Paul Goma - Chit că au grade, chit că n-au grade, şi Iliescu, şi Brucan, şi Roman, şi toţi complotiştii au mentalitate de securişti

CONVORBIRI LITERARE / DECEMBRIE 1990

Liviu Antonesei în dialog cu Paul Goma

Scriitorul ar fi trebuit să înlocuiască chiar şi pe moaşa comunală

         -Domnule Paul Goma, pentru ca lucrurile să meargă bine, eu aş începe cu o întrebare oarecum brutală sau – să spunem – provocatoare. Am să vă întreb, deci, ce anume reproşaţi scriitorilor români?

         -Of! Ce le reproşez... Cînd spun scriitori români, mă includ şi pe mine, vrînd – nevrînd, pentru că scriu şi eu româneşte. Le reproşez că nu au fost ceea ce trebuiau să fie. Într-un timp scos din ţîţîni, ca al nostru în ultima jumătate de secol, într-un spaţiu bîntuit de tot felul de furtuni, pentru o comunitate care nu are sprijin într-o castă preoţească, într-o comunitate care, la caz de restrişte, nu se poate rezema pe o diasporă, în absenţa, absenţa tragică pentru că este consecinţa unei deliberate lichidări, chiar fizice, a păturii intelectuale, eu reproşez scriitorilor că n-au fost ceea ce trebuiau să fie. În condiţiile enunţate, scriitorul ar fi trebuit să înlocuiască şi pe istoric, şi pe preot, şi pe doctor, şi pe psiholog, ba chiar şi pe moaşa comunală. Şi, de la început, scriitorul n-a fost ceea ce trebuia să fie.

         -În linii mari, sînt de acord cu dumneavoastră. Chiar de la instaurarea comunismului, la finele anilor 40, scriitorul nu şi-a prea făcut datoria. Totuşi cunoaştem cîteva cazuri de scriitori care au luat, în timp, atitudine...

         -De pildă?

         -Aş spune chiar Paul Goma!

         -Nu, nu, nu. În 1948-49? Mă refeream la perioada aceea...

         -Eu nu mă refeream cu stricteţe la perioada de început, vorbeam de lucruri petrecute pe parcursul comunismului. De pildă, eu ştiu că aţi făcut prima dată închisoare în anii ’50…

         -Da, dar eu n-am făcut atunci închisoare ca scriitor, am făcut ca june, ca tînăr, care de nimeni nu depandă, ca student am făcut. Bun. Dar să mă întorc la scriitori, pentru că e foarte bună discuţia asta în România, cu excepţii pe care eu nu le găsesc acum, nu-mi vin în memorie nume de scriitori care să se fi opus categoric acestei înlănţuiri, acestei înjosiri, acestei animalizări a culturii şi a literaturii. Eu nu găsesc un nume, iar martirii, martirii au fost înlăturaţi. Scriitorii care au intrat în puşcărie, au intrat în puşcărie pentru fapte de jurnalistică, nu pentru fapte de literatură – mă gîndesc la Nichifor Crainic şi la Gyr, cei mai importanţi. Au mai intrat pentru fapte de angajare politică anterioară – ştiu eu? Unii au fost ţărănişti, alţii legionari, alţii social-democraţi. Deci ei au intrat pentru o atitudine politică exprimată, fie şi în scris, dar nu pentru literatura lor. Pe vremea aceea, eram elev şi eram lipsit de maeştrii. La acea vîrstă, de adolescent, vorbesc de anii 1948-49-50, voiam şi eu un model. Cum voiam model de fotbalist, că jucam şi eu fotbal în curtea liceului, voiam şi la literatură un model pentru că, of, încercam şi eu, scriam şi eu versuri. Şi nu găseam!

         -Chiar nu găseaţi?

         -Cine putea să-mi fie atunci model? Sadoveanu? Păi Sadoveanu, încă din ’46, demisionase, cînd a scris Lumina ne vine de la răsărit. Călinescu? Dar el deja prin ’49 scria lucruri de care, mă rog, dacă ar mai trăi acum ar roşi. Nu mai era nimeni, erau doar tăcuţii. Era Ion Barbu, dar el tăcea din anii ’30, el nu mai scria poezii, el făcea matematice, da, matematice, cum zicea el. Blaga? Blaga a fost dat afară, a fost alungat şi din literatură, şi din Academie, era cît pe ce să fie dat afară şi din libertate… (Pauză, sună telefonul)

Nu putem spune că s-a rezistat prin cultură

         -Vorbeaţi, deci, de anii 1948-50.

         -Da. Arghezii. Era şi el scos afară, dar aştepta să fie chemat. Pentru că, în momentul ’53, mi se pare, momentul în care o maşină trimisă de Chişinevschi a venit la Mărţişor, să-i propună lui Arghezii ceva, el a întrebat: “Aşa de tîrziu? De ce n-aţi venit mai devreme?” Deci el aştepta să fie solicitat, să-şi ofere colaborarea. Deci noi, noi n-am avut modele. Nu mai intru în amănunte – e clar. Nu putem spune că s-a rezistat prin cultură. Nici atunci, nici mai tîrziu. Of!

         -Cum s-a rezistat?

         -Cum? Eu ştiu? Uite, după aceea, mai tîrziu, în 1956, o parte din noi am crezut, cu toată tăria şi cu toată vîrsta noastră de 20 de ani, că a venit momentul să se rupă ceva. Şi ne-am raliat Revoluţiei maghiare. Ei, bine – înţeles că am fost lăsaţi singuri, aşa cum au fost lăsaţi minerii în 1977 singuri, cum au fost lăsaţi sindicaliştii în 1979 singuri, cum au fost lăsaţi braşovenii în 1987 singuri… Românii şi-au văzut de-ale lor, adică ei fiind pietrele peste care trece apa.

         -Domnule Goma, deci în 1956, a fost o primă iluzie dar, dacă îmi amintesc bine, în 1968, a fost cea de-a doua. Dumneavoastră, un fost deţinut politic, aţi intrat în partid…

         -Da, da. Asta e o chestie pe care n-o ascund. Nu mă mîndresc cu ea, dar n-o ascund. A fost un moment în care am crezut că Ceauşescu poate să fie – asta-l privea – communist dar patriot. Chestia o puneam în termenii următori – Rusia sau România. Rusia care invadase Cehoslovacia şi ameninţa să invadeze şi România. Iar Ceauşescu, întîmplător fiind el şeful ţării, a făcut apel la populaţie pentru apărarea ţării. Eu sînt basarabean şi, deci, mult mai sensibil decît alţii. Eu sînt traumatizat de 26 iunie 1940, cînd guvernul românesc ne-a cedat…

         -Fără vreo rezistenţă.

         -Fără nici o rezistenţă. Guvern care, după aceea, a cedat – cînd porneşti pe calea cedării nu mai rămîi cu nimic -, a cedat la 30 August Ardealul de Nord, după aia, în 15-17 septembrie a cedat Cadrilaterul, noroc că n-au mai fost şi alţii… De pildă, irlandezii să fi cerut zona Braşovului, noi am fi cedat-o, vorba ceea! Deci eu sînt traumatizat de această chestie, iar din istorie ştiu un lucru – un popor se clădeşte nu doar prin victoriile obţinute, ci şi prin luptele date, fie că au fost înfrîngeri, dar măcar ai opus rezistenţă. Or, noi nu am opus rezistenţă… Apoi, la 22 iunie 1941, România a pornit cu avînt în răsărit şi a ajuns până la Volga căutînd să elibereze… Ardealul, că ăsta e paradoxul istoriei. Ce căutaţi voi în stepa calmucă? Păi, liberam Ardealul, nu? După aceea, cu acelaşi avînt au pornit românii cu baioneta la armă şi au ajuns pînă în Tatra. Ce căutau? Probabil, căutau eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Ca românul imparţial. Şi după aceea se miră românul că istoria îi dă la cap. Bun, asta e altă chestie. Noi să ne rezumăm la scriitori, deci te rog să mă ajuţi cu o întrebare…

Ce iluzii puteam să-mi fac?

         -Înţeleg raţiunea pentru care în 1968 aţi intrat în partid, mai înţeleg că a fost ultima iluzie pe care aţi mai avut-o, pentru că, foarte repede, aţi ajuns un scriitor interzis, un dizident care lua mereu atitudine, aş spune escaladat, lucrurile culminînd în 1977, cu celebra de acum acţiune Goma…

         -Eu n-aş spune că a fost o iluzie în 1968. Ce iluzie puteam să-mi fac? Iluzia, dacă-i zicem aşa, era următoarea – dacă Ceauşescu dă arme brigăzilor patriotice, aşa cum promisese… chit că după aceea a dat un amendament, prin care erau înarmaţi numai ce-i care erau membri de partid, şi aşa am ajuns eu acolo, deci, îmi ziceam, dacă Ceauşescu dă arme, la o adică, ele pot fi folosite pentru o cauză foarte bună, chiar şi într-un război civil. Mai mult nu spun. Într-un prim moment ele ar fi fost pentru a rezista ruşilor. Cît? O zi, cel mult două, dar şi o oră dacă ai fi rezistat, aveai conştiinţa împăcată că ai rezistat. Că nu te-ai culcat pe burtă, în patru labe, gîndindu-te: bă, ce păcat că n-ai o sută de labe sau o mie, ca să devii miriapod. Deci, nu, nu a fost o iluzie. Iar în 1968, cînd s-a întîmplat invazia Cehoslovaciei şi aderarea mea la partitul comunist, eu deja trimisesem în Occident prima variantă a romanului. Motivul era foarte simplu – eu ca scriitor, bun sau prost, asta nu depinde de mine, nici de Ceauşescu, nici de Dumitru Popescu, nici măcar de Zaharia Stancu, asta depinde de …, viitorul o să hotărască dacă sînt bun sau mediocru sau prost de-a binelea, dar datoria mea este să dispun de proprietatea mea, care este manuscrisul meu şi să-l fac public. Literatura de aceea e literatură ca să fie făcută publică. Pentru sertar? Eu nu scriu pentru sertar, iar realităţile au dovedit că noi sîntem o ţară, o comunitate care numără 25 de milioane, dacă-i socotim şi pe basarabeni, o comunitate care nu doar că n-a cunoscut fenomenul samizdat – şi asta spune mult despre o naţie alfabetizată, totuşi, care ştie să se iscălească măcar -, dar ale cărei sertare s-au dovedit a fi goale în momentul deschiderii lor…

         -Nu-i deloc sigur asta. Tipografiile lucrează foarte greu, sînt asaltate de presă, cum e firesc acum, dar şi de tot felul de maculaturi profitabile financiar. Eu însă am trăit în România şi, în ultimii ani, am văzut cîteva bune zeci de manuscrise de poezie, proză şi eseu care nu se puteau tipări – din motive de cenzură, desigur.

-Să dea Dumnezeu să fiu contrazis. Nu aştept decît să fiu contrazis, adică să fi fost cîte ceva prin sertare...

         -Nu spun că este un fenomen masiv, dar există o asemenea literatură...

         -Da, atunci e bine.

         -Dar să revin la pierderea iluziilor şi la momentul ’77.

         -Nu, nu, nu. Eu nu mi-am pierdut nici un fel de iluzii. Eu n-am avut. Deci, fără iluzii!

         -De acord, fără iluzii. Cînd aţi lansat apelul respective, după cîte ştiu, au apărut cîteva sute de semnături, dar între ele nu şi cele ale confraţilor, ale scriitorilor. Cum vă explicaţi?

         -O dar au fost, au fost. O semnătură, două de fapt. Ion Negoiţescu şi Ion Vianu, care este şi scriitor nu numai medic.

         -Două – din cîte, Domnule Goma ?

Românul nu este să fie

         -A… bine, asta, cum să spun, asta e o întrebare retorică, la care nu eu trebuie să răspund. Sincer să fiu, în modestia mea de atunci, eu mă aşteptam la mult mai multe. Dar, cum zicea Noica, şi el ştia ce ştia, n-a fost să fie. Pentru că românul nu este să fie. Şi aici, aş spune… nu, nu, nu o să ocolesc, o să spun ce cred despre scriitorul român.

         -Spuneţi, Domnule Goma!

         -Scriitorul român s-a autoiluzionat tot timpul. S-a uitat în oglindă şi-a spus: eu sînt cel mai frumos din lume, deci eu merit să fiu salvat. Cartea mea este cel mai important lucru de pe lume şi merită să fie salvată. În afara cărţii mele, aflată la editură, aflată în discuţie la cenzură, nu există nimic mai important. Asta e o latură a acestei iluzii. Dar, în momentul în care se uită în oglindă, scriitorul român mai spunea: nu mă alătur celui de lîngă mine pentru că nu voi putea pătrunde decît singur. Ceea ce este şi fals, şi imoral...

         -Da, dar scriitorul român şi-a mai luat un fel de precauţie. De pildă, de cîte ori un scriitor lua atitudine, se radicaliza, scriitorul român contribuia din plin la difuzarea zvonurilor securiste despre acesta, în special susţinînd că acela “nu e scriitor”. Cînd Paul Goma a luat atitudine, s-a spus: Paul Goma nu e scriitor. Cînd a luat Dorin Tudoran, s-a spus: Dorin Tudoran e un poet slab. Cînd a luat Dan Petrescu, s-a spus: Dan Petrescu nu e scriitor...

         -Da, bine, aşa e. Dar asta este, cum să spun?, asta este latura cea mai de jos şi eu n-am de gînd să zăbovesc la această poveste. Deşi, mărturisesc, mie mi-a făcut mult rău acest lucru pentru că eu ştiam, de pildă că cine spune sau scrie acest lucru despre mine, ca scriitor, nici măcar un m-a citit. În afară de faptul că scria şi despre mine ca om –că sînt un trădător de ţară, că îmi vînd naţia pe 30 de arginţi ş.a.m.d. Or, el nici măcar un mă cunoştea, şi a scris asta la dictarea Securităţii, cum a făcut Băran de pildă, Vasile Băran, colegul meu de redacţie. Ţin minte titlul – O hienă printre ruine. Sau Petru Poană dar nu contează. Contează că, în general, scriitorii români s-au iluzionat că, dacă ei se retrag în ei înşişi, cu doar poezia lor, cu doar eseurile lor, şi dacă încearcă să publice, înseamnă că ei fac un act de cultură care va fi benefic pentru toată lumea. E o iluzie, e o iluzie! Nu aşa se face cultura unei comunităţi. Sau - se face şi aşa, dar asta în timpuri normale. Or, noi, de 50 de ani, nu mai trăim timpuri normale. Şi ... o circumstanţă agravantă pentru scriitor, circumstanţa că România a fost ţara cea mai ruinată, cea mai lovită, cea mai... De ce? Eu sînt tentat să spun – tot din cauza scriitorului şi mă aştept ca Manolescu să spună: iată încă unul care îi culpabilizează pe scriitori. Dar ce, scriitorul este şi moaşă? La care eu răspund – da domnule, la români, scriitorul trebuie să fie şi moaşă comunală...

Ei, bine, totuşi românii nu s-au trezit!

         -N-aveţi totuşi impresia că, să spunem, începînd cu primăvara lui 1989, scriitorii români au început să devină mai conştienţi de lumea în care trăiesc ? Au început să se acumuleze acţiunile de protest şi de solidarizare cu protestatarii. N-aveţi impresia că începuseră să se trezească ?

         -Acum, sigur, privind de aici din exil, apariţia acestor proteste individuale şi colective ne-a dat nouă o speranţă nebună şi aşteptam, aşteptam să se rupă, de la o zi la alta aşteptam să se rupă samarul cu măgar cu tot. Ziceam : în sfîrşit, în sfîrşit, românii se trezesc. Ei bine, românii totuşi nu s-au trezit pentru că… puţină cronologie, puţină istorie. Ei bine, au apărut aceste liste de protestatari, dar protestul era deja mai vechi. Zic aşa la întîmplare : Mariana Marin protestase pe lîngă şi în afara grupului care a dat guvernanţi mai tîrziu. Voi, cei de la Iaşi, eraţi activi de prin ’83…

         -Mariana Marin a semnat apelul anti - Ceauşescu iniţiat de Dan Petrescu şi semnat de Doina Cornea, de Liviu Ioan Stoiciu, de Luca Piţu, de ceilalţi cîţiva cîţi eram de la Iaşi…

         -Aşa. Aşa. Sau Petru Creţia numai dintr-o întîmplare a ajuns mai tîrziu. Dar “mai tîrziu” pentru ce? Dar, totuşi, eu zic: ’89, chiar ’88 cum a fost Dan Petrescu şi Cangeopol, bine, dar ce le-a trebuit românilor, scriitorilor români, fie mai bătrîni, fie mai tineri, să aştepte atîta timp? Adică - să aştepte să fie ţara total ruinată, total distrusă, ca să înceapă să protesteze?

         -Aş încerca să vă dau o explicaţie în ce mă priveşte. Eu mi-am reproşat tot timpul, îmi reproşez şi acum că am luat atitudine prea tîrziu. Aveam, am şi o explicaţie, următoarea: întîi să pot publica o carte sau două, ca să fiu mai eficient. Să nu poată spune că nu-s scriitor. Cred că pentru cei tineri e plauzibilă această explicaţie... nu scuză!

         -Da, dar...

         -Repet, nu scuză, explicaţie. Nimeni n-are scuze.

         -Da, înţeleg, o platformă de pe care să poţi protesta… Dar eu nu vorbesc de generaţii, vorbesc de scriitori în general. Nu toţi erau foarte tineri şi fără cărţi. Şi zic aşa : scriitorul nu poate spune că n-a avut semne, că n-a avut avertismente...

         -Adică?

         -Păi să luăm numai istoria recentă, ultimii 20 de ani. În 1971 – dar ce alarmă, ce semnal de alarmă a fost mai răsunător, mai vizibil pentru scriitor decît tezele din iulie ale lui Ceauşescu?

         -Amintiţi-mi, eu eram foarte tînăr pe atunci...

Dîrloagele staliniste nu aderă, tinerii lupi da!

         -Păi, spre marea ruşine a scriitorilor români, vechile dîrloage, vechile gloabe staliniste, care erau unse cu toate unsorile, au protestat, au protestat vehement, şi asta chiar de faţă cu Ceauşescu. Adică, mă gîndesc la Zaharia Stancu, care-a mîncat, slavă Domnului cît a mîncat. Sau Jebeleanu care, şi el, cît a mîncat în viaţa lui. Aceştia doi s-au zbătut ca nişte disperaţi faţă cu monstrul. Şi monstrul a fost ţinut în şah pînă cînd el însuşi şi sfetnicii lui şi-au spus:aceştia sînt pe terminate, sînt bătrîni, pe noi ne interesează schimbul de mîine? Păi, tinerii lupi. Şi tinerii lupi ce-au făcut? Aurel Dragoş Munteanu, “tînăr june”, şi-a dat adeziunea la tezele din iulie, iar acum este reprezentantul ţării la O.N.U. reprezentantul unui guvern zis anticeauşist! Sau Petru Popescu. Marele romancier, nu? Cu “glonţul patriei”, nu? După ce şi-a făcut veacul la U.T.M., eu zic U.T.M. pentru că sînt de modă veche, cu tot felul de Nicu Ceauşescu şi cu nu ştiu cine, şi-a pus palma-n cur şi s-a dus la Hollywood, nu?, de unde face rezistenţă cinematografică! Păi, cine mai este? Un alt tînăr, de bună familie, care e acum şeful secţiei române la Radio France Internaţional, Papilian, Papilian şi-a dat adeziunea la tezele din iulie 1971. Deci, nu şi-au dat adeziunea Zaharia Stancu, Jebeleanu, dar aceşti tineri, da. Ei, atunci, ce mai vrem? Înseamnă că ne merităm soarta. Asta în ’71. După aceea, în ’77. Nu pentru că eu , Goma, întîmplător, am fost în centrul unei minifurtuni. În 1977, eu de ce m-am manifestat? Eu m-am declarat solidar cu cehii. Cu cehii şi-au manifestat solidaritatea şi polonezii şi ungurii, ba chiar şi bulgarii, aceştia erau 35, ţin minte, am şi scris-o, 35 de scriitori bulgari şi-au trimis semnăturile de adeziune, le-au făcut publice. Iar în România ? Slavă Domnului, România fiind de două ori mai mare...

         -Decît Bulgaria?

         -Da. Şi de cît Ungaria cam la fel. Ei bine, în România, am fost doi cîrnaţi, mari şi laţi. Uite că şi rimează! Negoiţescu şi Goma. Care am fost ridiculizaţi, nu? Negoiţescu, ăla, Negoiţescu, ce s-a mai băgat dacă ştia că nu rezistă? În loc să aprecieze că s-a băgat ştiind că s-ar putea să nu reziste. Deci cunoscînd pericolul. El, n-a rezistat dar, pe urmă, el a rezistat, Negoiţescu, pentru că a încercat să se sinucidă după povestea cu România literară, el a plătit. Iar după aceea , pentru că e bine să vorbim despre textul lui Negoiţescu, după aceea mi-au ajuns la ureche ceea ce spuneau tot felul de “coautori”. Parcă-i aud : bine dragă, eu am fost coautor la scrisoarea lui Negoiţescu. Păi, dacă ai fost coautor, de ce n-ai ieşit în faţă să-ţi asumi? Pentru că autor este acela care suportă, care-şi asumă. Să încheiem asta – în 1977, nimeni un s-a solidarizat. Nu cu cehii, ci cu cauza care era şi a noastră...

         -Tot în 1977, au fost şi minerii din Valea Jiului…

Hoarda asta a Securităţii  

         -Păi da, păi da, că se miră scriitorul român, este foarte indignat intelectualul la români, cum se poate ca minerul, în iunie anul acesta, să vină cu ciomagul şi cu securea şi să crape capul intelectualului. Întrebarea mea răutăcioasă este următoarea : dar ce-a făcut scriitorul în 1977, în august, cînd minerii din Valea Jiului, 35 000 de nefericiţi, mineri, s-au răsculat, l-au înfruntat pe Ceauşescu, au înfruntat hoarda asta a Securităţii ? Şi după aceea au suferit. Ce-a făcut scriitorul la români ? Păi, îţi spun eu ce-a făcut scriitorul la români. Păunescu la ‘omâni a fost singurul care s-a manifestat în presă, scriind în Flacăra că elicopterele care – în decembrie, mult timp după represiune – bîzîiau pe deasupra Văii Jiului nu erau ale armatei, Doamne fereşte, că nu era declarată zonă interzisă, cum pretindeau în mod duşmănos nişte reporteri străini, nu, nu, nu, ele erau ale Aviasanului, că tovarăşul Ceauşescu, în mare mila lui, a acordat Văii Jiului trei elicoptere pentru intervenţii sanitare. După obicei singurul Păunescu a scris aşa ceva. Ceilalţi măcar au tăcut. După aceea în 1979, 2 000 de români şi-au riscat viaţa şi sănătatea…

         -Cu S.L.O.M.R. ?

         -Da cu S.L.O.M.R.-ul. Unde erau scriitorii români, unde intelectualii, unde era arhitectul la români? Arhitectul care pretinde că este intelectual. Este cel mai odios dintre... Nu este nici măcar ca un inginer. Un arhitect este ceva... După aceea a urmat Comitetul creştin ş.a.m.d. Astăzi sîntem în 14, mîine-i 15 noiembrie…

         -Deci aniversarea Braşovului…

         -Aniversarea Braşovului. Care au fost scriitorii care s-au solidarizat cu Braşovul ?

         -Unul singur, Brucan, dacă-l considerăm, cît de cît, scriitor.

         -Nu. Eu nu. Eu nu-l consider.

         -Domnule Goma, sînt nevoit să fiu de acord cu Dumneavoastră. Scriitorul nu prea şi-a făcut datoria.

         -Nu că nu prea. Nu şi-a făcut-o!

         -Bine, nu şi-a făcut datoria. Am şi scris asta de cîteva ori, susţinînd că şi cei care-au luat atitudine, pînă în momentul în care au luat atitudine, tot vinovaţi sînt...

         -Tot vinovaţi sîntem!

         -Sîntem!O.K.! Adică atitudinea nu spală şi vina trecută. De acord cu asta, problema este că în decembrie, a apărut ceva în România, s-a petrecut ceva. Că numim asta revoluţie, că spunem revoltă populară, că a fost complot, lovitură de stat, dintr-un anume punct de vedere e mai puţin important. Esenţialul este că, în decembrie, lucrurile au început să mişte în România. Problema este – în faţa acestei situaţii de mişcare, ce face scriitorul? Ce-aţi observat Dumneavoastră? Şi ce-ar trebui să facă?

         -În ce priveşte evenimentele din decembrie, nici noi cei de aici, din exil, n-am căzut în extremă, n-am îmbrăţişat, de pildă, teza lui Castex că totul a fost complot. Spuneam aşa: s-a început cum încep toate pe lumea asta, în mod pur şi tragic. Inocenţii. Masacrul inocenţilor, la Timişoara. A continuat la Cluj, la Bucureşti…

-Şi Sibiu, Braşov…

Hoitarii care pîndeau au o gîndire securistă

         -Da, da, revolta s-a generalizat. Dar hoitarii, les charonnards, mie mi se pare plastic, nu ştiu de ce mi se pare mai plastic, deci hoitarii care pîndeau, şi te întrebi : ei se laudă că de 20 de ani tot urzesc la complot, dar ce-au aşteptat, să fie ţara la pămînt, adică nu la pămînt, ci sub pămînt, ca să pună mîna pe putere? Păi, bineînţeles, o gîndire securistă nu putea face altceva. Pentru că, dacă în capul lor ar fi fost o gîndire cît de cît nesecuristă, li s-ar fi rupt inima de ce se-ntîmplă cu neamul ăsta, cu poporul ăsta, cu nenorociţii de copii, cu femeile şi cu oamenii care crăpau de foame şi de frig, şi ar fi început să mişte. Dar nu, ei au aşteptat ca nişte militari, dar care nu sînt adevăraţi militari, ci sînt nişte securişti. Deci – şi Iliescu, şi Brucan, şi Roman, şi toţi complotiştii, chit că au grade, chit că n-au grade, au mentalitate de securişti. Deci, ăştia sînt complotorii care au pus mîna pe putere şi acum o ţin. O să ajungem noi şi la chestia asta, pentru că scriitorul trebuie să fie cu poporul, nu are ce căuta cu Puterea, cu atît mai puţin cu o putere securizată, ca asta din România, pentru că, nu mai e nevoie să spunem că guvernul şi toate chestiile astea sînt mişcate din umbră de Securitate. Chiar şi pe Iliescu ăsta, care se pretinde că este preşedinte, tot Securitatea îl mişcă. Iar Monstruletele ăla care se numeşte Măgureanu care, am impresia, şi-a dat numele după ce eu am spus că-l cheamă Astlosz, ei bine, ăsta are legături cu Vatra Românească şi a lăsat ca Doina Cornea să fie juhazită şi scrisă cu K. Un Astalosz ! Mă rog, chiar dacă nu-l cheamă Astalosz, tot aia e.

         -Bine, Domnule Goma, situaţia este cum este, dar ce trebuie să facă scriitorii ?

         -Păi, ce trebuie să facă ? Scriitorii să fie scriitori. Şi dacă au dormit, dacă au hibernat, dacă s-au protejat pînă – exact - la 22 decembrie 1989, să facă bine să se trezească şi să se pună la lucru acum, pentru că acum e foarte multă treabă. Să ne gîndim puţin la polonezi… În Polonia, acum 12-13 ani a luat fiinţă KOR. Acesta era format din intelectuali  - eu în categoria intelectualilor nu-i voi băga niciodată pe artişti. Un pictor, un sculptor, un muzician pot să fie geniali, n-au decît să fie, dar dacă nu au harul cuvîntului, ei sîn artişti, ei au geniu...

         -În K.O.R., erau istorici, economişti, sociologi, scriitori...

         -Şi popi!

         -Şi popi, Domnule Goma, însă catolici!

         -Deci, erau cei care mînuiesc cuvîntul. Pentru că  - să nu uităm – Evanghelia după Ioan începe: “La început a fost Cuvîntul”. 

         -“Şi cuvîntul era la Dumnezeu”.

         -“Şi toate prin el s-au făcut”. Prin cuvînt. Şi după aceea, ne mai aducem aminte un lucru – vechii evrei cînd botezau, cînd dădeau nume la ceva sau cineva, nu îi lipeau doar o etichetă, ci îl făceau să fie.

         -Da, erau logotheţi…

         -Deci, cuvîntul e o valoare considerabilă. Şi, după ce am lăudat mijloacele, să vedem acum ce pot să facă cei care mînuiesc cuvîntul şi nu l-au mînuit. Deci, scriitorul român, în general, a dormit şi s-a autoiluzionat pînă la 22 decembrie. Acum însă îl aşteaptă nişte lucruri teribile. Adică – ce-a făcut K.O.R.-ul în stare de asediu, făcînd naveta între casă şi puşcărie, mai şi murind cîte unul din ei, ca Popeluszko, de pildă, mai fiind bătuţi, mai fiind schilodiţi, aşa, trebuie să facă acum scriitorul român, avînd voie şi de la poliţie. Ce anume? Munca de alfabetizare. Pentru că scriitorul român ar fi bine să nu uite două date 20 mai şi 13-15 iunie. Şi să ştie, să accepte, să nu respingă gîndul că el este vinovat...

         -Pe 20 mai?

Ce-a făcut românul cu votul? S-a căcat pe el

         Pentru 20 mai. În 20 mai, concetăţeanul lui, românul, a stat în mînă cu acel obiect numit bulletin de vot şi nu a ştiut ce să facă cu el. Şi dacă nu a ştiut ce să facă cu el – n-a făcut nici măcar ca sluga care a îngropat talantul, dar talantul a rămas nealterat, n-a făcut profit, dar nu s-a degradat. Or, românul cu votul lui ce-a făcut ? Nu l-a îngropat, s-a căcat pe el. A avut soarta în mîinile lui şi dacă el n-a ştiut ce să facă cu acel vot, eu zic că scriitorul este de vină, pentru că era singura instanţă alfabetizatoare. Şi dacă scriitorul a dormit, rezultatul a fost la 20 mai…

         -Domnule Goma, dar noi avem –şi am avut de la 22 decembrie încoace – o presă independentă şi de opoziţie foarte bună, în România, dar, din păcate, n-a avut efect. E foarte ciudat…

         -Asta nu se face de la o zi la alta. Şi un copil are nevoie de 9 luni, zic eu, dar o democraţie? Păi are nevoie de 9 ori 9 luni.

         -Şi cealaltă dată ?

         -În iunie. Eu zic : dacă animalele de mineri, zic mineri, eram tentat să zic securişti, dar erau şi mineri printre ei. Deci, dacă ei au venit şi-au pornit la vînătoare de intelectuali, de studenţi, şi-au dat la cap, la cap pentru că, eu ştiu, am trecut prin puşcărie şi ştiu că securistul dădea la cap. Şi o şi spunea: la cap, la cap...

         -Cu capul se gîndeşte...

         -Păi, da, capul gîndeşte. Noi muncim, nu gîndim. Ei, muncim... Muncim cu parul. Dar, printre haitele alea de animale, de bestii, erau totuşi şi mineri. Dar ceea ce a fost îngrozitor, ce-a fost inadmisibil şi inacceptabil au fost aşa-zişii trecători din Bucureşti…

         -Care aplaudau.

         -Nu doar aplaudau, dar voiau să de şi ei măcar un picior. Sau gospodinele, fesenistele, pentru că fesenismul nu este un ataşament la o mişcare politică, este o stare. Fesenista o găseşti... Miţa Bostan la Cragiale. E o stare, o stare între mahala şi oraş, nici măcar între sat şi oraş, acolo e mahalaua. Ea a plecat din mahala spre centrul oraşului, dar n-a ajuns pentru că nu i-a venit tramvaiul şi a rămas fesenistă. Şi aşa va rămîne. Aşa. Cea care se repezea să dea şi ea un picior. Sau zicea: ăla, uite-l, fuge, are ochelari, are plete…

         -A fost în Piaţă…

         -A fost în Piaţă. Asta e îngrozitor. Aceste lucruri sînt inacceptabile unei comunităţi care vrea să intre în Europa. Păi, deocamdată, să intre în ea însăşi, domnule, să fie o comunitate nu doar geografică şi lingvistică. Şi repet, nu sînt prea sever, pentru că sînt sever şi cu mine, pentru că şi eu am intrat în 1968 în partidul comunist, şi eu am fost de acord cu Ceauşescu atunci, deci va trebui să dau seama, dar şi scriitorul român trebuie să dea seama pentru aceste bilanţuri îngrozitoare :20 mai, cu alegerie, 13-15 iunie , cu acel masacru. Şi să facă bine să lase cultura deoparte, pentru că mai eficace va fi cultura pe care o va face acum alfabetizînd, făcînd jurnalistică, ieşind în Piaţă, Domnule. Ieşind în Piaţă, dar nu pentru putere, şi nu ostentativ împotriva puterii, ci să fie el însuşi, cum a învăţat de la maică-sa şi de la taică-su ce e bine. Dacă e creştin, a învăţat din catehism. Dacă e evreu a învăţat din cărţile lui sfinte. Oriunde există un cod moral. Şi codul ăsta moral este, întotdeauna, contrariul codului politic. Politica nu e morală...

De ce aveţi aşa o mare frică de politică?

         -Domnule Goma, senzaţia mea este că lucrurile evoluează în România. Nu atît de repede cum am dori cu toţii, dar evoluează. În acest context, s-a înfiinţat Alianţa Civică, care este o încercare de unire a opoziţiei nepartinice după modelul Forumului cehoslovac. Credeţi că este o soluţie viabilă pentru România?

         -Eu cred că este o soluţie şi mă întreb, mă întreb nu dau un răspuns: de ce aveţi o atît de mare frică de politică? Că ziceţi: noi nu facem politică. Dar de ce să nu facem politică?

         -Domnule Goma, noi nu spunem că nu facem politică. Faci politică şi cînd respiri. Am spus că nu facem politică precum un partid politic, ceea ce este altceva.

         -Cum să spun? Politica se poate face şi în cadrul unei coaliţii de opoziţie, în care să intre întreg evantaiul acesteia, de la extrema... nu de la extreme!, de la dreapta la stînga... Da, fără extreme, că Slavă Domnului, la noi există o extremă securistă de dreapta. Asta există. Că extrema stîngă... Poate tot securistă! Totuna. În sfîrşit.

         -Da, există cîteva grupări ilegale comuniste. Sau securiste. Ilegale, în sensul că nu le interzice nimeni, dar nu s-au înscris legal şi trimit anunţuri la ziare din “neagra clandestinitate”.

         -Totuşi. Din nou, mă întreb: de ce s-a desfinţat partidul comunist? Trebuie să fie lăsat acolo, ca un exutor, ca o scuipătoare, ca un pissoir, ca să aibă fiecare om unde se retrage şi să se uşureze, ca să zic aşa. Nu trebuia scos în afara legii.

         -Dar nu este scos în afara legii, s-a revenit asupra decretului din 12 ianuarie, dar nimeni nu vrea probabil, să fie comunist pe faţă. Nimeni nu vrea să fie scuipătoare, şi încă declarîndu-se scuipătoare!

         -Eu bănuiesc că mai sînt încă oameni, nu neapărat fanatici, oameni cu ideile lor, care nu pot face nici o legătură între idei şi realitate şi ei spun: marxismul nu este deloc vinovat de toate deformările staliniste ş.a.m.d. Trebuie lăsaţi, fiecare trebuie lăsat, asta e părerea mea. După cum tot părerea mea este că România, dacă vrea să intre în concertul ţărilor europene democratice, nu are nevoie de o lege a presei. Asta este foarte important, Şi, în măsura în care puteţi să influenţaţi, nu lăsaţi să impună o lege a presei. Numai ţările totalitare, dictatoriale au astfel de legi.

         -Pot să vă spun că reacţia întregii prese a fost foarte decisă împotriva unei asemenea legi. Inclusiv presa guvernamentală a protestat. În fond, ce să faci cu o lege a presei? Codul penal poate să prevadă foarte bine delictele cum ar fi calomnia sau insultele...

         -Foarte bine, foarte bine. Pentru că, oricum, o astfel de lege nu ar împiedica fenomenele astea dezgustătoare...

         -Vă referiţi la atacurile insultătoare din presa fesenistă?

“Azi, România Mare”, astea care îţi întorc maţele pe dos

         -Da, la chestiile astea dezgustătoare, care-ţi întorc maţele pe dos, ca “România Mare”, “Democraţia”, “Azi”, că... stai, cum îl cheamă pe scriitorul ăla, pe fostul meu coleg...

         -Vă referiţi la Darie Novăceanu de la “Adevărul”?

         -Nu, de la Carie Dovleceanu... Ăsta mi-a fost coleg. Îl cheamă Mituţoiu, nu contează, eu nu sînt descurajator de pseudonime. Mă gîndesc aşa, că la un moment dat – e o amintire cu totul personală - , în 1971, după ce mi-a apărut Ostinato la Gallimard şi la Suhrkampf, Dumitru Popescu Dumnezeu, a organizat o şedinţă la sala mică a palatului, în care voia să ne excludă din partid pe următorii: pe Breban, care se afla în momentul ăla la Paris, unde dăduse un interviu foarte violent împotriva tezelor din iulie, pe mine, care eram prezent acolo. Iar pentru că era o şedinţă lărgită, voia să ardă cîte o admonestare şi lui Leonid Dimov şi Ţepeneag, care îndrăzniseră, într-o discuţie publicată în La Quinzine Litteraire, să spună nu ştiu ce despre teze. Iar în acea şedinţă de pomină, unde singurul prezent dintre împricinaţi eram eu, şi unde fusesem luat între focurile jandarmo-securiste de Dinu Săraru şi Eugen Barbu, cu complicitatea tăcută a prietenilor şi colegilor mei, cine crezi că m-a apărat? Darie Novăceanu şi Ion Lăncrănjan.

         -Şi cum vă explicaţi asta?

         -Îmi explic. Lăncrănjan avea ce-avea cu Dumitru Popescu, era atunci în conflict cu el. Iar Darie Novăceanu, el umbla pe la statutul partidului, era un chiţibuşar, el e un spirit avocăţesc, da, dar de mică bătaie. Şi acum m-am întristat cînd l-am văzut – eu ştiam că este hispanist, a tradus pe Borges, cine traduce Borges ia ceva de la el – ei bine, cînd am văzut ce face şi, mai ales, că-şi imprimă semnătura caligrafiată... ca să vadă lumea că a lui Mituţoiu e alfabetizat... Bun. Dar am făcut o paranteză cam mare. Voiam să spun că, chiar dacă sînt aceste excese greu de suportat, chiar şi de bărbaţi, dar încă de femei, mă gîndesc la Doina Cornea, la Ana Blandiana, la Tereza Petrescu-Culianu, că am citit şi eu nişte lucruri inadmisibile, chiar dacă acestea există, nu e nevoie de legea presei.

         -Încă o dată de acord. Dar cum vă explicaţi calitatea umană a unor asemenea ziarişti?

Nu-s jurnalişti, sînt nişte securişti

         -Dar ăştia nu-s jurnalişti. Aceste persoane, care umplu cu ce umplu paginile ziarelor, nu sînt nici măcar nişte jurnalişti de scandal, ci sînt nişte securişti care încearcă o destabilizare. Numai ăştia semnează sub tot felul de alte nume. Deci, nu iau în discuţie România Mare, aia e clasată, ci Dimineaţa, Democraţia lui Florescu...

         -O clipă, Domnule Goma, toată lumea ştie, de pildă că România Mare ESTE o diversiune securistă, problema este însă următoarea : este ea simulată de putere sau aparţine unei “aripi” a Securităţii care n-a ajuns la putere?

         -Nu mă interesează, pe mine unul nu mă interesează cîte tendinţe există în Securitatea de astăzi, pentru mine Securitatea este una singură. Şi să nu-mi spună mie un prieten: lasă, dragă, că ăsta a lucrat la M.A.I. , dar era doar contabil la Securitate. Domnule, din moment ce a intrat la Securitate – şi eu am intrat dar am intrat la subsolul Securităţii! - el a acceptat consemnul de tăcere, să nu cumva să spună ce-au văzut. Păi, contabilul respectiv m-a văzut pe mine, sau pe fratele meu, pe vecinul meu, pe cineva plin de sînge, bătut mort, cu oasele rupte. Şi nu a spus. Este el vinovat? Este vinovat. Aş spune două cuvinte despre Pacepa această bestie de Pacepa. Românii îi sînt recunoscători pentru că a dat o lovitură teribilă monumentului Ceauşescu. Dacă un preot, să zicem Calciu, zicea că regimul ăsta era ticălos, cînd un scriitor, eu de pildă ziceam ce ziceam despre Ceauşescu, nu ne prea luau în seamă. Însă cînd Pacepa a început să explice cum sînt chiloţii Doamnei Ceauşescu şi cum Ceauşescu, în fiecare zi îşi arde costumul de haine, el a lovit la ţintă. Aici el a lovit în psihologia săracului de român, în sufletul fesenistei care simte nevoia să numere chiloţii vecinei şi în sufletul fesenistului care numără pantofii şi costumele celuilalt. Şi de asta a avut un efect fulgerător. Bun, asta e adevărat. Dar Pacepa, acum vreo cinci ani, cînd am avut noi un proces cu un protejat de-al lui Drăgan, I.C.Drăgan, trebuie menţionată şi această bestie, Pacepa deci a depus în scris. A vrut să depună şi... şi...

         -În mărturie directă?

         -Aşa, însă i-au interzis americanii. Dar el a fost la Paris şi a încercat telefonic să-şi fixeze un randez-vous cu Doamna Monica Lovinescu. Ea a rămas interzisă, cum zice francezul, apoi a refuzat. Cum să nu refuze? Pacepa e un prostălău – după ce scrie în carte că el a organizat atentatul împotriva ei, vine şi cere randez-vous! Ce contează, hai să ne vedem, că tot români sîntem. Ei, nu, nu sîntem români aşa. Sau, în cazul meu, Haiducu, cel care a vrut să ne asasineze pe mine şi pe Tănase. Ei bine, Haiducu e şi acum supărat că n-am vrut să marşez în prietenia oferită de el. Doar i-am spus de la început – asta facem, ne arătăm la presă, la televiziune şi cu asta basta. Să nu-ţi închipui că o să ne facem vizite cu doamnele. Pentru că dumneata eşti un securist, iar eu un nesecurist...

N-aş putea merge nici măcar în acelaşi vagon cu un securist

         -Cum a reacţionat?

         -Păi, a zis el, domnule, dar eu sînt prieten cu cutare şi cu cutare. Şi mi-a dat numele a cel puţin zece arhitecţi români. Că el pe-acolo se fîţîia, în sfîrşit, o să vorbim noi odată de mediul boieresc – arhitecto – securist din România. Bun. Şi el nici acum nu pricepe de ce nu pot să dau eu mâna cu el. Zice: dar nu te-am omorît. Dar nu pentru ochii mei frumoşi nu m-a omorît el, ci pentru că era interesul lui.

         -Să se predea fără o crimă la activ?

         -Sigur că da. Încă o dată – cu securiştii, eu unul nu port dialog. Nu le vreau moartea, dar nu discut. Ce să discut? Cînd eu n-aş putea nici măcar să călătoresc în acelaşi vagon cu un securist!

         -Pentru că veni vorba despre asta, la o întîlnire care a avut loc acum vreo două luni la Grupul pentru Dialog Social, cu dl. Virgil Măgureanu, şeful S.R.I.-ului, acesta a spus că în acest serviciu nu au intrat securişti pătaţi şi a promis că va da afară orice securist dubios ce-i va fi semnalat. Credeţi că se poate face acestă distincţie între securiştii de treabă şi ...

         -Nu, nu, nu! Şi nu exagerez cînd spun asta. Domnule, din moment ce tu, x să zicem, te-ai angajat la Securitate, ai acceptat regulamentul Securităţii, care era, în primul rînd, cel al secretului. După aceea, tu x, ai acceptat avantajele materiale obraznice, insolente faţă de restul populaţiei, care crăpa de foame, de frig etc. Şi cine crezi că intra în generaţia mea la Securitate? Proştii clasei, leneşii, cei care erau prinşi cu cîte ceva şi şantajaţi. Mă, intri la noi sau te bag la drept comun! Şi-atunci băiatul intra, în plus, primea şi nişte stele şi, dintr-o dată, avea putere. Şi, din moment ce a intrat acolo, el a intrat deja cu vinovăţie. Nu se poate spune – sînt securist, dar pe mîinile mele nu e sînge. Ba da. Dacă tu, securistul x, n-ai torturat, n-ai bătut, n-ai fost gardian, torţionar, dar în schimb, ai făcut vizite la scriitorul cutare sau inginerul cutare, iar acolo, după ce ai sărutat mîna doamnei, te-ai şters pe picioare şi i-ai spus zîmbind inginerului: “Domnule inginer, dacă dumneata nu dai o informaţie despre colegul dumitale, o să ai plictiseli”. Dar zîmbind. Asta, şi asta face să curgă sînge. Că l-ai determinat pe nenorocitul ăla să facă. Şi chiar dacă n-ai reuşit, l-ai şantajat. Ceea ce ai făcut este o murdărie, iar din murdărie curge şi sînge, nu numai căcat.

         -Domnule Goma, însă pe de altă parte, orice stat, chiar democraţiile cu vechime, au un serviciu secret. În mod normal, şi România trebuie să aibă aşa ceva. Oare acest S.R.I. ar fi trebuit făcut de tout neuf?

         -Eu nu mă pricep la chestia asta. Pentru că eu depindeam de secţia lor interioară, al cărei şef era Pleşiţă. Pleşiţă, cu colonelul Gheorghe Vasile, devenit general pe spinarea noastră, a celor din 1977, cu maiorul Goran, atunci încă maior, anchetatorul, nu? Cu Bistran ş.a. Ăştia erau securiştii “noştri”. Bineînţeles că erau nu ştiu cîte secţii. Sigur că fiecare stat este obligat să se protejeze împotriva exteriorului, dar Măgureanu nu are dreptul, n-are dreptul ca om ca român, ca orice, ca, în numele necesităţii unui serviciu de protecţie împotriva exteriorului, el să păstreze vechea structură a Securităţii, cu toţi securiştii...

         -Vă referiţi la aparatul de supraveghere a populaţiei?

         -Da bineînţeles! Că eu, acum, dacă dau un telefon în România, nu pot să ajung. Mi se răspunde că-i “ocupat”. De ce-i mereu ocupat? România asta se află în Australia? Păi, în Australia în doua secunde îmi vine legătura. Nu e vorba de aparatură, ci de intenţia Securităţii de a filtra, de a nu permite anumite convorbiri. Corespondenţa este şi ea în continuare împiedicată, citită. Apoi, este inadmisibilă terorizarea oamenilor care s-au manifestat ca opozanţi. Este intolerabilă terorizarea lor prin telefoane – prin scrisori “anonime”, prin urmărire pe stradă, chiar prin agresiuni.

         -Din păcate, vă pot confirma cam toate aceste fapte. Să iau numai exemplul a două scrisori din Germania care mi-au venit dezlipite!

        

        

PAUL GOMA: “Dacă viaţa mi-a fost... un roman, romanul mi-a fost viaţa”

Familia august 1991

PAUL GOMA: “Dacă viaţa mi-a fost... un roman, romanul mi-a fost viaţa”

Cele mai mari pagube în noi, în România, sînt produse de securitatea din noi, din fiecare

    Pentru Socrate, curajul este una din cele patru virtuţi cardinale. Poate fi considerat doar curajos gestul unui om de a înfrunta Securitatea?

    Nu „doar” – ci: deloc.
    Ce înseamnă: a înfrunta: a-i face faţă – cu fruntea sus (nu ca semn de mîndrie, ci ca poziţie verticală)? A rezista unei agresiuni caracterizate şi nu doar în sensul românesc: a îndura, a suporta – ci de a „răspunde” măcar cu un... strigăt de durere de mînie.
    Or această „atitudine” este perfect normală; o au, firesc, normal, toţi oamenii – de ce la noi, în spaţiul carpato-dunărean ar fi considerată a-normală? ne-normală? socotită act de curaj nemaipomenit?
    A înfrunta Securitatea a fost, este un normal reflex de apărare; şi care se manifestă – normal – cînd e normal... – în cel mai rău caz, prin... tresărire sub lovitură.
    Securitatea... O cunosc de la înfiinţarea ei – fiindcă şi-a inaugurat activitatea cu arestarea şi a părinţilor mei (vezi Arta refugii), în ianuarie 1949. Aş putea spune (chiar pot!) că o ştiu, deşi eram un copil – da, dar basarabean, refugiat-în-plus... – de pe cînd o chema Siguranţă – să nu ne imaginăm că poliţia dintr-un regim ne-comunist este un fel de doică: tata o cunoştea direct de pe cînd era... „prizonier sovietic la români” (vezi Din calidor), eu şi de atunci, prin tata, şi din mai 1948, prin elevii-mari şi teologii arestaţi şi de lîngă mine...
    Fireşte că este (Securitatea) terifiantă. Implacabilă. Atotputernică.
    Dar nu atît de (terifiantă-implacabilă-puternică) precum este, în realitate... Noi, victimele o facem să fie, întîi atotştiutoare: „Ei ştiu tot, ascultă prin telefon, prin microfoane montate pînă şi în closet, ne află, nu doar cuvintele rostite, dar şi gîndurile... negîndite...” Ne asigurăm apoi (am zis bine: ne asigurăm) că Securitatea e atotputernică – „Uite, pe vecinul cutare l-a nenorocit cu întreaga familie (pentru că n-a vrut să...” – deşi există mult mai mulţi români care n-au-vrut-să, în ciuda a ceea ce ne-ar place să credem), - „În schimb, pe vărul cutare, l-au răsplătit: uite, călătoreşte, i-au dat o slujbă mult mai...” – deşi există mult mai puţini români care au-colaborat-activ, în ciuda a ceea ce am vrea noi să credem... Odată ce ne-am pregătit sufleteşte pentru înmormântare, fireşte, nu ne mai rămîne decît să chiar murim – ca să aibă ceilalţi ce să îngroape!
    În patruzeci de ani, am avut timp şi mijloace să văd, să aflu, să judec, să constat: Securitatea atotştiutoare, atotputernică – se află în noi victime; în noi, cei laşi, abandonînd lupta (reflexul de apărare) înainte chiar de a fi fost agresaţi. Bineînţeles că Securitatea este terifiantă – dar cel puţin jumătate din caracterul ei i-l atribuim noi – ca alibi al inacţiunii noastre (de apărare).
    Ceea ce este adevărat : Securitatea este puternică, eficace, prin... şantaj. Unii spun că luarea-de-ostateci este o obişnuinţă asiată – în măsura în care Hitler-Himler erau asiaţi, în aceeaşi măsură şi Gestapoul lor se folosea de această murdară metodă...
    Murdară, inumană: Lenin şi cu Dzerjinski aşa au conceput-o: împotriva omului; Stalin a perfecţionat-o, Gheorghiu-Dej a moştenit-o. Degeaba se străduiesc, azi, securiştii, vetriştii să ne explice nouă – adevărul lor, securist, potrivit căruia, de la venirea lui Ceauşescu, a început o „nouă eră – era Securităţii... naţionale”; şi degeaba încearcă „veteranii” comunişti să secţioneze istoria – şi a nefericitei noastre ţări şi a nenorocitei „instituţii” care ne-a terorizat patru decenii, ne-a schilodit trupurile şi sufletele: -în sensul că... Securitate ar însemna doar Securitatea ceauşistă (diversiune criminală, în capcana căreia cade şi România literară, în chapeau-ul de prezentare a „Scrisorii deschise” a lui Voican către mine, din ultimele numere pe 1990; semnat: R.L. – N. Manolescu , chiar dacă nu este autor al textului, este responsabil moral); ceea ce ar însemna că, între 1948 şi 1965 Securitatea Poporului s-a ocupat exclusiv cu ajutarea babelor la traversarea străzilor...
    Dar, repet convingerea mea intimă, rezemată pe, totuşi, experienţă: cele mai mari pagube în noi, în România, sînt produse de Securitatea din noi, din fiecare; de „prudenţa” vinovată, de frica exagerată de noi – adeseori inventată, jucînd rol de ... pre-alibi.
    Desigur, Securitatea, ca orice instituţie teroristă, inumană loveşte în punctele vulnerabile ale omului: onoare, demnitate, familie, religie, patriotism... Piteştiul nu a fost decît „laboratorul”, acolo s-a concentrat în spaţiu şi în timp programul de distrugere a omului – numit de călăi: reeducare .
În Piteştiul-general, cel extins la întreaga populaţie a ţării, pîrghia cea mai eficace în zdrobirea rezistenţei omului: familia.
În România, un individ normal constituit ar fi putut rezista torturilor fizice şi morale din partea Securităţii – dacă Securitatea nu l-ar fi şantajat cu familia. Poţi să fii tu, nu din piatră, ci din oţel: cînd securiştii îţi iau la bătaie, sub ochii tăi, copilul, cînd simulează violul soţiei – semnezi orice, „recunoşti cinstit” orice.
În România, pentru ca un individ normal constituit să rămînă, în continuare, un individ normal constituit (ceea ce, la Români se arată ca o excepţie), fie renunţă el la legăturile de familie (în termeni cruzi: îşi părăseşte familia – care l-ar putea şantaja, fiind la rîndu-i şantajată de Securitate) – fie are şansa de excepţie (sîc!) de a avea o familie... normală (ar trebui să spun: excepţional de normală).
Cazul meu: nefericirea de a fi străin-în-ţara-mea, ca Basarabean refugiat în Ardeal, a avut o compensaţie: familia noastră redusă la cea mai simplă expresie: mama, tata, copilul, a rămas pînă la urmă (adică pînă la moartea tatei, apoi a mamei), o unitate. În familia noastră – compusă din... puşcăriaşi, tata fusese şi în Siberia – nimeni nu-i reproşa celuilalt „necazurile pricinuite” (de o arestare, de pildă), nici măcar „inima frîntă de durere” (în urma unei „absenţe” în puşcărie); nimeni dintre noi – încă o dată: eram doar trei persoane! – nu l-a acuzat pe celălalt că „i-a stricat viaţa”, nimeni n-a cerut celuilalt „să înceteze cu prostiile”...
Iată de ce – pe lîngă alte motive... îi gîndesc atît de frumos pe părinţii mei; nu doar îi cinstesc (pe mama şi pe tata) ci, într-un fel, îi... sfiinţesc (în sensul că îi consider sfinţi)... Mai vîrtos atunci cînd mă gîndesc la cazuri concrete, cunoscuţi, prieteni de-ai mei, oameni cu imense resurse intelectuale, morale, mult mai dotaţi decît mine, dar, literalmente laminaţi, striviţi de familie.
Exemplul cel mai cunoscut: Gheorghe Ursu. Neîndoielnic: omul a fost ucis în bătaie, în cursul „anchetei” din Calea Rahovei; - intenţia şi săvîrşirea crimei cad integral în responsabilitatea Securităţii – dar cu complicitatea familiei: interese, la urma urmei meschine, combinate cu o de neînţeles „prudenţă” (familia a ţinut să nu se ştie că tatăl şi soţul este abuziv convocat la Securitate) au dus la ceea ce au dus. Ei, da: uneori părintele îşi dă viaţa pentru copilul său. Numai că, în cazul Ursu, nu el, tatăl şi-a dat-o – i s-a luat; cu, încă o dată: complicitatea familiei.
Eu am avut... noroc, în nenorocul general: cînd familia mea de sînge (tata, mama) a dispărut, am avut parte de o altă familie – adoptivă , dar... cum nu mai prea există în ziua de azi, în România:
Desigur, în primul rînd, Ana, soţia mea. Apoi tatăl ei; mătuşa ei...
Mi-a fost dat să aud „explicaţii” astfel... adaptate:
Cînd trăiau mama şi tata – despre mine:
„Păi, sigur, el îşi permite să facă ce-l taie capul – cu o familie ca a lui, de basarabeni refugiaţi: n-au casă, n-au masă, n-au neamuri, n-au obligaţii faţă de pămîntul ăsta, n-au nimic de pierdut – dar noi? Noi nu ne permitem!”
După ce m-am căsătorit şi am intrat în familia soţiei:
„Păi, sigur, el îşi permite să facă ce-l taie capul – cu un socru şi ovrei şi comunist de dinainte; cu o «soacră» şi ea comunistă şi chiar securistă – cum să nu-i dea mîna «ginericăi» să-şi facă de cap?, ei n-au nimic de pierdut, nu-s de pe la noi, şi el şi neamurile nevesti-si sînt alogeni, n-au nici o obligaţie faţă de acest pămînt – dar noi? Noi nu ne permitem!”
Ei, da: eu mi-am... permis. Fiindcă am fost un om norocos: cu familiile-familia. Cu soţia. Desigur, nu se poate spune că, fără Ana, nimica n-aş fi fost – dar că mi-ar fi fost foarte-foarte greu, dacă n-ar fi fost ea lîngă mine, din vara anului 1966 (iată: un sfert de veac) – asta e sigur.
Aşadar, „curajul” individual nu slujeşte la mare lucru, dacă alături, nu se află alt curaj-încurajare: al mamei, al tatei, al soţiei, al socrului, al soacrei – al familiei care nu te trage în jos, ci, la urma urmei, te poartă pe umeri.

Constatăm oboseala, neliniştea şi disperarea, pe care o cunosc românii, constatînd că numai la noi comuniştii, securiştii, fripturiştii se menţin la putere

Nu puţine sînt paginile prin care puneţi în criză ceea ce se cheamă mentalitatea poporului român, persiflînd imaginea edulcorată şi evident falsă a unui popor sufocat de calităţi – iubirea lui nesfîrşită de libertate, de independenţă, de suveranitate (etc.), isteţimea şi moralitatea fără pată. În fapt, comunismul a afectat fibra fiinţei lui. Cît de grav e atins „depozitul etic” al românilor? Cît va dura convalescenţa?

 Am persiflat, am luat peste picior, am de-a dreptul batjocorit acest complex de inferioritate manifestat printr-un complex de superioritate: anume „mîndria superiorităţii neamului românesc asupra celor din jur” – însă am făcut-o... la oglindă: pentru că mă simt implicat – deci vinovat; şi eu, ca individ (e drept: numai în adolescenţă – dar aceea-i ultima felie de viaţă curată, nu?) am consimţit, am crezut în „superioritatea” noastră, a Românilor (nu cumva şi din pricină că mie, ca basarabean refugiat, deci „vinitură”, chiar dacă nu de-atîtea ori mi se spusese...?); am fost sigur de originea noastră pur-daco-romană, de vitejia cu care strămoşii noştri totdeauna îi bătuseră pe Turci, Tătari, Unguri, Leşi, Cazaci, Bulgari, Ruşi – cu Sovieticii ... era ceva mai încurcată: fiindcă în acel moment eram ocupaţi de cel pe care-l bătusem; crezusem şi eu că niciodată nu cotropisem noi, „omenoşii” (nu Ceauşescu a inventat omenia-la-Român) pământul altora – etc. etc... La oglindă, persiflarea, şi pentru că părinţii mei au fost învăţători şi încă din generaţia „Apostolilor” lui Iorga şi ai lui Spiru Haret – iar „iubirea de moşie” o predaseră, nu numai la clasă, ci şi în recreaţii, pe uliţă, la crîşmă, la biserică...
Destul de tîrziu am înţeles că acele „date istorice” erau, în fapt, ne-adevărate (din punct de vedere al unei Istorii, eventual a... Europei, dacă nu a regiunii carpato-balcanice). E greu să spun, acum, de unde, cum, în ce împrejurare – mi-am dat seama (nu neapărat de contrariul, ci de... „ajustarea” acestui adevăr): nu aveam cărţi, în perioada de formaţie a mea se epurau cărţi şi scriitori, se interziceau cărţi, se ardeau cărţi, se arestau scriitori ; şi, paradoxal: atunci (1949-1952), cărţi interzise citeam (la colegi, pe foarte ascuns)  - dar ce anume: de-o pildă „Mustul care fierbe” de Goga; de pildă, „Articole politice” de Eminescu – fireşte, texte pentru care, dacă nu erai băgat la puşcărie, cu certitudine provocau eliminarea din şcoală, cu o tinichea de coadă dintre cele mai zdroncănitoare... Ei bine: nu din textele politice ale unor (mari) scriitori români am înţeles că adevărul nu-i acela: nici acesta (interzis de comunişti dar nu fiindcă ar fi fost... neadevărat, ci pentru că era – la Eminescu: antirus; la Goga: antimaghiar – deci la amîndoi „naţionalism şovin”). Sigur că, pentru mine, citirea pe ascuns, de cărţi interzise – şi nu oarecari, ci dintre cele mai... foarte interzise – îmi procura mari-plăceri, ca să spunem aşa, plăceri supreme, vecine cu extazul... Însă – fără să le reproşez, nici în clipa de faţă, ceva Doamne-fereşte – şi Eminescu şi Goga mai degrabă mă îmbrobodeau, decît mă ajutau să văd clar (trebuie să spun imediat: atunci, ca elev de liceu, nici nu eram în căutarea... clarităţii).
Probabil (aproape sigur) că sămînţa îndoielii în „glorioasa” şi „generoasa” şi „omenoasa” istorie-a-Românilor mi-a fost strecurată (ca să folosesc un termen vetristo-săptămînist), paradoxal: nu de cărţi-de-istorie – ci de cărţi-de-literatură: traduceri în româneşte (ori în franţuzeşte ) ale unor romane ruseşti-sovietice (o iau, pe hartă, de la dreapta-sus, adică de la nord est), poloneze, ceheşti, ungureşti, sîrbeşti, bulgăreşti... Atîta cît era, informaţia istorică (desigur şi aceea era local-patriotică şi anti-vecină!) s-a depus, în straturi succesive, dar nu şi-a dat... arama pe faţă atunci – abia într-un moment de criză, pe care l-am cunoscut în închisoare.  Acolo, deşi „bibliografia” ne era exclusiv... orală (deci, neverificabilă), am primit întîiele lecţii, nu de antiromânism, ci de... românism tolerant cu ne-românii şi nu tolerant-fără-condiţii cu Românii: oameni politici, diplomaţi, profesori de altceva decît de istorie – aceştia mi-au consolidat îndoiala necesară, îndoiala fertilă, la urma urmei, m-au făcut să văd istoria ca pe un întreg: aşa cum nu poate exista...nuntă cu doar un singur mire, nu poate exista istorie cu doar un singur… punct de vedere.
În toate cărţile m-am “răfuit” cu acest… punct-de-vedere, nu doar simplificator pînă la falsificare – dar şi profund antiromânesc. Fiindcă cine este mai “bun român” cel care inventează  “calităţi”, de care nu are nevoie o comunitate, pretinzînd că este “cea mai” – deci, nu mai este nevoie să mai facă ceva – trăieşte din … moştenire…?; sau cel care, lucid, modest, constată – şi recunoaşte - deficienţele, greşelile, chiar păcatele comunităţii, tocmai în scopul de a o menţine trează (ei, da: “Naţiune, fii trează!”); de a o ţine vie; conştientă că nimic nu se capătă de pomană; că totul se cîştigă prin efort, prin acţiune, prin … trezie.
Iată, acum, în vara lui 1991, putem face un (provizoriu) bilanţ şi, prin comparaţie cu vecinii noştri – ce constatăm?
Că mizerie materială este peste tot (chiar şi în fosta R.D.G.!), ca rezultat comun, totalizator al totalitarismului şi economic comunist . Da, există sărăcie, şomaj, tendinţă de emigrare spre alte orizonturi – dar nu oboseala, neliniştea – şi disperarea pe care o cunosc Românii, constatînd că numai la noi comuniştii, securiştii, fripturiştii se menţin la putere – ba au devenit şi mai obraznici, mai sfidători faţă de mizeria şi tristeţea celorlalţi – decît “pe timpul Dictaturii”.
O explicaţie – cu exemple – din jur:
Polonezii nu au acceptat niciodată comunismul sovietic instalat în ţara lor cu forţa; deşi este comunitatea europeană cea mai martirizată, în mod (aproape) egal de nazismul german şi de comunismul rus, Polonezii nu s-au lăsat descurajaţi, nu s-au resemnat cu “statutul” de ocupaţi şi de învinşi, nu au invocat, aveau, n-aveau treabă, Ialta – rezultatul, azi: preşedinte de republică le este Walesa, electricianul creştin şi anticommunist, fost navetist între închisoare şi “libertate” (în fapt: prolog al viitoarei închisori) – în timp ce noi îl avem (doar l-am votat, nu?) pe Iliescu (ar fi putut să fie Verdeţ ori Burtică ori Găinuşe ori Pacoste ori chiar Gîdea – care-ar fi fost diferenţa?);

…Iar noi, românii (…) îl avem pe tovarăşul nostru Iliescu

Iată-i pe Cehi şi pe Slovaci, grav traumatizaţi în 1938 şi iarăşi în 1968 – cu toate acestea, azi, preşedintele Havel (întradevăr: primul preşedinte al Cehoslovaciei a fost un filosof, Masarzk): şi el “navetist” între puşcărie (oare cîte minute de închisoare va fi făcut Dinescu, încît să declare că el n-are nici un complex faţă de “colegul” său ceh fiindcă Havel avea, în celulă, “computer personal”- şi dacă Havel n-ar fi avut , în celulă, computer-personal? Faţă de cine n-ar fi avut complexe, Dinescu) şi “libertatea” unde nu (re)găsea, de pildă, postul de redactor – fie şi cu jumătate de normă – la editura cutare, nici rubrică permanentă în principalul organ al Uniunii Scriitorilor – iar noi, Românii, (cei vînduţi la Ialta) îl avem pe tovarăşul nostru Iliescu (de ce nu pe tovarăşul nostru Popescu – avem de ales între Dumnezeu şi D.R.P., moralmente identici actualului preşedinte ales);
Să mai vorbim de Unguri? Ei şi-au vărsat sîngele în 1956, iar comunitatea lor a cunoscut atunci o adevărată tragedie naţională (am putea spune, ca ne-unguri: o ruşine internaţională) şi abia după trei decenii au început să culeagă fructele acţiunii permanente de apărare, de afirmare a identităţii lor naţionale – faţă de Ruşi, desigur – a demnităţii de om născut liber, nu sclav al comunismului (şi nu al vîndutului la Ialta).
Iată şi Bulgarii: modeşti, discreţi, adesea dispreţuiţi de vecini, ei şi-au pregătit, totuşi, societatea civilă, sub pretext că sînt… ecologişti – noi n-am fost în stare să mişcăm un deget cînd buldozerele ne-au răvăşit satele, ne-au dărîmat şi aşa puţinele urme istorice, ne-au făcut una cu pămîntul bisericile.
Mă tem că “depozitul etic” al nostru este mai grav – şi mai durabil – atins decît în cele mai negre temeri.
Credeam, speram şi eu că, odată eliminată cauza răului, răul nu-şi va mai face simţite efectele.
E sigur: regimul communist s-a instalat pe un teren fragilizat, atins (eu aş arăta cauza: lupta dintre carlişti şi legionari – de o violenţă şi de un dispreţ al vieţii omeneşti contrazicînd “omenia”, “blîndeţea” Românului – însă am avut satisfacţia să citesc alte analize ale Rmâniei pre-comuniste – cele mai strălucite mi s-au părut eseurile criticului literar Al. George; deasemeni, un text relative scurt – doar acesta mi-a căzut în mînă – semnat: Mihail Oprea, în Luceafărul).
Sunt convins: nu toţi Românii sînt… mioritici – chiar dacă am avut o probă, în 12-15 iunie 1990, mioritismul fiind… jumătate resemnare-ovină, jumătate ucidere-de-frate, nu? – măcar pentru că nu toţi sînt jumătate daci, jumătate romani.
Sunt convins că ceea ce se numeşte, generic, popor roman, măcar din raţiuni… cantitative (sîntem între 25 şi 30 milioane, în lume, ne comunică numărătorii de Români) nu este, nu poate fi ceea ce am văzut la 20 mai; apoi la 12-15 iunie 1990 – pentru simplul motiv că, şase luni mai devreme fusese Timişoara; şi Sibiul şi Clujul şi, în fine, Bucureştii, iar mai înainte, în noiembrie 1987, fusese Braşovul; şi mai înainte, în 1977 Valea Jiului.
“Enigma” poporului român: cum o comunitate atît de… doldora de calităţi, în momentul în care e silită să umble pe picioarele sale (ori:să-şi ia în mîini propriul destin), se zăpăceşte, se “ruşinează”, se, de-a dreptul prosteşte (ca la 20 mai)? Să fie vorba de o incapacitate genetică a noastră? Sau să fie vorba de …altceva?
Înclin spre “altceva”: noi, Românii, nu sîntem nici mai răi, dar nici mai buni decît “alţii”. S-a întîmplat însă ca, printre cărturarii cei mai ascultaţi în ultima jumătate de veac să se afle – dealtfel, străluciţi, ne vom mîndri totdeauna cu opera lor – gînditori, poeţi pe care noi cititorii şi “comentatorii” nu suficient de şcolarizaţi) i-am luat drept evanghelişti, iar scrierile lor literă de Evanghelie: Blaga, formulînd teoria spaţiului mioritic nu avea deloc intenţia să propună, să impună un cod moral  ; şi nici un alibi. Noica, oricît de structural totalitarist ar fi fost, scriindu-şi cărţile – chiar dacă nu a dat o Etică... n-a avut de gînd să-i „acopere” pe ucenicii săi în acţiunea de... inacţiune civică (deci imorală).
Încă o dată: fiindcă istoria nu-i făcută de cei ce... fac fapte, ci de acei ce consemnează fapte – la noi s-a produs o diversiune, o viciere: comentatori abuzivi (după modelul văduvelor şi al ficelor abuzive) au prezentat oarecari analize (sau tentative de analiză) drept... îndreptar. De la o ipoteză: „Românul ar fi înclinat să saboteze istoria – vezi retragerea în păduri, vezi neimplicarea în eveniment” – constatare, în acelaşi timp, şi adevărată şi neadevărată – abuzivii au hotărît că Românul trebuie să saboteze istoria – fiindcă aşa ne-a învăţat Învăţătorul! Iar Românul care... n-ar fi avut de gînd s-o saboteze, citind la broşură că aşa ne-a recomandat Maestrul... Ce să facă – mai ales că e mult mai uşor să... sabotezi istoria (prin inacţiune), decît să acţionezi – şi s-o păţeşti...

Noi, Românii, în nefericirea noastră, nu avem încotro, suntem condamnaţi să sperăm

Sîntem încă bolnavi, încă în covalescenţă. Sîntem uzaţi de mizerie materială, de umilinţe ale sufletului. Nu ne putem „schimba” de la o zi la alta, însă trebuie să păstrăm speranţa – dar speranţa se păstrează, adeseori şi de... nevoie.
Noi, Românii, în nefericirea noastră, nu avem încotro: suntem condamnaţi să sperăm şi să apucăm prefacerea dorinţei în putinţă.

Mai ales în Culorile curcubeului ’77, deconspiraţi duplicitatea scriitorimii, complicitatea (asumată deschis) cu puterea de tip totalitar, în beneficiul dreptului de a şuşoti şi-a cîştiga înlesniri sociale şi editoriale. Ca unul dintre puţinii scriitori care a fost tot timpul consecvent moral şi politic şi care are, pe acest temei, dreptul să judece, cît de mare credeţi că este “aportul” intelighenţiei româneşti la criza morală de astăzi?

Începînd din ziua de luni, 17 iunie (1991), am hotărît să încep o viaţă nouă – să devin, dacă nu mai bun (deşi n-ar strica), măcar mai puţin rău, violent, critic faţă de compatrioţi; şi, mai cu seamă, faţă de colegii scriitori.
Tot răul de care am fost eu în stare – l-am spus, scris. Fără menajamente şi fără milă. Acum regret această agresivitate şi nu mă consolez cu gîndul că, la urma urmei, am dreptate; în viaţă nu faci totdeauna doar ce e drept…

Nu intrasem noi în Partidul Comunist Român, ca să primim arme, cu care să… tragem în invadatorul rus?

În vara lui ’68, în contextul “crizei cehoslovace” şi a reacţiilor lui Ceauşescu la această criză, în România se petrecea un fenomen care ne-a costat enorm: 
Ceausescu devenea erou, ipostaziat fiind intr-un David modern ce-l înfruntă pe Goliatul sovietic. Foarte mulţi intelectuali s-au lăsat prinşi de val şi s-au înscris în partid. Sînteţi unul dintre aceştia. Cum priviţi astăzi vara acelui an – acel entuziasm, acea nebunie colectivă suficient de molipsitoare pentru a-l determina pe un fost deţinut politic să accepte carnetul roşu?

Am povestit „întîmplarea” în „Culorile...”, recent-apăruta Soldatul cîinelui, în interviuri, în dialoguri.
Să nu se creadă că mi-e ruşine de ceea ce am făcut în 1968 – nu ruşine se resimte faţă de acea stare.
Acum cred că este exagerat să se afirme că în august 1968 „foarte mulţi intelectuali s-au lăsat prinşi de val şi s-au înscris în partid”...
În faimoasa şedinţă de la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, am fost primiţi în partid şase – în ordinea următoare:
Aurel Dragoş Munteanu – ardelean de felul său (de la Oradea?), însă... născut în Basarabia;
Adrian Păunescu – oltean pînă-n măduva... unghiilor, dar... născut (întîmplător?) în Basarabia;
Paul Schuster – sas din Sibiu, dar (teoria mea) şi Saşii au fost, între 1944 şi 1964 tot un fel de Basarabeni...;
Alexandru Ivasiuc – ardelean: excepţia care confirmă regula;
În fine, eu –basarabean-basarabean.
Aşadar, şase inşi – dintr-o „comunitate” care număra peste o mie de membri ai Uniunii, ne-membri de partid.
Orice s-ar zice despre noi, cei şase, din acel moment (după, fiind o altă mîncare de peşte, cu fiecare dintre noi), nu cred că se poate spune că am fi... profitat, sărit pe ocazie. Atunci, imediat după invadarea Cehoslovaciei, eram în plină ameninţare a invaziei – şi a României; în caz de ocupaţie sovietică (încă o dată: în acel moment iminentă) ocupanţii Ruşi ne-ar fi „selecţionat” printre primii: nu intrasem noi în partidul comunist român, ca să  primim arme, cu care să... tragem în invadatorul rus?
Dar mă întorc iar la... componenţa etnică (n-am alt cuvînt cu care să-i desemnez pe basarabeni, totuşi, altă... rasă); nu este tulburător faptul că din şase „nebuni”, „voluntari pentru eşafod”, patru eram basarabeni, unul „asimilat”, şi doar Ivasiuc, şi ne-basarabean şi ne-asimilat?
Cum se explică? Simplu: Basarabenii îi cunosc pe ruşi. Au multe (şi grele) poliţe de plătit .
Explicaţia aceasta îmi este proprie. Nu i-am întrebat pe ceilalţi şi nici n-am de gînd să o fac.

„Locotenenţii mafiei de la Bucureşti şi-au belit Naşul”

Deşi aţi fost discret faţă de tot ce s-a întîmplat după 22 decembrie 1989, totuşi, nu cred că n-aţi urmărit îndeaproape evoluţiile politice din România. Ce credeţi că s-a întîmplat în acel decembrie şi cum explicaţi fenomenele ulterioare, precum Piaţa Universităţii şi epilogul tragic din 13-15 iunie?

În decembrie 1989 a explodat – nu întîmplător la Timişoara – adevărata, curata, justificata, aşteptata revoltă împotriva comunismului. Episcopul Tökeş a fost scînteia care a aprins nemulţumirea generală veche de aproape jumătate de veac. La Timişoara, la Sibiu, la Braşov, la Cluj a curs sînge, sînge curat – şi chiar de-ar fi murit, sub gloanţe, un singur inocent, tor criminali se cheamă cei ce au dat ordin să se tragă.
Şi eu am crezut în puritatea integrală a Revoluţiei Române – pînă în ziua de 25 decembrie (mă aflam pe un platou de televiziune francez, cînd s-a difuzat caseta cu procesul şi execuţia Ceauşeştilor).
Din acel moment am început să tac: n-am mai participat la nici o dezbatere de radio, de televiziune, n-am mai dat nici un interview: execuţia sumară a marilor responsabili de dezastrul ţării mă înspăimîntase: aşadar degeaba cursese sînge nevinovat; degeaba tinerii României ieşiseră cu piepturile goale în faţa puştilor (nu ştiam atunci că, în fapt, pe la spate fuseseră împuşcaţi tinerii, în mulţimea revoluţionară, de securiştii slujindu-i pe complotişti, nu pe niscaiva „terorişti” –i-am văzut, de curînd, la Roma, pe cîţiva dintre răniţii revoluţiei – sau: împuşcaţii-pe-la-spate, în stradă). Puterea fusese „translată” în mîinile comuniştilor-anticeauşişti – cînd în fapt, poporul strigase: „Jos comunismul”; în fapt, confiscată de haita securiştilor, a comuniştilor – cei care-şi schimbă uşor uniformele („lucrează” mai eficace în civil) şi opiniile (nu au aşa ceva – doar interese). Cum scria, a doua zi, presa franceză: „Locotenenţii Mafiei de la Bucureşti şi-au belit Naşul”... Măcar de şi l-ar fi... belit doar pe Ceauşescu – dar ne-au înşelat şi pe noi, ne-au vîndut-cumpărat ca pe oi...

Piaţa Universităţii era pe cale să formeze, întîi, o conştiinţă de sine, apoi: o conştiinţă

Piaţa Universităţii... A fost acel ceva minunat, miraculos, pur (chiar cu „impurităţile” inerente); a fost un început (cam tîrziu, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată) de recuperare a timpului pierdut; de alcătuire, fie şi cu voie de la poliţie a unui embrion de societate civilă. Iar pentru că era şi un strop de miracol, Piaţa Universităţii era pe cale să formeze, întîi, o conştiinţă de sine; apoi: o conştiinţă – pentru că spiritele erau sincere; şi mai cu seamă tinere.
Piaţa Universităţii (fenomenul) nu face parte dintre „ocaziile pierdute” – în care ne-am specializat noi, Românii, în general, în special, noi, scriitorii români. Piaţa Universităţii a fost şansa noastră (mă tem că, pentru multă vreme, singura) ucisă – din ordinul preşedintelui (proaspăt ales) al României necomuniste: cu asentimentul primului – ministru, al guvernului ne-comunist român; cu complicitatea tuturor celor din guvern şi a funcţionarilor guvernamentali (ei, da: am vrut să spun: Pleşu nu va putea niciodată explica – necum justifica - de ce nu a demisionat din 16 iunie 1990).
Piaţa Universităţii a constituit, cît a „funcţionat”, testul hotărîtor al tinereţii naţiunii, al purităţii ei – în ciuda murdăririi programatice de un regim profund murdar (printre altele). Din acest punct de vedere, un Mircea Dinescu – poetul-simbol – nu a fost, nici simbol, nici poet, nici tînăr: ba chiar, declarînd ce a declarat despre Piaţa Universităţii, s-a definitiv descalificat (ar mai avea o şansă: să-şi recunoască, public, în scris, păcatele – deşi, în România aşa ceva este de neconceput); din acest punct de vedere, un alt scriitor important, Nicolae Breban s-a dovedit a fi şi impur şi bătrîn.
13-14-15 iunie 1990. Din nefericire, momentul constituie un alt prag (în ultimele şase luni avuseserăm încă două: 22 decembrie 89 şi 20 mai 90); timpul se măsoară de-acum, cu: „înainte” şi cu: „ după 13-15 iunie”.
Iliescu, Roman, Voican şi întreaga echipă guvernamentală (printre „voluntari”: N. Breban) explică, acum, că... Mineriada a fost... „o greşală” – nu mai puţin (una regretabilă, desigur), dar nici mai mult. Cînd vinovaţii de această crimă – Iliescu, Roman, Voican, Măgureanu pretind că... nu a fost crimă, e de înţeles: criminalii încearcă să-şi salveze pielea; cînd miniştrii din guvern – cei care nu au demisionat după 13-15 iunie 90, în semn de refuz de complicitate la crimă – e de înţeles: sînt nişte funcţionari, nişte... aparatciki (unii vechi, alţii abia prinseseră gust pentru scaun – să şi-l piardă? scaunul?); însă cînd un „independent” ca scriitorul Breban declară ce declară (vezi aiuritorul interview din Apostrof nr.3-4, intitulat, năucitor: „Ce-i lipseşte României?”) te întrebi, pe bună dreptate: Ce-i lipseşte lui Breban? Sau: cîte?
Dacă Piaţa Universităţii nu ar fi fost scăldată în sînge – şi tot s-ar fi păstrat în memoria-din-inimă a noastră pentru totdeauna.
Dar Piaţa Universităţii a fost ucisă de puterea comunistă – astfel, România devenind, în iunie 90, o „democraţie originală”: îi ucide pe exact cei ce militează pentru democraţie.
Din nefericire, mai eram „originali” cu ceva: cu Fenomenul Piteşti.
Atît că Nicolski, Teohari Georgescu, Ana Pauker, Ţurcanu ţinuseră fenomenul în cel mai mare secret;
În timp ce Iliescu, Roman, Voican, Măgureanu, Cozma l-au coborît în stradă, în văzul lumii întregi...
Iar scriitorul Breban zice (în interview-ul citat):”Da, este adevărat, a fost o greşală. Însă eu n-aş fi absolut aspru cu un şef de stat care face o greşală”.
În continuare, Breban îi deplînge pe mineri, „pătura cea mai glorioasă de sub Ceauşescu” – foarte adevărat, dar „pătura” cumplit reprimată, în august 77, de prietenul şi protectorul lui Breban, generalul Pleşiţă, atunci şef al Securităţii...
Şi apoi: de ce Breban îi deplînge pe mineri – care au omorît – şi nu-i plînge pe morţii (victime total nevinovate) minerilor?

Comuniştii din fruntea României blochează, frînează, sabotează cursul firesc al lumii, al Europei, al României cu idioţeniile lor sîngeroase

Pe linia segmentului politic al discuţiei noastre aş mai risca o întrebare. Se spune că nimeni nu e profet în ţara lui. Dumneavoastră trăiţi la Paris de ani buni. Ca atare, cred că puteţi încerca dacă nu o profeţie, cel puţin o predicţie: cum poate depăşi România faza „democraţiei originale” spre democraţie, pur şi simplu?

„Democraţie originală”? N-am avut o „democraţie populară”?
Nu-i nevoie să ai şi bacalaureatul, ca să ştii că „democraţie” ajunge – şi... lingvistic şi politic.
Comuniştii din fruntea României blochează, frînează, sabotează cursul firesc al lumii, al Europei, al României cu idioţeniile lor sîngeroase avînd „succes” doar pe lîngă dactilografele C.C. şi „în sînul” bucătăreselor de la MAI. Ce-i aceia: „democraţie originală”? Va fi existînd şi neoriginală?

Ce ne-aţi putea spune despre diaspora românească din Franţa? În ce raporturi sînteţi cu această diasporă care aici ni se înfăţişează mult prea omogenă, lipsită de relief?

Sunt un exilat, prieten cu doi-cinci-douăzeci de alţi români exilaţi – pentru că mă simt bine cu ei, nu pentru că ar fi exilaţi (şi români); singura „organizaţie” din care fac parte: „Liga franceză pentru apărarea drepturilor omului în România”. Ba nu: sunt membru (cooptat în aprilie 77, pe cînd eram arestat), al PEN Clubului Francez – şi preşedinte al PEN Clubului, secţia Scriitori în Exil.
Nu, „diaspora” nu e omogenă; nu e mai bună decît nediaspora – şi nici mai-rea: doar şi noi sîntem Români – din România, nu?

V-aţi gîndit sau vă gîndiţi, fie şi numai în treacăt, să vă reîntoarceţi în ţară?

Mă gîndesc tot timpul, mă gîndesc ziua şi noaptea, în trezie, în vis, în boală, în bucurie, în ne-bucurie – nu neapărat să mă întorc în ţară (într-un fel, nici n-am plecat), dar aşa, să fiu acasă la mine, într-o casă a mea, undeva precis situată... între Nistru şi Tisa.
Dacă nu va fi să fie – să fiu – va însemna că nu trebuia; că nu meritam. În care caz, un crematoriu se găseşte şi aici, la Paris.

Să încheiem cu o întrebare mai specială: ca basarabean, speraţi să regăsiţi acel Calidor prin care demult vi se deschidea lumea?

Ca basarabean, ca scriitor român, am găsit Calidorul: scriindu-l.
Nu simt deloc dorinţa de a mi-l confrunta – cu ce: cu ne - scrisul?
E mai bine aşa: dacă viaţa mi-a fost... un roman, romanul mi-a fost viaţă.

Paris, 7 iulie 1991

            Întrebări în scris puse
            De Florin Ardelean
    

PAUL GOMA SOLDATUL CÂINELUI CAPITOLUL 0 INTRODUCERE

"Ai mila de mine, Dumnezeule, de dragul lacrimilor mele! Iata aici, in fata ta, ochii si inima imi plang amarnic! Ai mila de mine, Dumnezeule!..."