DREPT LA REPLICA GABRIELA ADAMEŞTEANU 18 NOIEMBRIE 1993

Stimată Doamnă Gabriela Adameşteanu

         În virtutea dreptului la replică, vă rog să publicaţi în “22”  cele ce urmează:

         1.”Scena telefonică urmuziană” a avut loc, în urmă cu nouă luni; a avut loc şi „recenta convorbire”, atît că „rezultatul” nu a fost cel anunţat de Dvs.;

         2.Maniera în care aţi redactat şi publicat replica Dvs. în “22”  (ca şi cum cititorii săptămînalului Dvs. bucureştean ar fi riguros aceiaşi care au citit lunarul ieşean Timpul) este incorectă :

         3.Corectă ar fi fost (maniera) dacă, în varianta pentru “22”  , aţi fi explicat (în două rînduri) bucureştenilor fondul problemei din scrisoarea mea publicată în Timpul din Iaşi;

         4.Fondul problemei: situaţia (starea, stadiul, halul) a trei din cărţile mele predate spre publicare unor edituri din România :

         a.romanul În Cerc (publicat în franceză la Gallimard, în 1977): înmînat de Liviu Antonesei, din parte-mi, directorului Junimii din Iaşi, N. Creţu, în 1990 – carte despre a cărei soartă nu ştiu nimic limpede nici în momentul de faţă;

         b.romanul Gardă inversă (apărut în franceză, la Galimard, în 1979): solicitat de Marin Sorescu în februarie 1990 pentru editura Scrisul românesc din Craiova; Şpalturile complete mi-au parvenit în octombrie 1990 – dar cartea n-a apărut : în vara acestui an, 1993, Marin Sorescu, director al editurii Scrisul românesc, a trimis la topit mai multe volume nepuse în comerţ (de A. Bosquet, de E. Papu) – printre ele aflîndu-se şi romanul meu;

         c.cartea de mărturii Culorile curcubeului ’77 (apărută în franceză la Seuil, în 1979): a fost editată de Humanitas în vara anului 1990 – în tiraj incomplet (şi nu „în tiraj peste medie”, cum scrieţi Dvs. , imprudent), şi acela incomplet distribuit – pentru ca în 1992, Gabriel Liiceanu, director al editurii Humanitas, să trimită la topit „tirajul peste medie” (cel de care numai Dvs. aveţi ştiinţă), păstrat în depozite, nepus în comerţ.

                 5.Acesta fiind fondul problemei din textul meu publicat în Timpul: distrugerea cărţilor, nu din dispoziţia lui Chişinevski-Răutu-D.Popescu-Dumnezeu-Suzana Gîdea şi alţi comisari urînd cartea precum şi pe făcătorul de carte – ci din a unor scriitori, conştiinţe-ale-naţiei, cărturari, ei înşişi autori: Marin Sorescu, Gabriel Liiceanu.

         6.Dacă Dvs.,  Gabriela Adameşteanu, director al unei publicaţii formatoare a spiritului (deformat de comunism) nu aţi găsit nici timp nici spaţiu pentru a vă apleca asupra acestui paradox monstruos: poetul Marin Sorescu, director al Scrisului românesc, trimite la topit cărţi gata a fi puse în vînzare; filosoful Gabriel Liiceanu, director al editurii Humanitas (funcţionînd şi cu aport de capital privat: Korne şi Savu; şi cu ajutor guvernamental francez), trimite la topit cărţi de Cioran, de Ierunca (m-ar onora compania, dar nu fac parte din aceeaşi categorie: mie mi s-au trimis la topit cărţi, nu nevîndute – ci nepuse în vînzare) – în acest caz am dreptul să mă întreb: ce este “22”  şi ce fel de adevăr apără?; al cui tată este?; să fie doar buletin parohial al GDS?; sau şi catalog al editurii Humanitas (a-ha: din această pricină prima pagină a numerelor apărute în timpul vizitei în România a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca arătau de parcă oaspete onorat ar fi fost Gabriel Liiceanu)? Dacă însă “22”  este ceea ce am crezut mult timp: publicaţie onestă, independentă – de ce nu tratează măcar odată, pe un sfert de pagină, distrugerea cărţilor în România, ţară analfabetizată de comunişti şi... realfabetizată de vajnici anticomunişti ca Sorescu şi Liiceanu?

         7.În fine: dacă Gabriela Adameşteanu s-a dovedit insensibilă la soarta cărţilor unui alt scriitor – mai este ea scriitor?; ştiind bine că au fost distruse cărţi – şi nu doar din „imperative economice” – însă ea, Gabriela Adameşteanu, se preface că nu ştie? Şi tace?

         Fiindcă, de tăcut, aţi tăcut, stimată Doamnă, atît de... tare, încît vi se auzea tăcerea pînă aici, la Paris; aţi tăcut, aţi supravieţuit (binişor, chiar bine de tot), iar în 22 decembrie ’89 fix, după ce aţi fost trezită din somnul cel de moarte; din tăcerea de aur; din filozofia de viaţă enunţată astfel: “Eu nu ştiu nimic şi nu vreau să ştiu nimic – pe mine lăsaţi-mă-n pace, eu sînt scriitor!”, mi-aţi recomandat cu prietenie nedezminţită:

         “Uită ce-a fost şi ia-o de la-nceput!”

         Dacă Dvs. , stimată Doamnă, puteţi lua de la început orice (şi contrariul), felicitări: sînteti dotată. Eu nu am acest talent curat-românesc: nu pot lua de la-nceput atîtea vieţi cîte îmi indică tovarăşul Ceauşescu; ori tovarăşul Iliescu.

         Am o singură viaţă, şi cu ea de gît mor.

         Viaţa mea este memorie – şi, vorba celuia: chiar viceversa.

                                                        Al Dvs. fost prieten,

                                                        PAUL GOMA

                                                        Paris, 18 nov. 1993

P.S. V-aţi ajutat, în demonstraţia Dvs. cu spatele spre public, şi de “incidentul Lucian Pintilie”, cum îi ziceţi, “în finalul căruia dl. Paul Goma s-a văzut nevoit să-şi asume postura de calomniator”.