IC XC NI KA

IC XC NI KA

ăncis p. iventr

joi, 21 martie 2013

Paul Goma: copilul, care a aflat că Pămîntul e rotund, zice: “Nu-i nimic. Eu mă întorc în Basarabia pe partea cealaltă a Pămîntului”



Spre Apus noi toţi fugim, fugim, fugim. În locul unde doresc să mă întorc istoria suflă cu vîntul ăla, crivăţul din Răsărit.

Aş fi fost un “adevărat inginer al sufletului omenesc”. Nu un terchea berchea care îşi imaginează că a fi scriitor e altceva decît a fi intelectual.

În ţara lui Caragiale: Constantin Stere

          -După o perioadă teribilă, pauză în care el (Stere, Gh.I.) este autorul unirii Basarabiei cu România – bineînţeles că în faţă era Halippa, Inculeţ – însă Stere era doctrinarul, era cel care făcea naveta, deşi în perioada ceea era “trădătorul”, “bestia”, “germanofilul” ş.a.m.d.. La un moment dat, liberalii l-au scuipat, în sensul de expulzat, expulzat aşa cum expulzezi un sîmbure de cireaşă, comparaţia este destul de dulce.
          Cronologic, basarabenii au fost pe locul doi, cei pe care el i-a tratat drept colegi, dar ei erau de fapt copiii lui. Inculeţ a fost primul care şi-a dat poalele peste cap, a devenit ministru de interne. Însă nu trebuie uitat că Pantelemon Halippa l-a trădat pe Stere.
          În sfîrşit, fiindcă Stere avea prieteni şi-n Ardeal – şi Goga, şi Vaida şi Maniu – a facilitat unirea Partidului Naţional din Ardeal cu Partidul Ţărănist din Muntenia (Mihalache) şi a rezultat cel mai mare partid, care l-a înlocuit pe Liberal – Partidul Naţional Ţărănist. Stere le-a alcătuit doctrina. El nu era un om politic, el era un doctrinar. După ce ei, ţărăniştii, s-au instalat la putere – l-au aruncat şi l-au lăsat într-un mod îngrozitor. De pildă, eu am o mare stimă pentru memoria lui Iuliu Maniu, însă Iuliu Maniu faţă de Stere s-a purtat incorect. Eu zic aşa: din această nefericire s-a născut o mare şansă pentru noi. Stere, expulzat din viaţa politică, trădat şi de basarabenii lui, s-a retras mîhnit, mohorît şi furios împotriva contemporanilor. Şi a început să-şi scrie memoriile. Şi pentru că nu avea răbdare să pună, să scrie el cu mîna lui şi-a luat un stenograf. Şi tot dictînd stenografului, stenograful cu pricina a îndrăznit să-i spună că memoriile lui sînt operă literară. Şi aşa a ieşit “În preajma revoluţiei”. Care este unul din monumentele literaturii române.

Panait Istrati. Avea şi el o ţară


          -Aţi vorbit de trei repere. Să ne oprim puţin în dreptul numelui lui Panait Istrati.

          -Istrati este, ceea ce se numeşte româneşte, anarho-sindicalist. El era de o provenienţă proletară, semiţărănească, din Brăila, un vagabond, a umblat peste tot, autodidact, a citit ceea ce putea să ia de ici, de colea. A umblat prin toată lumea, în sfîrşit a ajuns în Franţa, unde a cunoscut autoritatea, a avut un mare succes literar aici. Or, Istrati ar fi putut să trăiască foarte bine din renta, ca să zic aşa, literatorului de expresie franceză. Ei bine că nu. Pe el îl interesa nenorocirea oamenilor. Şi de aici el a fost absorbit de mişcarea comunistă, care era foarte puternică aici, în Franţa.

          -Am impresia că francezii, în fond, sînt un “popor de stînga”.

          -Francezii sînt “copii revoluţiei franceze”. Cînd spunem “de stînga” de bine e bine să fim puţin pregătiţi ca să manipulăm aceşti termeni – “stînga şi dreapta”. Pentru că “stînga” nu înseamnă neapărat communist. Înseamnă a pleca spre social, spre dreptate socială. Comunismul nu este nici de “stînga” nici de “dreapta”. E o unire dintre extrema stîngă şi extrema dreaptă – în România: legionarii şi securiştii – asta este comunismul.  

Istrati de la prima călătorie a înţeles că există o “potimkiniadă”

          Istrati a fost absorbit de mişcarea aia pentru pace şi invitat ca “tovarăş de drum” împreună cu alţi scriitori francezi, greci în Rusia. Dintre toţi scriitorii care s-au dus în Rusia doar doi şi-au dat seama de adevăr. A fost Istrati în ’27 şi după aceea a fost Andre Gide. Dar Andre Gide a fost descalificat: “Păi, el este pederast, din cauză că el n-a putut să reguleze băieţei la Moscova a scris rău despre Rusia”. Nu, domnule! A avut ochi şi a avut onestitate. Toţi ceilalţi au văzut, au tăcut. Au încasat rublele, s-au ghiftuit cu cafea, au luat blănuri, nu-ştiu-ce… Andre Barbus făcea naveta. Acum s-au publicat nişte documente în care se demonstrează că el era finanţat direct de KGB.
          Istrati s-a dus, a văzut, l-a întîlnit pe un prieten de-al său, Victor Serj. Iar la Astrahan l-a întîlnit pe prietenul său şi, într-un fel, pe părintele său spiritual Cristian Rakovski, care e bulgar, s-a refugiat în România, acolo a devenit bolşevic. A încercat să facă o revoluţie în timpul primului război mondial la Iaşi. Şi după aceea a devenit unul dintre cei mai feroci duşmani ai României pe chestia Basarabiei. El voia ca Basarabia să vină la Uniunea Sovietică. După ce şi-a făcut treburile – Rakovski a fost ambassador, aici, la Paris, şi aici şi-a întins el antenele şi a făcut mult rău – ei bine, Stalin deocamdată l-a deportat la Astrahan. Şi acolo l-a întîlnit Istrati. Şi Rakovski n-a vrut să-i spună absolut nimic din ceea ce s-a întîmplat. Doar a tremurat. Eu sînt, în general, un om milos. Dar faţă de unul ca Rakovski, o spun, nu am nici o milă. A avut soarta pe care o merita. A avut grele păcate şi dacă i s-a întîmplat şi lui pe lîngă zecile de milioane de nefericiţi, de nevinovaţi, să-i fie de bine. Să-i fie sănătos . Pentru că Istrati de la prima călătorie a înţeles că există o “potimkiniadă”, pe ei îi poartă pe ici pe colo, dar oamenii sînt într-o sărăcie îngrozitoare şi într-o teroare teribilă. Asta îl întreba pe Rakovski. Rakovski tremura, dar nu spunea nimic. Ca bolşevicul, el nu se predă. S-a întors în Franţa şi a scris, a scris. Atenţie, că aicea, după aproape 70 de ani, s-a aflat adevărul. Sub semnătura lui a apărut “Spovedania unui învins”, cartea de demascare, semnată Panait Istrati. Povestea este că abia acum, vreo şapte ani eu l-am cunoscut pe Boris Suvarin, comunistul devenit antistalinist şi prietenul lui Istrati. Cartea, de fapt, mărturiile au fost scrise de Suvarin şi de Victor Serj. Iar Istrati le-a semnat. Ceea ce zic eu e mult mai mult decît ceea dacă ar fi scris-o el însuşi. Pentru că şi-a asumat textele altora. După ce a apărut cartea care a făcut un mare scandal pe atunci, pe de-o parte şi pe de-alta, comuniştii s-au hotărît să-l lichideze. Şi l-au şi lichidat la ordinal Moscovei  prin Barbus, care a lansat aici în Franţa, o campanie de presă în care era tratat ca “haiduc al jandarmilor”. Şi atenţie: Barbus a făcut ceea ce trebuia să facă o lepră ca el. Avea ordin de la Moscova, Moscova i-a dat banii, a făcut, ceilalţi au lătrat la el, l-au distrus. Panait Istrati era foarte bolnav de piept. Şi, simţindu-şi sfîrşitul, a zis să se întoarcă să moară la el în ţară. Avea şi el o ţară. În ’35. Ce scria presa din România? (Panait Istrati era o celebritate, şi-a făcut drum în Franţa). Se întoarce în ţară. Nichifor Crainic, pe cinci coloane, “Se întoarce Panait Istrati” (cam aşa ceva) şi continua: “Şi dacă l-am bate”. “Şi dacă l-am bate”. Şi asta nu scria oricine. Nichifor Crainic! Poetul ortodox! Şi atunci ne mai mirăm noi astăzi că se întîmplă ceea ce se întîmplă… chestiile astea la televiziunea română, prin ziare, Vadim Tudor cu Păunescu, lătrătorismele astea …cu Sălcudeanu, cînd bătrînul şi sfîntul Nichifor Crainic, martirul de puşcărie zicea în 1935 – este adevărat că el nu împărtăşea ideile lui Panait Istrati, într-o democraţie asta este caracteristica, chiar dacă nu ai aceleaşi păreri, discuţi cu el, îl combaţi cu argumente şi nu cu “Şi dacă l-am bate”. Ăsta a fost Panait Istrati. A fost bine primit.

Totdeauna Eugen Ionescu

Cine nu şi-a mînat barca, de pildă, e Mircea Eliade.

Ionescu este la inima mea de totdeauna. Pentru că este un nihilist. Nihilişti le spuneau românii anarhiştilor ruşi. Lui Kropotkin, lui Bakunin. Bineînţeles, Caragiale le spunea “nifilişti”. Ionescu a debutat cu volumul “Nu”. Ce este asta? Este o declaraţie de război instituţiilor şi culturii româneşti din anul 1935, an în care se întorcea Istrati şi anul în care m-am născut eu. “Nu”, cunoaşteţi volumul. Ce era asta? Era o insultă, cum a fost luată de pildă povestea cu obiecţiile la marea poezie a marelui poet Grigore Vieru? Era o chestie absolut necesară, o exprimare ireverenţioasă, este adevărat, însă în cadrul civilizat al unui spirit tînăr. Că Ionescu în 1935 era tînăr şi aşa a rămas şi dincolo de moarte. Asta este semnul tinereţii. Curiozitatea şi nerespectarea unor tabuuri. Se spunea că ăsta e un mare scriitor şi Ionescu spunea: “Mie nu-mi place. Am dreptul să nu-mi placă”. S-a întîmplat după aceea că el şi-a fracturat cariera de scriitor. Ce carieră de scriitor ar fi avut el!... Şi el, şi-a făcut viaţa cu mîinile lui. Adică nu este nimic întîmplător. Sigur că al doilea război mondial a mişcat puţin evenimentele, le-a dat un bici. Însă el pe bărcuţa lui şi-a văzut de drum. El şi-a mînat barca. Cine nu şi-a mînat barca, de pildă, e Mircea Eliade. Mircea Eliade a fost supus vremurilor, evenimentelor, le-a suportat ca şi Cioran. Ionescu nu. El era anarhist, avangardist, bineînţeles, era un negator. Şi chiar din punct de vedere politic el era un om de stînga, fără ca să fie communist. Pe cînd prietenii lui erau şi au rămas o viaţă întreagă de dreapta. Şi Ionescu nu-i înţelegea, pe Cioran şi Eliade, cum puteţi voi, oameni cu cap, să fiţi fascinaţi de-un dobitoc precum Codreanu, de-o pildă. Cum? Cum? Cum? Sau cum poate să te fascineze pe tine Cioran Hitler?  Fiindcă Cioran a scris articole multe şi lungi despre Hitler. Sau Eliade a făcut elogii lui Salazar. A scris o lucrare întreagă despre Salazar. Ionescu nu putea să facă aşa ceva. El nu a scris nici pentru rege, nici pentru secretarul general, nici pentru Codreanu, nici pentru Hitler. El dacă şi-a făcut un monument, şi-a făcut un monument din îndoială şi din nesiguranţă. Conversaţia lui se ducea cu Dumnezeu. Şi totdeauna era făcută – nu ca la Arghezi, la Arghezi era făţarnică şi uleioasă de popă ortodox care iese pe poarta mînăstirii şi reglează alte chestii – era în faţa unui Dumnezeu care nu este neapărat Dumnezeul creştin, ci, mai degrabă, Dumnezeul de la început al evreilor, un Dumnezeu rău, un Dumnezeu nemilos, Yahve. Mai degrabă faţă de el. Şi Ionescu se simţea nu vinovat, dar neînstare să spună: “Da, mi-am trăit viaţa bine”. Şi asta a fost tot timpul. Cu intervale. “Am făcut bine. Cred că n-am făcut bine”. Deşi noi ziceam că a făcut foarte bine. Acum… viaţa lui în ultimele trei decenii pe care le cunoaştem mai bine. A devenit după mai mulţi ani de zile un dramaturg cunoscut în Franţa. Dar Ionescu de la început a fost sensibil totdeauna la ce se întîmpla cu cei care sufereau: fie ei ruşi, fie ei vietnamezi, fie ei cambogieni, fie ei români, fie ce-o fi fost, Ionescu l-a apărat pe Soljeniţîn. Nu numai că l-a apărat, dar a avut, a dus o polemică, ca să zic homerică cu Furtzeva. Nu ştiţi cine e ea?

          -Fostul ministru al culturii…

          -Da, era ministrul culturii. A fost un serial în “Le Monde”, a fost o chestie extraordinară. În care, bineînţeles, Ionescu vorbea despre obiectul apărării sale – Soljeniţîn – dar el lărgea chestia la nivel luat în general, la regimul vostru de reprimare, criminal ş.a.m.d.

          -Dumneavoastră sînteţi numit “un Soljeniţîn al românilor”.

          -Unii au spus, nemţii au început să spună, românii, însă, nu prea spun chestia asta… În sfîrşit, Ionescu a fost alături de cei care aici, în Franţa… comunismul ca ideologie aici a murit. Prin cine? Prin cei de extrema stîngă, “noii filozofi” – Glucksman, Bernard-Henri Levy, unii fuseseră comunişti, în comsomol, cum se spunea tineretului communist, a fost şi Chirac – însă ei criticau din interior. Un comunist a prefaţat “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, a fost aici. Şi cum “noii filozofi” care erau troţkişti, erau maoişti, erau albanişti, tot felul de extremisme, dar erau marxişti. Ăştia s-au întors pe cealaltă parte şi ca nişte oameni răzvrătiţi, înşelaţi, au scris cărţi. Ionescu a fost printre ei. A fost lîngă ei, i-a susţinut. Lor li s-a asociat şi un bătrîn filozof – bătrîn filozof?! Da, a fost un bătrîn filozof! – care a fost ţinut în umbră din 40, deşi valoarea lui era extraordinară, din cauză că se făcea balanţa cu Sartre (Sartre care cocheta şi cu Rusia – deşi Rusia din cînd în cînd îl mai înjura, îl făcea “cadavru”, dar nu-i nimic, el mergea înainte) – era Renault Aron. Cum se spune, Renault Aron a avut un singur cusur: nu s-a înşelat niciodată. Şi oamenilor nu le plac asemenea oameni. Nu le plac oamenii care nu se înşeală, care au dreptate. “Ia! Lasă-mă în pace, prea ai dreptate tot timpul!” Ei bine Renault Aron din 1936 a scris negru pe alb care este adevărata natură a comunismului. Şi a fost tratat de imbecil. Dar locomotiva a fost Soljeniţîn, evenimentul Soljeniţîn. A fost nevoie de cineva care să provoace acolo un scandal, un scandal în sensul bun al cuvîntului, pentru ca de aicea să fie ajutat, să fie amplificat. Ionescu a fost totdeauna cu ei, lîngă ei.
          Ei, acum vorbim de România: Ionescu m-a susţinut de la primele mele semne de nesupunere. Iar în 1977, cînd am încercat să facem mişcarea, Ionescu a fost de la bun început, a dat nişte interviuri feroce. Îmi aduc aminte de unul, în care Ionescu i se adresa lui Ceauşescu, şi-i spunea că “dacă vii în Franţa, te găzduiesc eu”. Totdeauna a fost cu noi, căci noi am fost mai mulţi atunci, după aceea a fost cu minerii, cu sindicatul, cu Comitetul pentru Credincioşi, cu mişcările din Braşov. Totdeauna, ceea ce nu se întîmpla cu ceilalţi.  

          -Ionescu urmărea chiar atît de atent evenimentele care se petreceau în România?

          Sigur că le urmărea. Dar nu e vorba de a urmări, ci de a vrea să te intereseze. Căci el nu putea să citească tot ce venea din România, nu putea să urmărească chiar tot ce se întîmpla acolo. Însă avea prieteni care îl frecventau şi-i spuneau uite aşa şi aşa se întîmplă. Urechea lui selecta. Şi el - ce făcea – mergea la bine şi la rău. Pe cînd ceilalţi ziceau: “Nu, e scandal, nu mă bag, nu, lasă-mă, nu, că am o verişoară, că am o nepoată”.

          -Spre deosebire de ceilalţi, Ionescu era pe atunci o celebritate, el îşi putea permite aşa ceva…

          -El profita de faptul că era cunoscut ca de ceea ce zicea el să aibă greutate. Dar nu făcea acest lucru doar pentru că-şi permitea. Pentru că-şi permiteau şi alţii. Şi alţii aveau viaţă asigurată. Trăiau chiar mai bine decît Ionescu şi n-o făceau.

          Soljeniţîn pe undeva e basarabean

          -Deoarece am pomenit numele lui Soljeniţîn. El se reîntoarce acum în Rusia, traversînd întreaga Siberie…

          -Şi bine a făcut. Vreau să fac o paranteză. Soljeniţîn pe undeva e basarabean. De ce? Pentru că eu în cărţile astea de aici “Din calidor” şi-nu-ştiu-ce, vorbind de Basarabia, de locul unde doresc să mă întorc, însă istoria care suflă ca vîntul ăla, crivăţul din Răsărit. Spre Apus noi toţi fugim, fugim, fugim… şi, deci, copilul care a aflat că pămîntul e rotund zice: “Nu-i nimic. Eu o să mă întorc în Basarabia de partea cealaltă a Pămîntului”. Deci, Soljeniţîn, ca şi cum ar fi basarabean, s-a întors pe la Vladivostok. El s-a reîntors prin celălalt început al Rusiei, acolo pe unde începea Gulagul. Eu am fost împotriva celor care mîrîiau pe aici prin Occident – “A-a! Soljeniţîn! s-a întors ca să fie prieten cu Jirinovschi, pentru că el deja era ortodoxist, pentru că el deja era naţionalist” – eu am anticipat următoarea întrebare, dar zic acuma: eu am încredere în Soljeniţîn. Chiar dacă a participat aici la o manifestaţie împotriva Revoluţiei Franceze. Dar este dreptul lui să participle la o asemenea manifestaţie, este opinia lui faţă de toate revoluţiile.Bolşevicii s-au inspirat din Revoluţia Franceză, din partea proastă a Revoluţiei Franceze. Nu o să nege nimeni că Revoluţia Franceză a avut o parte chiar criminală.

          “Un inginer ratat al sufletului omenesc”

          -În România am fost prost, fiindcă trebuia să rămîn în România, să fi plătit cotizaţii, să fi mers la şedinţe şi aş fi avut apartament de la Uniune, împrumuturi, mi-aş fi publicat cărţile, n-aş fi aşteptat să debutez la 55 de ani. Eu în ’90 am debutat, de fapt. Aş fi fost un “adevărat inginer al sufletului omenesc”. Nu un terchea berchea care îşi imaginează că a fi scriitor e altceva decît a fi intellectual, ci comparabil doar cu preotul. Aşa mi-am închipuit eu, pentru că aşa şi-a închipuit şi Stere, şi Istrati. Să faci pentru popor orice, riscînd totul.


                    Interviu realizat de
                    Gheorghe Ierizanu
          Paris, 11 iunie 1994