IC XC NI KA

IC XC NI KA

ăncis p. iventr

duminică, 7 decembrie 2014

Către Georg Focke (XI)
                                                                               
                                                                                                      Paris, 29 dec. 1984
        

              Dragă prietene,

         Nu ţi-am răspuns la scrisoarea din 14 dec. a.c., uite-aşa, findcă am fost bolnav. Ceea ce nu înseamnă că acum, pentru că îţi scriu, nu mai sunt, dar nu foarte... (nimic grav, doar vârsta...).
         În primul rând: felicitări pentru gândul la Criterii[1]. Fireşte, poţi conta pe colaborarea mea - aş zice: oricând, oriunde, însă nu zic. Dacă faci ceea ce ai de gând să faci, trebuie să faci ceva şi să nu cedezi amiciţiei: - calitate, rigoare - după care mai stăm de vorbă, prieteneşte, la un paharul plinul... Asta vrea să spună că, dacă am a-ţi pune o condiţie, este tocmai aceasta: de seriozitate, pentru calitate - ceea ce, în clar ar veni aşa: nu orice ţi se trimite (cu bune intenţii, de la bineintenţionaţi) devine publicabil. Chiar dacă ritmul apariţiei sau cantitatea vor avea oareşcari şchiopătări.
         În acelaşi sens, am vorbit şi cu monicii (la telefon, pen’că Ierunca, pe urmele lui Cioran, are mare temere de microbéstii - care, bestiile, uneori se transmit şi prin firu-liru). Sunt: 1) Încântaţi - şi te felicită şi te admiră - pentru curajul-de-revistă 2) Sunt, desigur, de acord să colaboreze - cu ce, cum? - urmează a se. Pe ceilalţi nu i-am contactat, din motivele spuse mai sus, dar nu-ţi face griji: nu de pretendenţi la colaborare vei duce lipsă...
         În al doilea rând: Sărbători Naţionale şi La Mulţi Abonaţi!
         În al şaişpelea: Că tot suntem, nişte coate-goale şi lucrăm necurmat la definitiva golire, nu doar a coatelor noastre... Carevasăzică: pen’ că tot nu avem parale... De ce ai face editură, scoţând cărţi care nu se vând; de ce o revistă, care...(mai bine să bat în lemn, până la proba contrarie pe care n-aş mai o!) şi n-am trece şi la o altă chestie - mult mai costisitoare, deci mult mai prăbuşitoare în negrul faliment?
         Iată, amice, ideea pe care am scos-o de la naftalina tuturor (nu am nici o veleitate de originalitate - însă...)
         Ziceam, deci că facem o chestie - şi ce altceva, putem noi face, decât acele obiecte numite cărţi? - aşadar o carte, un cărţoi, mai precis, care să aibă următoarele dimensiuni (îmi cunoşti talentele de cartograf, ei bine, nu pe acelea de volumetror): 33 cm lungime, 22 lăţime şi... grosimea nu ţi-o divulg, pentru că depinde de grosimea hârtiei celor 8 sau 900- sau de ce nu? 1.000 pagini...[2] Şi ce va “cuprinde” cărţoiul cu pricina? Ce altceva decât o boambă! Una, adevărat, cu explozie întârziat-anticipată, oricum, ceva, aşa ca acele obuze “pierdute” din primul sau al doilea mondial, îngropate şi periculoase po-ten-ţi-al... Nu, nu-i bună comparaţia (vârsta, boala, valur’li, malur’li).
         Ca să nu mă mai alint: ar fi vorba de o antologie bilingvă de poezie română în franţuzeşte.
         Cunoscând oarecum pulsul în Franţa (care este sublim, dar nu mai bate, neam, la poezie), cunoscând însă şi “cârligele”care există doar în Franţa, îndeaproape asistat de Ana (nu am vorbit cu nimeni, în afară de Marie-France Ionesco), iată ce credem noi:
         - Antologie - da, dar să nu apară cuvântul - eventual, nici măcar în subtitlu, nici măcar în coperta interioară;
         -Antologie, da, însă nu va antologa doar valori pentru noi, românii, ci, mai ales cele care pot fi translate (nu spun: traduse, din motive la care voi ajunge mai încolo). Aşadar, vom antologa poezia românească nu neapărat de la o dată anume (deşi, vrând, nevrând, vom fi siliţi să amintim pragul 1900), ci din momentul în care devine modernă - termen abuziv, dar mi-l voi asuma.
         - Aşadar, volumul se va numi “Poezie română modern㔺i va prezenta poezie românească - indiferent unde şi când a fost scrisă - care, a) să fie citibilă şi astăzi - nu doar de români...; b) dacă nu aduce ceva nou (voi reveni), atunci să arate că este în concertul-contextul poeziei moderne mondiale.
         Antologia va fi împărţită în trei mari (şi arbitrare) secţiuni:
         I. “Cei mari” - să le zicem aşa. Şi, pentru că “modernismul” nu poate fi conceput fără Macedonski, îl vom plasa pe el ca “prag”. Iar ca nume: Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, Goga, Crainic, Cotruş, Minulescu, Anghel, Davidescu, Pilat, Maniu, Mateiu I Caragiale, Dan şi Emil Botta (poate: Petrică, Stamatiad, Eftimiu), sigur Baltazar, Camil Petrescu, Streinu (VI.), Isanos, Călinescu, Philippide, Botez, Stolnicu, Radu Stanca - şi vai, Zaharia Stancu.
         Observaţie: Fireşte, toţi românii avizaţi vor şti motivul pentru care, dispunând (teoretic!) de un spaţiu atât de generos, nu am alcătuit o globală vedere: ei bine, pentru că... oricât de valoroşi, sentimental, ar fi un Cârlova, un Alecsandri, un Coşbuc (am punctat trei etape), aceştia nu prezintă interes, cu eşantioane traduse în franceză (riscul ar fi, culmea: traducătorul în franceză să facă “un Hugo” dintr-o Heliade Rădulescu...) Însă, pentru că nu ne putem gândi la o “altă ocazie” (un alt volum care să, eventual, acopere “golul”), vom recurge la un artificiu:
         Pentru că pe Eminescu nu putem să-l pomenim doar, fără să-l, totuşi, prezentăm: pentru că el “iese din cadru”, însă este părintele poeziei româneşti; pentru că toate tentativele de până acum de a traduce (în franceză) Eminescu au fost... aşa şi aşa... Ce vom face noi? Vom împăca şi capra cu varza: Într-un studiu care va deschide nu doar secţiunea întâi, ci însăşi Antologia, Eminescu va fi prezentat, pe larg, iar exemplificările - chiar dacă vor fi pe două coloane, original şi traducere - vor fi fragmentare şi îngropate în text. Această “şmecherie” ne va da posibilitatea de, pe de o parte , a ne concentra asupra esenţialului - nu doar din poezia lui, ci chiar dintr-o poezie (ai fi de acord să reproducem, de-o pildă, “Luceafărul” integral? Sper că nu - cu toate că există vreo trei variante în “franceză... ”).
         Eu i-am enumerat pe poeţii incluşi în prima secţiune într-o ordine arbitrară - treaba prezentatorului să-i, eventual, grupeze, după afinităţi, şcoli, curente, tendinţe etc. Oricum, în afară de prezentarea generală, de la început, fiecare poet va fi prezentat aparte:în cazul unor poeţi nu atât de “geniali” sau...intraductibili, greutatea va cădea pe acea prezentare - care va fi un eseu - şi mai puţin versuri propriu-zise (de pildă, Goga: n-o să ne apucăm să traducem mai mult de două-trei piese - însă comentatorul va situa fenomenul Goga: la fel, Crainic; la fel, Gyr, - cu poezie mai întâi bucolică, apoi “carcerală” -care în nici un caz nu trebuie ignorată. Încă o precizare: textele prezentărilor, fie generale, fie pe-poet, vor fi imprimate numai în franceză (doar n-o să pierdem spaţiu, dând şi “originalul”...).
         (Voi reveni la câteva chestii de “criterii”- scuzaţi!, după ce voi fi prezentat şi celelalte două secţiuni)
         II “Avantgarda” (sau“avantgardismul” sau “Avangardiştii”...).
Această secţiune va fi cuiul lui Pepelea, deşi...Deşi nu doar atât...
         Fireşte, vom trage cu tunul Urmuz. Prezentat şi tradus în franţuzeşte, încă de acum 40 de ani, de Eugen Ionescu...Lui Urmuz îi vom da atât spaţiu (tipografic) cât să cuprindă - eventual - toate textele sale. La care se vor “lipi” oarecari comentarii de Arghezi (cel care l-a publicat în Cugetul...).
         Şi din nou un cârlig: Prilej, pentru Ionesco, să re-vorbească de Caragiale, celălalt părinte al lui!
         Aşa stând lucrurile cu Urmuz, fireşte, vom fi impertinenţi şi drepţi, iar lui Tzara îi vom da “creţuirea” pe care (n-o) merită. Spaţiul lui va fi modest, pentru că 1) Noi prezentăm poezie scrisă în limba română - ori Tzara a scris puţin şi (foarte) prost, în româneşte); 2) Tzara este tipul care a impus tăcerea, în Franţa, în legătură cu Urmuz - chestie de “papalitate” cronologică... (de astfel, Ionescu s-a prezentat la Gallimand, în ’44, cu traducerile sale din Urmuz, iar Paulhan, în toată inocenţa, s-a adresat “specialistului casei în literatura română!”, Tzara. Care a zis “NU!” Deci: Pizda mă-si!
         Cu totul altfel îl vom trata pe Funduianu şi Voronca - aceştia au scris şi mai mult, în româneşte, şi mai mult mai bine - evident, preferinţa mea trage puternic spre fostul Wechsler, fostul Fundoianu, devenit Fondane - care a fost, dacă nu singurul, atunci printre extrem de puţinii “suprarealişti” (alt termen abuziv) care a intrat în conflict cu ideologia procomunistă a colegilor şi, prieten, printre alţi şi cu Panait Istrati, i-a scris lui Breton o scrisoare an-to-lo-gi-că! Dar să nu mă întind...
         Rezum: Urmuz, Tzara, Fundoianu, Voronca,; evident, Vinea; şi, evident, Saşa Pană (prost poet, dar extraordinar animator) - şi, evident, Cugler, tatăl neuitatălui Apunaki (deşi “proză”, ca, de altfel, a lui Urmuz, ar putea profita de multe pagini...). Evident, un alt cârlig: Eugen Ionescu - care nu a fost nici supra -, nu s-a ilustrat ca poet, dar ne vom agăţa de acele versuri-pentru-fiinţe-mici, ca să tragem şi pe turta noastră, românească, ceva din spuza...zeilor. La urma urmei, Ionesco fiind, ar putea să se prezinte singur...; mai departe: Roll, Bogza, V. Gheorghiu (poetul şi pianistul, nu popa de la Paris), Nicodim, Trost, Luca, Păun... Evident. Gelu Naum, Geo Dumitrescu, Nisipeanu (foarte bun!), apoi Tonegaru, Stelaru şi..., ei, da, Virgil Teodorescu... Să nu-l uit, deasemeni, pe MRP - ca să mă întreb, de-o pildă, ce-i de făcut cu un Vintilă Ivănceanu, totuşi... suprarealist?
         Un bilanţ parţial: “Cei mari” vor fi în jur de 30 (treizeci) “Avantgardiştii” -cca 20 - ceea ce, dacă îl cred pe Filip, dă un total de - deocamdată - 50 poeţi.
         Dacă ordinea de prezentare în primele două secţiuni a fost cronologico-calitativă (aproximativă), a treia secţiune - să-i zicem, pentru simplificare: “Contemporană” - probabil va trebui “construită”... alfabetic. Aşadar:
III. După cum ţi-am spus, în afară de Marie-France Ionesco nu am mai vorbit nimănui de proiect. Aşa că mă aştept la aspre confruntări cu, de pildă, Ierunca. Dar să nu anticipez şi să-mi etalez “criteriile” de antologare a “contemporanilor”:
         - Poeţi care au... comis poezie în limba română, bună indiferent de:
         - timp - momentul în care au scris acea poezie bună (“la început”, “la mijloc”, “în vremea din urmă”).     
         Aşadar, îl vom prezenta de pildă, pe Ioan Alexandru, “cel de la început”, iar în prezentare îl vom “mustra” pentru brâncovenismele ulterioare - şi chiar vom da eşantioane, îngropate în textul prezentării; la fel cu Păunescu, la fel cu Ion Gheorghe - şi, evident, cu Nichita. Oricum, nu îi vom tăcea. Deasemeni, poeţi care au început îngrozitor, dar au continuat cu poezie (Nina Cassian), sau au sfârşit (Baconsky); sau alţi care au început bine , au continuat prost, dar şi-au revenit: Jebeleanu, Bănuş (chiar MRP).
         -spaţiu - locul unde poetul a scris poezia (bună) sau unde... domiciliază, în momentul de faţă.
         Aparent, acest criteriu este de la sine înţeles - ei, bine, există extremişti (mai corect: exclusivişti) şi în România (care susţin sus şi tare că artă se face numai pe solul patriei); şi în exil (care sunt convinşi că numai în libertatea occidentală se poate face artă... adevărată). Findcă eu, unul nu cred în aşa ceva, m-am gândit să prezentăm poezia-în-limba-româna, scurt! Şi, pentru că am “avantajul” de a nu fi nici poet, nici critic literar, ci un oarecare gustător de poezie, îmi permit să impun acest punct de vedere. Latura moral-moralizatoare va ieşi din textele de prezentare a poetului cutare sau a fenomenului cutare, nu prin omitere. Omişii, vor fi, să zicem, în prima secţiune, un Topârceanu (nul ca poet), Militaru ori un Şt. O. Iosif - dar nu Philippide (pe care-l radem în prezentare), pe un Demostene Botez (idem), ca să nu mai vorbim de Zaharia Stancu. După cum nu vom pomeni de “poeţi” de specia Crânguleanu, Ţărnea, Tulbure, Frunză, Dragoş - nici măcar pe Veronica Porumbacu (oricâtă bunăvoinţă a avut, în vremea din urmă, tot degeaba -  de unde nu-i...) Şi nu poate fi ignorat un animal ca Păunescu - ras şi încondeiat, în prezentare, cu exemple.
         Cât despre poeţii din exil - acelaşi tratament: le va veni... rândul în ordine alfabetică - dacă. Aşa că oricât de scârbavnic ar fi un om şi controversat, un Caraion, acesta este un mare poet - ceea ce nu este cazul cu “cucoane cumsecade” ca Mioara Cremene, Vera Lungu sau altele, mai “vechi”; deasemeni, nu este suficient să fii în exil, mare mâncător de comunişti şi să fi publicat “necurmat, de 40 ani” ca alde Novac, Zahu Pană - ca să “beneficiezi”.
         Prevăd “târguieli la sânge” cu Ierunca, chiar dacă fiecare va ceda, pe ici pe colo, principiul va fi măcar enunţat...
         Numărul poeţilor din a treia secţiune va fi în jur de 60.
         După calculele mele - aşadar: format 33/22 cm, în cca 8-900 pagini vor putea fi incluşi cam 110 poeţi - cu prezentările “generale”, prezentările individuale (doar în franceză) şi poezii (în română şi franceză). Fireşte, în inocenţa-mi, am gândit bilingva în funcţie de... ea însăşi: poeţi - individual - vor începe a fi prezentaţi “cu-cartea-deschisă”, carevasăzică, în stânga paginii/cu soţ, în dreapta cea făr’ de (exemplu:Arghezi: de la pp.32-33 - şi următoarele, se-nţelege...)
         M-am gândit la acest format oarecum straniu, tocmai pentru că prezintă poezie şi dacă într-un volum de autor spaţiul alb rămas mai ales în dreapta, face bine, într-o antologie nu-ţi prea vine să nu faci niţică economie...
         Textul de prezentare (individual) va fi pe două coloane fiecare de câte 8 cm, cu un spaţiu de 0,5 cm. Evident, cu alte caractere şi decât poezia în original şi decât poezia în traducere. Nu mai este necesar să spun că poezia mai ales trebuie să aibă caractere (tipografice) e-xem-pla-re!
         Şi acum, salahorii:
         a) prezentatorii - cei mai buni, nu “cronicari” de poezie, ci oameni care şi-au făcut deja clasele: unii dintre ei sunt şi poeţi (şi buni !), ca Doinaş, ca Dan Laurenţiu (prietenul dumitale, de la Iaşi, de pe când se chema Ciobanu...), Negoiţescu, Grigurcu - alţii “doar” critici - ca Lucian Raicu; deasemeni, Ierunca, deasemeni Caraion, deasemeni Sanda Stolojan.
         Aceştia vor face, pe de o parte, prezentarea poetului în chestiune, pe de alta, vor selecta acele poezii - fie deja traduse, în franceză, fie urâmând a fi traduse. Tot dintre ei se vor alege cei care vor redacta prezentările “generale”. Oricum, toate aceste texte vor fi eseuri.
         b) traducătorii... am ajuns la BUBA-CEA-MARE: traducerea poeziei, în general, în particular dintr-o limbă poetică (prin imprecizie, prin tinereţe) în franceză...
         Fireşte, dacă am ţine seama de acest motiv - şi nu ne-am gândi la antologie. Pentru că, dacă un Bacovia, de pildă, ar putea trece în franceză fără pierderi-foarte-mari, ce te faci cu un Arghezi? Cu Barbu (şi faza ermetică, dar, şi cea, mai ales, balcanică); dacă “avantgardiştii” ar fi - relativ - uşor de tradus, ce ne facem cu “contemporanii”? Dintre ei, poate, Mazilescu, eventual Sorescu să treacă vama fără grozave dificultăţi - dar ceilalţi?
         Însă din moment ce am luat taurul de corne (ei, aşi!), nici nu ne mai gândim la intraductibilitatea poeziei. Unde se poate ceva - se poate; unde nu... punem puncte - puncte şi, eventual, anunţăm că vom prezenta o traducere... nepoetică...
         Fireşte, Alain Paruit este Bulibaşa traducătorilor. A tradus deja cantităţi importante ( o parte publicată în Cahiers de l’Est ) şi probabil va fi şi “revizorul” celorlalte tentative. Apoi Ierunca; apoi Sanda Stolojan (foarte bună şi ca traducătoare).
         Ideal ar fi ca un poet de limbă franceză să fie supra-tetea. Ei bine, dacă rezultatele cele mai bune le-au dat poeţi traducând în limba lor (chiar rescriind), nu merge cu francezii de azi. Am asistat, acum câţiva ani, la “colaborarea” poetului Michel Deguy, la finisarea unor poezii de Mazilescu (traduse deja de Paruit). Cu vreun an înaintea morţii sale, m-am adresat lui Pierre Emmanuel, în legătură cu câteva poeme de Blaga. Şi Deguy şi Emmanuel, nu numai că nu au ameliorat traducerile iniţiale, dar, începând prin a se interesa de eventualele alte nuanţe ale originalului (de fiecare dată, un vers, o imagine) au sfârşit prin a ne explica ei , nouă, nu care ar fi echivalentul cel mai fericit în franceză, ci care ar fi “echivalentul”adevărat... în poezie (a lui Blaga, de pildă, incidental a lui Mazilescu)... Emmanuel a murit, Dumnezeu să-l ierte (a fost, totuşi, un prieten al nostru, al Românilor), dar chiar dacă ar mai trăi, nu am mai apela la el. Fiindcă poetul francez. chiar în cazuri deosebite, nu pune mâna să scrie, în franceză, o poezie de sine stătătoare, oarecum “inspirată” de o poezie în altă limbă (ca Arghezi, traducând Krîlov, Barbu traducând Shakespeare - sau chiar Mazilescu, “traducându-l” pe Deguy în româneşte, la urma urmei, făcând din Deguy un-cel-puţin-bun-poet), ci... explică - oral, se înţelege - cum ar fi trebuit să fie originalul...
         c) editorii... Eh!... Eu mă gândeam, ca proasta, la o coeditare Thule/eventual, Albin Michel (dar oricare altă şi mai mare editură franceză ar fi dispusă să nu investească nimic şi, dacă tot nu va pierde “asociaţia”, să nu piardă nici ea - în schimb să câştige prestigiu).
         d) tipografii - aici e o chestie care mă depăşeşte - deocamdată. Deşi ar putea (ce uşor e să vorbeşti) să fie culeasă la Kőln... şi imprimată... oriunde...
         e)la acest punct, ai să mă întrebi: “Dar banii?”. La care eu băiat discret, cu discreţia mă voi preface că n-am auzit...
         Ei bine, banii... Una din trei: ori câştigăm la loterie, ori găsim subvenţii (pentru aşa ceva este mult mai puţin greu decât pentru volume individuale). A treia fiind, evident: Thule, care a câştigat o groază de parale cu alde Lesink şi cu Goma...
         Spune, bătrâne al meu prieten: nu te tentează o chestie ca asta? Eu sunt convins că da - din moment ce se merge la pierdere, nu doar sigură, ci... şi totală...
         Să revin la câteva puncte:
         De ce am avansat nume ale unor poeţi-critici din ţară ca eventual conceptori-prezentatori? Pentru că... în ultimi vreo doi ani, venind aceştia (cei din ţară) şi pe la mine, din una-n alta, veni vorba mai ales de alta, obsesia sciitorului român (mai ales a poetului):traducerea în fra’zeşte. La care eu am lansat - aşa, ca pe o probabilă... probabilitate, soluţia volumelor colective - un eufemism pentru: antologie... Am lansat şi câteva “baloane” în grădina câtorva critici, istorici, filozofi (oricum, cu toţi oameni de condei) aluzie făcând la eventuale “instrumente” - aici în Franţa - şi de informare şi, dacă se poate, chiar mai mult, în legătură cu fenomenul literar românesc. Mulţi dintre aceştia mi-au dat de ştire, din România, că: DA, chiar amănunţind proiecte. Or, dacă această Antologie va fi construită aşa cum am încercat să ţi-o prezint, va cuprinde şi arii învechite - adevărat, cu excepţia prozei, dar aşa ceva... pentru altă dată.
         Deci: antologie a poeziei “moderne” - dar, cu artificii amintite, vom acoperi întreaga poezie-Poezie românească (din moment ce îl vom introduce şi pe Eminescu...); apoi: prin prezentări, comentarii, vom suplini (cel puţin) o istorie a literaturii române, aici, în Occident (Franţa); în fine: trebuie să profităm (după cum merităm) de aportul Românilor la literatura franceză - şi nu ne vom mulţumi doar cu Tzara, Voronca, Fundoianu, apoi Ionesco, dar, în sfârşit, vom demonstrat că, de-o pildă Ionesco nu este o generaţie spontane, ci “se trage” (oricum, se revendică) din Urmuz şi din Caragiale.
         Repet: inconvenientul (de a se fi născut...) va fi...însăşi poezia poeţilor - în traducere. Dar ne vom consola cu informaţia despre poezie. Nu crezi că merită acest risc?
         Nefiind o întreprindere “politică”, “colegii” din România nu vor mai face în izmene, la gândul spăimos al unei “colaborări” cu “peste-hotarele”. Se vor încuraja singuri, spunându-şi că, la urma urmei, ei fac şi comentează poezie!
         Dinspre partea lui Doinaş, a lui Dan Laurenţiu şi Manolescu - sunt asigurat ( în sensul că ei m-au asigurat că...); ceilalţi se vor lua după berbec (Doinaş). Şi, dacă, de pildă, nu-i voi cere lui Raicu să-l prezinte pe Horia Stamatu, ci pe Labiş - unde-i pericolul?
         Se înţelege că, dacă Antologia se va face, nu voi apela la D-ta doar ca editor şi consilier, ci şi la poetul Carpat (chiar dacă nu mai poartă acest pseudonim). Prietenul D-tale, Dan Laurenţiu (care s-a întors în România alaltăieri, după două luni de Paris) îţi va face o prezentare - mamă-mamă!
         Mă opresc, deocamdată, aici. Cred că am izbutit să te zăpăcesc. Dacă încă nu, voi reveni.
         Până atunci, La mulţi ani! Sărutări de mâini Doamnei.
                    Cu prietenie,
                                                                                        
                                                                                       Paul Goma





[1] - unul din titluri - va deveni: Contrapunct
[2] Să zicem 5 cm...

luni, 1 septembrie 2014

Către Georg Focke (IX)
Paris, 23 nov., 1984
Dragă amice,
Îţi trimit chestia alăturată. Cred că măcar subiectul este
interesant...
Îţi transmit şi o veste mai puţin bună - dacă nu direct proastă: nu
mă mai joc de-a Internaţionala Rezistenţei. Ceea ce nu înseamnă că eu
aş fi plecat, cu demnitate şi cu scorţoşenie, ei bine, nu: ruşi m-au
invitat...să-mi iau catrafusele...
Totul ar fi mers bine, dacă:
1. Aş fi lucrat gratuit;
2. Dacă n-aş fi insistat atâta pentru recunoaşterea unui
departament Europa (treacă-meargă unul “Europa de Est”- dar
Europa?)
3. Dacă n-aş fi insistat asupra acelui gen de activităţi pe care
ruşii îl detestă: colocvii, cărţi reviste, (deci, “fleacuri”).
4. Dacă Mme Deniau (soţia fostului ministru)1 care s-a propus să
colaboreze cu I.R. n-ar fi atât de “prea european㔺i “prea-franceză” şi
s-ar fi “supus”directivelor ruseşti. Este adevărat că, prin Mme Deniau,
I.R. ar fi obţinut:
a) Asistenţă permanentă la Parlamentul European (soţul ei fiind
în comitetul politic şi, la sugestia mea...vicepreşedinte al comisiei pt.
drepturile omului):
b) Asistenţă eficace - a presei (prin relaţiile lor);
c)Adeziune (deci şi “cotizaţii”, deci şi subvenţii) din partea
francezilor doritori să adere la I.R., “secţia franceză”;
d) Local pentru birouri gratuit (Primăria Parisului acoperind
cheltuielile)...
e)Un “Tur al Franţei” de informare - prin reţeaua clubului
“Perspectives et Réalités” etc... etc., etc...
Aşadar, după apariţia D-nei Deniau (care, la cererea lui
Maximov a refăcut “statutul I.R.”) ruşii au ales:
1 Jean François Deniau, fost ministru, deputat, membru al Academiei Franceze
Mai bine fără ajutoarele franţuzeşti, dacă acestea vor provoca
atomizarea I.R. aşa cum a fost ea concepută de ei, de ruşi - ca o
chestie monolitică, “unitariană” etc...; mai bine fără o secţie
europeană, dacă aceasta “atentează” la rusismul IR.
Aşadar, Maximov, mi-a comunicat - foarte mediat, după obicei -
că... colocviile organizate de mine au fost eşecuri; că “ideea” mea de
a-i interesa şi pe “băştinaşi” (francezi) la IR poate duce la... infiltrarea
organizaţiei...; că la urma urmei, ei, ruşii, au făcut IR, ei au procurat
fonduri aşa că ne-ruşii, dacă vor să “colaboreze”, pot s-o facă, dar să
execute directivele lor...
Aşa este. Drept care m-am întors la ale mele.
Cu prietenie,
Paul Goma

duminică, 11 mai 2014

PAUL GOMA : reptila sînt eu !
În toamna anului trecut, scriitorul român Paul Goma – care, după cum se ştie, trăieşte de cîţiva ani de zile în capitala Franţei – a fost acuzat într-un articol din Revista mea de antisemitism . Temeiul învinuirii: un citat din romanul Le Calidor, cartea cea mai nouă a lui Goma, apărută la Paris.
          Aflînd de acest atac, Paul Goma a protestat, trimiţînd o lungă scrisoare săptămînalului telavivian şi cerînd publicarea ei.
          Din păcate, atît pentru Paul Goma, cît şi pentru cititorii Revistei (precum şi – zic eu – pentru istoria dreptului la replică ş.a.m.d.) răspunsul lui Goma nu a văzut lumina tiparului.
          Au trecut de atunci cîteva luni de zile.
          Nici Goma nu s-a împăcat cu situaţia – pe care o consideră nedreaptă – nici prietenii săi evrei din Occident (vezi scrisoarea lui M. Shafir, aci de faţă).
          La rugămintea lor, publicăm esenţialul răspunsului, din care se vede că învinuirea a izvorît dintr-o citire grăbită şi o confuzie.
          Facem aceasta nu numai în virtutea unui drept firesc ci şi la îndemnul unei datorii: prea mult sînge a dat neamul nostru din pricini de citate (să o luăm de la sfînta Biblie ?) pentru ca să nu ne grăbim a şterge de infamie obrazul nevinovat al altora...

PAUL GOMA : reptila sînt eu !

Către „Revista mea”

Tel Aviv

Domnule Director,


          Revista ce cu onoare o conduceţi a publicat, de curînd, articolul intitulat:”Cameleonismul”.
          Foarte frumos din partea revistei dvs. că înfierează cu hotărîre această ruşinoasă ( ce spun eu ! de-a dreptul odioasă) deprindere a unora şi a altora de a-şi schimba culoarea, după cum bate boarea; că dă dovadă de vigilenţă şi intransigenţă; că nu închide ochii la schimbarea-la faţă a cameleonilor („acele reptile insectivore”, după cum ne explică semnatarul articolului). Drept care, strig şi eu împreună cu revista dvs.: Jos cameleonismul! Ruşine la obraz să le fie cameleonilor – acele reptile insectivore!
          Întîmplarea face ca semnatarul articolului „Cameleonismul” – publicat în revista Dvs. – pe mine mă vizează : eu sînt reptila (insectivoră).
          Spun: întîmplare, ca să spun: acest articol ar fi putut să apară liniştit în „Săptămîna” lui Eugen Barbu; „Stindardul” lui Pantazi (fost Emilian)...
          Aşadar, revista Dvs. m-a pus la stîlpul infamiei – cu citate . Adevărat, numai unul – dar ce citat! Iată-l :
          „Iată-l” (arată semnatarul articolului, cu degetul, în direcţia mea) „deodată, dînd un ,rateu’ teribil: în Basarabia anexată de ruşi (aici semnatarul deschide ghilimelele cinstite ale citării – n.m.)  ,evreii comunişti au persecutat pe cei care nu le împărtăşeau convingerile: preoţi, intelectuali, ţărani. Citat din ‘Calidor’(sublinierea îmi aparţine – dar numai sublinierea – P.G.).
          Am aruncat revista dvs., Domnule Director, spunîndu-mi:”De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”- dar mă tracasa citatul („Citat din „Calidor”).
          ...Citat, am zis ? aşa am zis : citat – şi iarăşi: de unde Dumnezeu va fi scos semnatarul articolului „Cameleonismul”... „Citat din ‘Calidor’ “?
          De unde? – nu ştiu, dar ştiu : Procurorul nu a citit “dosarul” (nu-i cunoaşte nici titlul exact) – ceea ce nu-l împiedică să scrie despre o carte, să o combată – puternic!...
          Am zis : comentatorul nu a citit cartea mea comentată? Aşa am zis şi îmi aduc aminte, cu drag, că dintre cronicarii literari care s-au ocupat de mine, unul singur a scris despre cărţile mele – fără să le fi citit. Informaţia o deţin de la însuşi cronicarul: l-am cunoscut (personal se spune) în acest an, 1987; primele sale cuvinte au fost de scuză… dacă, din întîmplare, nu-l cred, el regretă: de ce nu-l cred, cînd îmi spune el, personal, cu gura lui ?; uite, n-o să-l cred, însă acesta e purul adevăr: mi-a citit ultima carte! toată!; şi n-o să-l cred, dar purul adevăr este că îi plăcuse, domnule! – o să văd eu ce cronică fa-vo-ra-bi-lă o să scrie el , de astă dată!
          Nu l-am crezut (aveam alte treburi), dar a trebuit să accept evidenţa: cronicarul chiar a scris! Şi nu una, ci două cronici: prima, în româneşte, în “Lupta” din 22 iunie 1987; a doua, în franceză, în “Le Monde” (21 august 1987). Semnate ambele : Edgar Reichmann.
          Am spus: Edgar Reichmann! Dar dacă aşa este, atunci, Evrika!, - iată-l pe adevăratul autor al citatului!
          …Să cităm împreună din articolul “Coridorul magic al lui Paul Goma”, semnat de Edgar Reichman, în “Lupta” (22 iunie 1987).
          “Înainte de a scrie tot binele pe care îl gîndim despre amintirile din copilărie ale lui Paul Goma, publicate la Albin Michel, sub titlul “Le Calidor”, să îmi fie îngăduită o singură rezervă privind acest text de mare calitate literară. Acţiunea se petrece în Basarabia între anii 1940 şi 1943, cînd provincia românească a fost anexată de sovietici, liberată de Români, reocupată de Armata Roşie… E adevărat, aşa cum reiese din povestirea lui Goma, Evreii comunişti au persecutat pe cei care nu le împărtăşeau convingerile: preoţi, intelectuali, ţărani (sublinierea mea –P.G.).” E tot atît de adevărat însă “ , continuă E. Reichmann, “că numeroşi alţi Evrei, consideraţi burghezi şi exploatatori, au fost deportaţi în Siberia, împreună cu toţi cei care, precum tatăl lui Paul Goma, nu se bucurau de încrederea ocupantului…”
          -am încheiat citatul din textul lui Edgar Reichmann din revista Lupta”.
          Aşa am spus : textul lui E. Reichman. Nici în acest pasaj introductiv, nici în restul cronicii nu e marcat vreun citat din “Le Calidor”.
          Ceea ce, în cazul de faţă, nu constituie vreun păcat: E. Reichmann a anunţat, dintru început, că va face o rezervă – şi a formulat-o. Nici o importanţă că autorul, citind cronica, a găsit că “rezerva” este abuzivă, excesivă; dreptul cel mai sfînt al cronicarului să-şi exprime opinia: asta a înţeles, aşa i s-a părut – autorul nu are dreptul să-i conteste părerea, el a spus  ceea ce avea de spus în carte, e rîndul comentatorului să spună – legea nescrisă a scrisului, regula nescrisă a presei…
          Presă, am spus? Am spus: regulă nescrisă ? Întîmplător, există şi reguli (legi) scrise. Sper că numai întîmplător revista Dvs. le-a încălcat. Recitiţi Domnule Director, pasajul subliniat de mine din textul lui E. Reichmann; acum citiţi-vă revista; citiţi “citatul” cu ajutorul căruia revista Dvs. m-a desemnat ca antisemit de serviciu : cameleonul – acea reptilă… ştim-noi-cum şi nu contează ce fel de – voră; e vorace! Şi, de parcă asta nu i-ar ajunge, se dedă şi la schimbarea culorii! Nemaiîntîlnit, pe malurile Dîmboviţei şi  ale Iordanului, reunite!
          Aţi citit textul lui E. Reichman? La-ţi citit, în fine, şi pe cel publicat în revista Dvs. – exact, cel cu „Citat din ‘Calidor’ “  ? Aţi înţeles ce aţi citit? Bine, atunci să vă dau o mînă de ajutor:
          A-ţi citit, Domnule Director, în revista Dvs.:
          1.opinia (mai precis rezerva) lui E. Reichmann, despre „Le Calidor”, publicată în „Lupta”, însă pe care revista Dvs., mi-o atribuie mie, minţind şi cu ghilimelele citării; încă o dată, ca să fie clar : E. Reichmann a scris ceea ce a provocat mînia Tribunalului Poporului revistei Dvs. – nu eu;
          2.însăşi opinia lui Reichmann este truncheată, falsificată : Direcţia Presei revistei Dvs. a suprimat (din textul lui E. Reichmann): „E adevărat, aşa cum reiese din povestirea lui...” cutare, deschizînd ghilimelele citării doar la „Evreii comunişti au persecutat...”.Oricum, cu mine tot n-o să vă puteţi descurca, dar cum vă veţi descurca cu E. Reichmann? Pe care l-aţi şi furat, l-aţi şi masacrat?...

PAGINA CÂT SE POATE DE LIBERĂ - 1988

luni, 24 februarie 2014

În ţara lui Caragiale.Paul Goma despre Stere


Tata spunea că noi, basarabenii, suntem “ovreii zilelor noastre”

Ei bine, mama voastră! o să fiu altfel!

          -La noi se spune “venetic”…
         
          -Da, venitul. În Ardeal se spune “venitură”. Dar tot de la “a veni”. Noi sîntem de loc. Bun. Mult mai tîrziu, acum –cîţi ani? – patru, cinci, şase, şapte, opt ani, cînd a apărut în franţuzeşte “Din calidor”, la o convorbire, la o discuţie la radio, la “France-Culture” un critic literar m-a întrebat: “Cum defineşti basarabenitatea?” Eu auzisem de “polonitate”, de “rusitate”, de “francitate”, de “iudaitate”, chiar şi de “românitate”, dar de “basarabenitate” n-am auzit. Însă francezul a format acest cuvînt. Şi eu ştiu ce înseamnă: ceea ce te caracterizează pe tine ca basarabean. Şi atunci a trebuit să improvizez şi am improvizat în felul următor: eu mi-am adus aminte că tata spunea despre noi, basarabenii refugiaţi în România, şi care, cum să spun, eram în bătaia vîntului, toţi ne… - nu că ne persecutau, nu, în sfîrşit… spunea, dar prin faptul că noi rătăceam de colo-colo, spunea că noi, basarabenii şi bucovinenii, sîntem “ovreii zilelor noastre”. Adică cei care nu au ţară. Şi taică-meu amănunţea ce spunea, dar, măcar ovreii, cînd veneau în ţările româneşti, veneau din Galiţia, veneau îmbrăcaţi altfel, aveau perciuni, aveau caracteristici străine şi, în plus, vorbeau altă limbă, aveau altă credinţă, altă religie. Or, noi aveam aceeaşi limbă cu ei şi totuşi ne consideră venetici şi străini, şi n-avem casă. Acest sentiment… definiţia a venit mult mai tîrziu, însă starea a fost dispusă şi permanentă în toate cărţile mele. Şi atunci, discuţia s-a lărgit – căci am avut o oră şi jumătate de discuţie – şi le-am zis, probabil, aşa cum evreii nu au conştiinţa că sunt altfel decît prin felul în care sunt primiţi sau respinşi, mai bine zis, de celălalt care zice: “tu nu eşti de-al nostru, tu nu eşti ca noi”, şi atuncea eu aş spune: “A-a! Nu sînt ca voi, deci mă respingeţi, ei bine, eu o să fac să fiu cît mai altfel decît voi”. E adevărat, unii se asimilează. Ei, exact aşa am făcut şi eu. Tot spunîndu-mi că sînt altfel, că nu sînt de-al lor, am spus, ei bine, mama voastră! o să fiu altfel! Şi am, cum să spun, cînd mă gîndesc la viaţa mea, am aproape 60 de ani, pot să mă laud zicînd aşa: “Eu mi-am făcut cu mîinile mele viaţa mea ca şi cum aş fi scris o carte. Pentru că eu nu m-am lăsat în voia istoriei. Bineînţeles că istoria e aşa de colosală şi aşa de nemiloasă încît te prinde şi te poartă. Dar tu poţi să dai din mîini, poţi să dai din picioare, poţi să urli, poţi să mai înoţi, să te îndrepţi spre malul ăla sau celălalt. Eu mi-am făcut viaţa cu mîinile mele. Mi-asum şi nenorocirile pe care le-am cunoscut. Dar eu am făcut cam ce-am vrut.

          -Am impresia, în cazul cînd revenim la acea întrebare a criticului francez despre “basarabenitate”, oamenii de cultură din Basarabia au plătit tribut istoriei, dar cu demnitate, dacă se poate spune aşa. Îl am în vedere pe Lucian Pintilie, născut în Tarutino, Gheorghe Grigurcu, de prin părţile Sorocii, şi Paul Goma… Sînt oameni care “stau altfel” în cultura română.

          Nu ştiu cît de altfel, dar, oricum, nu trebuie uitat Bakonsky, nu trebuie uitat Leonid Dimov. Leonid Dimov e rus, dar el a creat limbă românească cum numai Nichita, alt jumătate rus a mai creat. Leonid Dimov este un poet extraordinar cu care orice literatură ar putea să se mîndrească. După aceea – l-am pomenit, îl pomenesc încă o dată – pe Marcel Mihălaş din Chiştelniţa, poet şi eseist. Care e mai puţin cunoscut. De o mare discreţie: a publicat un singur volum de poezie, subţirel, în România, dar de o mare calitate. Bineînţeles că trebuie să vorbesc şi despre Valeriu Cristea, cotrocenistul de acum, fostul meu prieten. Mi-a fost prieten foarte bun cît am fost în România şi atîta vreme cît el a fost cu noi, după aceea cînd el s-a dus la El, bineînţeles, că nu mai poate fi prieten cu mine, cînd el este prieten cu Iliescu. Nu vorbesc de o persoană, ci de ADEVĂR şi NEADEVĂR , de BINE şi de RĂU. Ce i s-a întîmplat  - să explice. Ăştia sunt contemporanii, chiar dacă mulţi dintre ei au murit. Bakonsky a murit, Mihalaş a murit. Trăieşte Grigurcu, mai trăiesc eu. A! şi mai este un poet foarte bun: Alexandru Lungu din Cetatea Albă. N-aţi auzit de el?

          -De Mihalaş am auzit…

          -Mihalaş mi-i văr, dar nu e bun pentru că mi-i văr. Însă noi avem un reper în acest secol, un reper ca un stîlp, ca o coloană: Stere. Eu pot să vorbesc numai despre Stere şi consumăm caseta

          -Caseta e de o oră şi jumătate.

          -Deci, Stere este unul dintre reperele mele culturale şi morale. Dacă mă întreabă cineva: “La cine te gîndeşti din cultura română din acest secol?” Eu zic aşa: mă gîndesc la trei – în ordine cronologică – Panait Istrati, Stere şi Eugen Ionescu. Nu Cioran, nu Eliade, cîndva o să explic de ce Eugen Ionescu şi nu Cioran, şi nu Eliade. Şi mă bucur pentru basarabeni – l-am cunoscut şi pe Fusu, care a venit pe aici, pe la Ionescu şi a făcut acel teatru care se numeşte “Ionesco”, românii n-au făcut aşa ceva.

          -Zilele acestea ei au făcut Festivalul Teatral “Ionesco”.

          -Deci, Stere… Să vorbim de Stere sau nu?...

          -Da, sigur.

          -A trebuit ca cineva, care a făcut un ocol de suferinţă îngrozitoare în Siberia ruşilor care ne-au oprimat, să se întoarcă în România propriu-zisă – pe atunci era Regatul celor două principate Moldova şi Muntenia, nu era România Mare – ca să aducă un strop de moralitate în viaţa culturală, ca să aducă un principiu de moralitate. Bineînţeles că principiul şi moralitatea au fost respinse. Păi cum adică! Vine Stere cu ideile lui narodniciste – că trebuie să spui adevărul, că trebuie să fii alături de popor, că trebuie să lupţi pentru el, să te sacrifice pentru el – vine şi spune asta în ţara lui Caragiale, a moftului, a lui Mitică!? Păi, au rîs. Au făcut bătătură la fălci bravii noştri românaşi de la Bucureşti şi de la Ieşi, chiar şi de la Ieşi. Conflictul lui Stere a fost… îl priveau ca pe o curiozitate pentru că toată lumea ştie şi nu e o ruşine că Stere vorbea cu un îngrozitor accent rusesc. El însuşi spunea că pînă la întoarcerea lui din Siberia citise patru cărţulii în limba română – era foarte greu să pătrunzi Alecsandri, era un manual de istorie, era un manual de nu ştiu ce, erau chestii neesenţiale. Şi el a învăţat limba română după ce a trecut prin Iaşi. Şi Stere, ca şi alt mare prozator al prozei româneşti…

          -Rebreanu…

          -… a învăţat limba română din cărţi. Asta e altă poveste cu învăţatul limbii române. Stere a fost… cum să spun… noi, basarabenii, trebuie să ne mândrim cu el. Stere a încercat imposibilul, adică să unească focul cu apa, binele cu miştocăreala, căci alt cuvînt nu găsesc. Pentru că vechiul regat – ce se numeşte acum jurul Bucureştiului – ce a asimilat şi regăţenizat, şi a ţiganizat pînă şi pe ardeleni (marele ardelean care era Titu Maiorescu). Sigur că el s-a menţinut – pentru că avea o fire scorţoasă, aulică, universitară – el a fost un

[…]

n-a putut să iradieze epoca cea germană, ardelenească şi în contact cu relativismul balcano-bucureştean-dîmboviţean din ea s-a ales, praful s-a ales. E-e-i! Stere venea ca un naiv din fundul Siberiei şi credea că dacă el vine cu argumente, cu adevăruri, cu dreptate, celelalte le acceptăm. Ei bine, nu le-a acceptat. Şi a avut nişte experienţe tragice, care n-au fost doar politice, ci şi morale. El a intrat la liberali, a fost unul dintre doctrinarii liberalilor,  a fost în guvernul liberal şi în momentul în care Bucureştiul a fost ocupat de nemţi, în 1916-17, Brătianu, şeful guvernului, l-a rugat pe prietenul său Stere, că erau prieteni să rămînă în Bucureştiul ocupat nu ca filogerman, pentru că asta e chestia pentru care îl acuză Iorga, Stere n-a fost filogerman, ci era antirus. Asta e nuanţa. Bineînţeles că ştia şi nemţeşte, dar asta era altceva. Şi Stere a rămas în Bucureştiul ocupat. După ce nemţii au fost înfrînţi şi România s-a liberat, a fost liberată, mai exact – România nu s-a liberat niciodată singură, a fost liberată, a fost ocupată – toate lăturile pe care le-au aruncat agitaţiile împotriva lui Stere („Stere e trădător” şi trebuie să spunem că Iorga a fost cel mai feroce acuzator) n-au găsit în faţă o contraargumentaţie pentru că cuvîntul lui Stere nu era suficient, dar Brătianu, şeful guvernului, nu a spus niciodată în public: „Da, la rugămintea noastră a rămas, ca să protejeze românii de sub ocupaţie”. Nu a spus niciodată. Şi asta a provocat îndepărtarea şi durerea mare a lui Stere – că Stere nu a îndrăznit, Stere n-a vrut să-i ceară lui Brătianu să mărturisească în public. Era o datorie a lui Brătianu s-o facă. Şi s-a îndepărtat de liberali.