IC XC NI KA

IC XC NI KA

ăncis p. iventr

miercuri, 12 iulie 2017

„Credeam că se încheie disputa”





Doamnei Gabriela Adameşteanu, redactor-şef al revistei „22”


                   Doamnă,

         Trimiţindu-vă scrisoarea datată: 18 nov.93, îmi închipuiam că se încheie, fie şi în coadă-de-peşte, disputa în triunghi: eu, autor, îl acuz pe editor că mi-a trimis la topit exemplare nedistribuite din cartea Culoarea curcubeului; Dvs., prietenă a amîndurora, interveniţi, ultragiată, indignată de afirmaţiile mele, neadmiţînd că editorul a putut face una ca asta – deloc-deloc!, ba din contra, iar acum vă citez fidel: (editura Humanitas) „a contribuit, prin prestigiul ei, la integrarea firească a operei lui Paul Goma în literatura română care pînă atunci îl ignora”... Drăgălaş spus, atît că inexact: ca de obicei, nu vă sinchisiţi de adevăr, cu atît mai puţin de cronologie: „prestigiul” editurii Humanitas, în momentul apariţiei Culorii..., măsura cam trei luni vechime şi vreo trei volume tipărite... În acest timp (  „între timp”, se mai spune), al treilea element al triunghiului – cel mai important – ce face el? Ce să facă: tace. Înţelept. Şi tactic – nu de florile mărului vă împinsese în faţă, să vorbiţi în numele opiniei publice indignate...
         Aşadar, în scrisoarea din 18.nov.93 vă reproşam că publicaţi (, în revista pe care cu onoare o conduceţi) riposta – însă îl lipsiţi pe cititor de elementul-prim (cronologic): proposta – scrisoarea mea publicată în Timpul de la Iaşi în oct.93.
         Surpriză! – iar în această materie nimeni din afara ţărişoarei nu poate prevedea, deduce, intui reacţia Românului din interior: încrucişată, derutantă, de la cauză la... altă cauză, în cele din urmă pierdută (ce păcat că această tactică de diversiune nu a fost folosită la timpul ei, împotriva comunismului, a securismului, a ceauşismului, ci abia acum, contra „fugarilor”, a „trădătorilor”, a „nepatrioţilor” – atenţie : nu am citat din răstelile căprăreşti ale Vadimtudorilor, plutonerice de tip Eugen Barbu – ci din Breban, Pleşu, Buzura, Sorin Dumitrescu şi a altor Mari Români cu voie de la Brucan). Aşadar: am fost luat pe nepregătite, cînd am văzut paginile 14 şi 15 ale 22-ului din 15-21 decembrie 1993; sub genericul „Replici incomode”, o casetă prezentatoare în care Dvs. , Doamnă, după obiceiu-vă, prezentaţi marfa astfel:
         „În acest număr, redacţia noastră îşi face datoria de a publica toate textele (subl. mea, p.g.) privitoare la articolul (sic!) Paul Goma împotriva tuturor apărută la Timpul (drepturi la replică aparţinînd Gabrielei Adameşteanu, lui Paul Goma şi lui Gabriel Liiceanu), pentru ca cititorii să poată avea la dispoziţie o informare completă”.
         Cum anume publică 22 de sub direcţia Dvs., Doamnă, toate textele? – „pentru ca cititorii să poată avea la dispoziţie o informare completă”, etc., etc.,? Iată cum:
         1.Nici la a doua ripostă (prima: în 22 din 3-9 nov. 93, sub semnătura Dvs.) nu a fost divulgată cititorilor revistei proposta iniţială, scrisoarea din Timpul;
         2./În schimb/ „Dreptul la replică” al Dvs., publicat în 15-21 dec.93 este riguros cel publicat în 3-9 nov. 93 – cu, totuşi, o deosebire: ultimul este datat (30 octombrie 1993), primul ba;
         3. Pe aceeaşi pagină, 14, publicaţi scrisoarea mea din 18 nov. 93, în care, pe puncte, ca şi în aceasta, expuneam fondul problemei (deci al conflictului), anume: Editura Humanitas trimisese la topit exemplarele din cartea mea Culoarea..., nu nevîndute, ci nepuse în comerţ. În aceeaşi scrisoare vă reproşam: Dvs., Gabriela Adameşteanu, în primul rînd scriitor, nu gazetar (şi nu oarecare scriitor), într-un conflict de principii – obiectul litigiului fiind cartea – dacă tot nu aţi putut rămîne curajos-neutră, cum atît de strălucit aţi fost pînă la 22 decembrie 1989 fix, cel puţin să nu săriţi în apărarea editorului-distrugător-de-carte, acuzîndu-l pe autor (cum ar veni: victimă) de... proferarea de insulte, rostire de neadevăruri flagrante, de nerecunoştinţă, de resentimente – de calomnie;
         4.Pe pagina 15 al aceluiaşi număr din 22, avînd supratitlul: „Cenzură sau legi economice”  (potrivit ca nuca-n... prefectură cu textul ce urmează), reproduceţi replica Directorului Editurii Humanitas la scrisoarea mea din Timpul – dar, vorba ceea: scrisoarea în chestie, cauza gîlcevei, mai scurt: găina... continuînd a nu exista...
         Lung, textul (cît înălţimea paginii); şi larg: două treimi din lăţime. Deşi anunţă:
         „Voi răspunde cît pot de scurt la afirmaţiile cuprinse în scrisoarea lui P.G.” (subl. mea – p.g.), Directorul Editurii Humanitas – oricît de pe lung-lat se exprimă, nu răspunde la „afirmaţiile” lui P.G. – în fapt la acuzaţia fără ocol de a fi trimis la topit exemplarele nedistribuite, nu nevîndute din Culoarea...
         Chiar de foloseşte linioare la început de rînd, cifre mai încolo, vrînd să dea impresia că răspunde la interpelare, Directorul Editurii Humanitas vorbeşte despre Fenomenul Piteşti, despre Virgil Ierunca, despre Memorialul durerii, despre Gallimard, chiar şi despre România Mare (unde-mi vede locul, ca şi cum eu aş fi organizat dialogul cu Măgureanu, patron al lui Vadim Tudor) – dar nu vorbeşte nici de frică despre cartea Culoarea curcubeului, editată de Humanitas (sub titlu greşit, „corectat” de cineva ce n-a citit decît titlul ) în iunie 1990, incomplet distribuită, apoi în vara lui 1992 trimisă din depozite direct la topit – am spus asta de zece ori, mă tem că nici a suta oară Directorul nu va răspunde;
         5.Cu o consumată artă a amalgamului, obişnuit a manipula cuvintele, nu în scopul de a dezvălui, ci în acela de a învălui, de a ascunde, de a înveli în cîrpe adevărul, Directorul Editurii Humanitas se dedă la un exerciţiu ce l-ar descalifica definitiv, oriunde, nu şi în spaţiul carpatin: îmbină, combină, dezbină; alternează indignarea demnă cu durerea prietenului rănit; simultaneizează luarea peste picior a celuilalt cu falsificarea de afirmaţii ale aceluia (nicăieri n-am scris despre arderea cărţilor, ci despre topirea lor – de pildă...), sare de la stupefacţie la milă (faţă de interlocutor, fireşte...)
         Mărturisesc fără jenă: mie nu mi-e milă de Directorul Editurii Humanitas. Poate să-ţi fie milă de cineva care-ţi face un rău, fără a fi conştient şi nu de cineva care ştie foarte bine ce face – şi continuă, cu program, să facă rău, să debiteze, netulburat, neadevăruri, iar cînd îi atragi atenţia că altceva (de ce nu contrariul) afirmase cu o săptămînă în urmă, el îţi răspunde, uşor agasat (şi asudat): „Nu-i adevărat! N-ai înţeles tu ce am vrut eu să spun, atunci cînd am spus ce-am spus...” – în cel mai benign caz: „Nu mai ţin minte – ce, tu ţii minte tor ce-ai zis, alaltăieri...?” Cu asemenea autoamnezici este recomandabil să stai de vorbă înarmat fiind cu un magnetofon – dar aceea nu mai este prietenie (care se reazemă pe bună-credinţă, pe adevăr spus în orice împrejurare), ci o chestie, un raport, o relaţie purtînd marca aceluiaşi Măgureanu: spionaj, anchetă, învinovăţire...
         Cult, nevoie-mare, Directorul Editurii Humanitas aduce vorba şi de „practicile occidentale” (nu mai breze ca ale noastre... se consolează el) de trimitere – şi nu de dare, cum crede D-sa – a cărţilor nevîndute (sublinierea mea – apăsată) „la pilon”; pomeneşte, în deplină necunoştinţă de cauză şi numele editurii Gallimard (care mi-a publicat cinci cărţi)... Aici Directorul Editurii Humanitas comite alt păcat decît cel al relei-credinţe – iar în această chestiune, dacă mi-e milă de cineva, apoi de sfetnicii săi mi-e milă: nu cunoşteau „amănuntul” (dar l-au transmis Directorului Editurii Humanitas, pentru ca acesta să-l pună cu botul pe labe pe calomniatorul, pe mincinosul, pe înjurătorul Goma) - iată „amănuntul”, pe care îl cunosc, vorba Directorului, pînă şi copii de şcoală: Gallimard nu trimite la topit (au pilon) cărţile nevîndute. Aşa. Să nu mă întrebe sfătuitul şi sfătuitorii: De ce? – ar fi trebuit să ştie şi singuri, pînă la vîrsta pe care o au;
         6.Directorul Editurii Humanitas se arată, în scrisoarea către Liviu Antonesei, extrem de jignit; imens nedreptăţit; pe nedrept acuzat de o crimă pe care el „nu o putea face”; trimiterea la topit a unei cărţi nedistribuite...
         Aşa am crezut şi eu, o vreme: că nu poate – dar uite că, aşa, neputînd, a făcut-o!
         N-are decît să-şi proclame virginitatea: eu, printre ultimii, nu mai cred în ea. De ce?
         Pentru că el mi-a distrus mie o carte – nu eu lui; el m-a minţit în privinţa tirajului, a distribuţiei, a vînzării – nu eu pe el; el mi-a ascuns hotărîrea de a trimite Culoarea curcubeului, incomplet distribuită, la topit – nu eu lui; el a „uitat” să mă anunţe că-mi pot cumpăra, la un preţ simbolic, cîte exemplare vreau şi pot din cartea sacrificată – nu eu...
         Directorul Editurii Humanitas  s-a arătat în toată splendoarea indignaţiunii sale iezuite (altfel, ortodoxe!), socotindu-se ofensat – chiar injuriat! – de comparaţia cu Răutu, Kişinevski, Popescu Dumnezeu, Gîdea, Dulea...
         Adevărat: Kişinevski, Răutu nu-mi puteau distruge mie cărţile (pe care nu le aveam)  - dar au distrus cărţi româneşti, ale scriitorilor români, iar eu nu am dreptul de a-mi lua dreptul să-i iert (ca ce?; în numele a ce?) şi să-i trec la rubrica „Drumul Damascului”, în loc de „Antologia ruşinii (eterne)”; Gîdea şi Dulea de asemeni, nu-mi puteau distruge mie cărţile – aveam una singură, o broşurică, apoi mă exilasem... ; nici criminalul caracterizat Dumitru Popescu Dumnezeu nu mi-a topit mie vreo carte (altceva mi-a topit, bestia...) – dar a distrus cărţile altor scriitori, printre ei: Ion Negoiţescu – atunci cu ce drept l-aş „ierta” eu? Să-l ierte Pleşu, cel care zice că „toţi sîntem vinovaţi” – eu nu mă simt vinovat, iar ca mine sînt cel puţin douăzeci de milioane de români: totdeauna victime,  totdeauna traşi pe sfoară, violentaţi de securişti, înainte, înşelaţi de „culturalişti” după 22 decembrie 89. Sau poate să-l iert (că vorba ceea : sunt creştin...) pe Drăghici şi pe Enoiu şi pe Livescu şi pe Goiciu, pe Gheorghe Vasile, pe Goran, pe Pleşiţă? Cu exact acelaşi „drept” cu care Directorul Editurii Humanitas  l-a „iertat” pe Măgureanu, considerîndu-l „un bun partener de dialog-social” (nu chiar ca Plămădeală – nici vorbă de Anania!, dar orişicîtuşi..., o discuţie „ca între intelectuali” nu strică...)?
         Bine nu-l mai compar pe Directorul Editurii Humanitas   cu Kişinevski-Răutu-Popescu-Dumnezeu-Gîdea-Dulea; nici chiar cu subtilul poet, iubitor de Valery şi Michaux, ticălosul de tristă amintire Vasile Nicolescu.
         În care caz, îl aşez pe Directorul Editurii Humanitas  alături de proaspătul Ministru al Culturii, Marin Sorescu – e bine-aşa? Cam de-aceeaşi vîrstă, olteni dîrji, vînjoşi, curajoşi nevoie-mare amîndoi, amîndoi directori de conştiinţă a acestui neam...
         7.Toate aceste confuzii-cu-program nu ar fi fost posibile din partea Directorului Editurii Humanitas   (sunt naiv, în continuare: cred în Moş Crăciun şi în onestitatea Directorului) – dacă Dvs., Doamnă redactor –şef al revistei 22 aţi fi publicat – fie şi fragmentar – scrisoarea mea din Timpul.
         Nu aţi făcut-o (în schimb, aţi publicat răspunsul Dvs. De două ori – asta compensaţie!): păcatul să cadă pe capul Dvs.!
         Cît despre finalul scrisorii Directorul Editurii Humanitas  în care D-sa consideră aluzia mea la Lucian Pintilie (cel care a colaborat cu Securitatea – dar nu „ca  toată lumea”, ca adică Breban, Cernescu, Tănase, cum ar veni: cotrocenizabilii) „injurioasă”, drept care mă trimite la colţul României Mari, eu, fidel reputaţiei, nu pot decît să-i sugerez Directorului Editurii Humanitas să se ia de mînă cu Marin Sorescu, să se pună olteneşte, în faţa oglinzii şi să citească dimpreună cunoscutul text: Către lichele.
         După această grea-probă, şi Directorul va putea deveni ministru al Culturii – proba-uşoară fiind trecută: topirea unor cărţi nedistribuite; ca şi Sorescu.



         Paul Goma
         Paris, 21 ianuarie 1994