Doamnei Gabriela Adameşteanu, redactor-şef al revistei „22”
Doamnă,
Trimiţindu-vă scrisoarea
datată: 18 nov.93, îmi închipuiam că se încheie, fie şi în coadă-de-peşte,
disputa în triunghi: eu, autor, îl acuz pe editor că mi-a trimis la topit
exemplare nedistribuite din cartea Culoarea
curcubeului; Dvs., prietenă a amîndurora, interveniţi, ultragiată,
indignată de afirmaţiile mele, neadmiţînd că editorul a putut face una ca asta
– deloc-deloc!, ba din contra, iar acum vă citez fidel: (editura Humanitas) „a contribuit,
prin prestigiul ei, la integrarea firească a operei lui Paul Goma în literatura
română care pînă atunci îl ignora”... Drăgălaş spus, atît că inexact: ca de
obicei, nu vă sinchisiţi de adevăr, cu atît mai puţin de cronologie:
„prestigiul” editurii Humanitas, în momentul apariţiei Culorii..., măsura cam trei luni vechime şi vreo trei volume
tipărite... În acest timp ( „între
timp”, se mai spune), al treilea element al triunghiului – cel mai important –
ce face el? Ce să facă: tace. Înţelept. Şi tactic – nu de florile mărului vă
împinsese în faţă, să vorbiţi în numele opiniei publice indignate...
Aşadar, în scrisoarea din
18.nov.93 vă reproşam că vă publicaţi
(vă, în revista pe care cu onoare o
conduceţi) riposta – însă îl lipsiţi pe cititor de elementul-prim (cronologic):
proposta – scrisoarea mea publicată în Timpul
de la Iaşi în oct.93.
Surpriză! – iar în această
materie nimeni din afara ţărişoarei nu poate prevedea, deduce, intui reacţia
Românului din interior: încrucişată, derutantă, de la cauză la... altă cauză,
în cele din urmă pierdută (ce păcat că această tactică de diversiune nu a fost
folosită la timpul ei, împotriva comunismului, a securismului, a ceauşismului,
ci abia acum, contra „fugarilor”, a „trădătorilor”, a „nepatrioţilor” – atenţie
: nu am citat din răstelile căprăreşti ale Vadimtudorilor, plutonerice de tip
Eugen Barbu – ci din Breban, Pleşu, Buzura, Sorin Dumitrescu şi a altor Mari
Români cu voie de la Brucan). Aşadar: am fost luat pe nepregătite, cînd am
văzut paginile 14 şi 15 ale 22-ului
din 15-21 decembrie 1993; sub genericul „Replici incomode”, o casetă
prezentatoare în care Dvs. , Doamnă, după obiceiu-vă, prezentaţi marfa astfel:
„În acest număr, redacţia
noastră îşi face datoria de a publica toate
textele (subl. mea, p.g.) privitoare la articolul (sic!) Paul Goma împotriva tuturor apărută la Timpul (drepturi la replică aparţinînd
Gabrielei Adameşteanu, lui Paul Goma şi lui Gabriel Liiceanu), pentru ca
cititorii să poată avea la dispoziţie o informare completă”.
Cum anume publică 22 de sub
direcţia Dvs., Doamnă, toate textele?
– „pentru ca cititorii să poată avea la dispoziţie o informare completă”, etc.,
etc.,? Iată cum:
1.Nici la a doua ripostă
(prima: în 22 din 3-9 nov. 93, sub semnătura Dvs.) nu a fost divulgată
cititorilor revistei proposta iniţială, scrisoarea din Timpul;
2./În schimb/ „Dreptul la
replică” al Dvs., publicat în 15-21 dec.93 este
riguros cel publicat în 3-9 nov. 93 – cu, totuşi, o deosebire: ultimul este
datat (30 octombrie 1993), primul ba;
3. Pe aceeaşi pagină, 14,
publicaţi scrisoarea mea din 18 nov. 93, în care, pe puncte, ca şi în aceasta,
expuneam fondul problemei (deci al
conflictului), anume: Editura Humanitas
trimisese la topit exemplarele din cartea mea Culoarea..., nu nevîndute, ci
nepuse în comerţ. În aceeaşi scrisoare vă reproşam: Dvs., Gabriela
Adameşteanu, în primul rînd scriitor, nu gazetar (şi nu oarecare scriitor),
într-un conflict de principii – obiectul litigiului fiind cartea – dacă tot nu aţi putut rămîne curajos-neutră, cum atît de
strălucit aţi fost pînă la 22 decembrie 1989 fix, cel puţin să nu săriţi în
apărarea editorului-distrugător-de-carte, acuzîndu-l pe autor (cum ar veni:
victimă) de... proferarea de insulte, rostire de neadevăruri flagrante, de
nerecunoştinţă, de resentimente – de calomnie;
4.Pe pagina 15 al aceluiaşi
număr din 22, avînd supratitlul:
„Cenzură sau legi economice” (potrivit
ca nuca-n... prefectură cu textul ce urmează), reproduceţi replica Directorului
Editurii Humanitas la scrisoarea mea din Timpul
– dar, vorba ceea: scrisoarea în chestie, cauza gîlcevei, mai scurt: găina...
continuînd a nu exista...
Lung, textul (cît înălţimea
paginii); şi larg: două treimi din lăţime. Deşi anunţă:
„Voi răspunde cît pot de scurt la afirmaţiile cuprinse în scrisoarea
lui P.G.” (subl. mea – p.g.), Directorul Editurii Humanitas – oricît de pe
lung-lat se exprimă, nu răspunde la „afirmaţiile” lui P.G. – în fapt la
acuzaţia fără ocol de a fi trimis la topit exemplarele nedistribuite, nu
nevîndute din Culoarea...
Chiar de foloseşte linioare
la început de rînd, cifre mai încolo, vrînd să dea impresia că răspunde la
interpelare, Directorul Editurii Humanitas vorbeşte despre Fenomenul Piteşti, despre Virgil Ierunca, despre Memorialul durerii, despre Gallimard,
chiar şi despre România Mare (unde-mi
vede locul, ca şi cum eu aş fi organizat dialogul cu Măgureanu, patron al lui
Vadim Tudor) – dar nu vorbeşte nici de frică despre cartea Culoarea curcubeului, editată de Humanitas (sub titlu greşit,
„corectat” de cineva ce n-a citit decît titlul ) în iunie 1990, incomplet
distribuită, apoi în vara lui 1992 trimisă din depozite direct la topit – am
spus asta de zece ori, mă tem că nici a suta oară Directorul nu va răspunde;
5.Cu o consumată artă a
amalgamului, obişnuit a manipula cuvintele, nu în scopul de a dezvălui, ci în
acela de a învălui, de a ascunde, de a înveli în cîrpe adevărul, Directorul
Editurii Humanitas se dedă la un exerciţiu ce l-ar descalifica definitiv,
oriunde, nu şi în spaţiul carpatin: îmbină, combină, dezbină; alternează
indignarea demnă cu durerea prietenului rănit; simultaneizează luarea peste
picior a celuilalt cu falsificarea de afirmaţii ale aceluia (nicăieri n-am
scris despre arderea cărţilor, ci
despre topirea lor – de pildă...), sare de la stupefacţie la milă (faţă de
interlocutor, fireşte...)
Mărturisesc fără jenă: mie nu
mi-e milă de Directorul Editurii Humanitas. Poate să-ţi fie milă de cineva
care-ţi face un rău, fără a fi conştient şi nu de cineva care ştie foarte bine
ce face – şi continuă, cu program, să facă rău, să debiteze, netulburat,
neadevăruri, iar cînd îi atragi atenţia că altceva (de ce nu contrariul)
afirmase cu o săptămînă în urmă, el îţi răspunde, uşor agasat (şi asudat):
„Nu-i adevărat! N-ai înţeles tu ce am vrut eu să spun, atunci cînd am spus
ce-am spus...” – în cel mai benign caz: „Nu mai ţin minte – ce, tu ţii minte
tor ce-ai zis, alaltăieri...?” Cu asemenea autoamnezici este recomandabil să
stai de vorbă înarmat fiind cu un magnetofon – dar aceea nu mai este prietenie
(care se reazemă pe bună-credinţă, pe adevăr spus în orice împrejurare), ci o
chestie, un raport, o relaţie purtînd marca aceluiaşi Măgureanu: spionaj,
anchetă, învinovăţire...
Cult, nevoie-mare, Directorul
Editurii Humanitas aduce vorba şi de „practicile occidentale” (nu mai breze ca
ale noastre... se consolează el) de trimitere – şi nu de dare, cum crede D-sa –
a cărţilor nevîndute (sublinierea mea
– apăsată) „la pilon”; pomeneşte, în deplină necunoştinţă de cauză şi numele
editurii Gallimard (care mi-a publicat cinci cărţi)... Aici Directorul Editurii
Humanitas comite alt păcat decît cel al relei-credinţe – iar în această
chestiune, dacă mi-e milă de cineva, apoi de sfetnicii săi mi-e milă: nu
cunoşteau „amănuntul” (dar l-au transmis Directorului Editurii Humanitas,
pentru ca acesta să-l pună cu botul pe labe pe calomniatorul, pe mincinosul, pe
înjurătorul Goma) - iată „amănuntul”, pe care îl cunosc, vorba Directorului,
pînă şi copii de şcoală: Gallimard nu trimite la topit (au pilon) cărţile nevîndute. Aşa. Să nu mă întrebe sfătuitul şi
sfătuitorii: De ce? – ar fi trebuit să ştie şi singuri, pînă la vîrsta pe care
o au;
6.Directorul Editurii
Humanitas se arată, în scrisoarea către Liviu Antonesei, extrem de jignit;
imens nedreptăţit; pe nedrept acuzat de o crimă pe care el „nu o putea face”;
trimiterea la topit a unei cărţi nedistribuite...
Aşa am crezut şi eu, o vreme:
că nu poate – dar uite că, aşa, neputînd, a făcut-o!
N-are decît să-şi proclame
virginitatea: eu, printre ultimii, nu mai cred în ea. De ce?
Pentru că el mi-a distrus mie
o carte – nu eu lui; el m-a minţit în privinţa tirajului, a distribuţiei, a
vînzării – nu eu pe el; el mi-a ascuns hotărîrea de a trimite Culoarea
curcubeului, incomplet distribuită, la topit – nu eu lui; el a „uitat” să mă
anunţe că-mi pot cumpăra, la un preţ simbolic, cîte exemplare vreau şi pot din
cartea sacrificată – nu eu...
Directorul Editurii
Humanitas s-a arătat în toată
splendoarea indignaţiunii sale iezuite (altfel, ortodoxe!), socotindu-se
ofensat – chiar injuriat! – de comparaţia cu Răutu, Kişinevski, Popescu Dumnezeu,
Gîdea, Dulea...
Adevărat: Kişinevski, Răutu
nu-mi puteau distruge mie cărţile (pe
care nu le aveam) - dar au distrus cărţi
româneşti, ale scriitorilor români, iar eu nu am dreptul de a-mi lua dreptul
să-i iert (ca ce?; în numele a ce?) şi să-i trec la rubrica „Drumul
Damascului”, în loc de „Antologia ruşinii (eterne)”; Gîdea şi Dulea de asemeni,
nu-mi puteau distruge mie cărţile –
aveam una singură, o broşurică, apoi mă exilasem... ; nici criminalul
caracterizat Dumitru Popescu Dumnezeu nu mi-a topit mie vreo carte (altceva mi-a topit, bestia...) – dar a distrus
cărţile altor scriitori, printre ei: Ion Negoiţescu – atunci cu ce drept l-aş
„ierta” eu? Să-l ierte Pleşu, cel care zice că „toţi sîntem vinovaţi” – eu nu
mă simt vinovat, iar ca mine sînt cel puţin douăzeci de milioane de români:
totdeauna victime, totdeauna traşi pe
sfoară, violentaţi de securişti, înainte, înşelaţi de „culturalişti” după 22
decembrie 89. Sau poate să-l iert (că vorba ceea : sunt creştin...) pe Drăghici
şi pe Enoiu şi pe Livescu şi pe Goiciu, pe Gheorghe Vasile, pe Goran, pe
Pleşiţă? Cu exact acelaşi „drept” cu care Directorul Editurii Humanitas l-a „iertat” pe Măgureanu, considerîndu-l „un
bun partener de dialog-social” (nu chiar ca Plămădeală – nici vorbă de Anania!,
dar orişicîtuşi..., o discuţie „ca între intelectuali” nu strică...)?
Bine nu-l mai compar pe
Directorul Editurii Humanitas cu
Kişinevski-Răutu-Popescu-Dumnezeu-Gîdea-Dulea; nici chiar cu subtilul poet,
iubitor de Valery şi Michaux, ticălosul de tristă amintire Vasile Nicolescu.
În care caz, îl aşez pe
Directorul Editurii Humanitas alături de
proaspătul Ministru al Culturii, Marin Sorescu – e bine-aşa? Cam de-aceeaşi
vîrstă, olteni dîrji, vînjoşi, curajoşi nevoie-mare amîndoi, amîndoi directori
de conştiinţă a acestui neam...
7.Toate aceste
confuzii-cu-program nu ar fi fost posibile din partea Directorului Editurii
Humanitas (sunt naiv, în continuare:
cred în Moş Crăciun şi în onestitatea Directorului) – dacă Dvs., Doamnă
redactor –şef al revistei 22 aţi fi
publicat – fie şi fragmentar – scrisoarea mea din Timpul.
Nu aţi făcut-o (în schimb,
aţi publicat răspunsul Dvs. De două ori – asta compensaţie!): păcatul să cadă
pe capul Dvs.!
Cît despre finalul scrisorii
Directorul Editurii Humanitas în care
D-sa consideră aluzia mea la Lucian Pintilie (cel care a colaborat cu
Securitatea – dar nu „ca toată lumea”, ca
adică Breban, Cernescu, Tănase, cum ar veni: cotrocenizabilii) „injurioasă”,
drept care mă trimite la colţul României
Mari, eu, fidel reputaţiei, nu pot decît să-i sugerez Directorului Editurii
Humanitas să se ia de mînă cu Marin Sorescu, să se pună olteneşte, în faţa
oglinzii şi să citească dimpreună cunoscutul text: Către lichele.
După
această grea-probă, şi Directorul va putea deveni ministru al Culturii –
proba-uşoară fiind trecută: topirea unor cărţi nedistribuite; ca şi Sorescu.□
Paul Goma
Paris, 21 ianuarie 1994
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu