Confratele nostru Paul Goma nu are darul complezenţei şi nici nu rîvneşte
la el. Textul scrisorii sale ne pune în faţa unei probe : înţelegerea colegială
a individualităţii creatoare, chiar într-o expresie ce poate părea stînjenitoare.
Pe cei cărora tonul scrisorii le va apărea şocant, îi rugăm să-şi aducă aminte
că Paul Goma s-a dezobişnuit (ori nici n-a avut vreme să se obişnuiască) cu
strategia autohtonă de a înveli reproşurile într-o prudentă haină stilistică,
îndeajuns de subtilă încît să menajeze raporturile reciproce. Însă credem că nu
era cazul ca, în aceste ultime luni, să adăugăm vinovăţiilor vechi altele noi;
ar fi fost de dorit ca memoria noastră, struţul dreptăţii, şi de ce nu? prietenia,
gratitudinea colectivă să funcţioneze altfel. Desigur, Paul Goma nu ştie în ce
tensiune, oboseală şi grabă se lucrează la ora actuală la Uniunea Scriitorilor
– ca în întreaga Românie, de altfel, astfel încît deficienţele sînt aproape
inevitabile : deficienţe pentru care mă consider responsabilă în egală măsură,
ca membră la conducerea provizorie a Uniunii Scriitorilor. (Gabriela
Adameşteanu)
Paris, 1 aprilie
1990
Dragă Gabriela,
Cu acest prilej îţi mulţumesc
încă o dată pentru interesul purtat şi timpul acordat – mie. Cît despre un eventual
interview... Iertare, n-o să pot (n-o să mai pot) răspunde întrebărilor tale
publice; şi publicabile. Să zicem că m-am răzgîndit; să mai zicem că m-a
descurajat soarta celorlalte răspunsuri (la celelalte întrebări ale tale –
trimise de-aici prin Manolescu, în 6 februarie, ajunse la Bucureşti – prin
Nedelcovici! – în jur de 20 martie) ; nu va fi contînd această zăbavă pentru
Manolescu, şi a lui Românie literară, eu
însă nu lui şi nu Romlitei le
destinasem – deci, în ochii mei, conteză. Aşa că, chiar dacă a ajuns textul meu
pînă la tine, te rog păstrează-l, nu-l da publicităţii; a trecut atîta timp
peste el, a ieşit din el timpul meu, altul...
Aceste din urmă două luni nu
s-au scurs lin, uns, precum apa lingînd penele gîştei din zicală. Am fost şi eu
obligat la bilanţ; şi eu mi-am modificat testamentul, date fiind noile
împrejurări. Rezultatul – parţial – l-am comunicat lui Sorescu (în mereu
neobosită trecere-prin-Paris), deunăzi. I-am zis:
-Acum, că puţini aţi fost,
mulţi aţi rămas şi cu toţii o-pozanţi, eu unul v-aş încurca, v-aş sta în cale
cînd voi, strigînd: „Uraaa!”, năvăliţi întru decisivul atac al împărţelii
mămăligii binemeritate – aşa că nu-mi rămîne decît să-mi fac autocritica şi
să-mi iau angajamentul că nu voi tulbura pe nici unul din cei 23 milioane de
rezistenţi şi rezistenţe de opozanţi şi opozanţe tricolore, în frunte cu
Securitatea poporului, călăuziţi de gîndirea Partidului Uniccomunist (Roman),
pe cele mai înalte culmi ale iliescismului brucanator de la oraşe şi sate –
amin! Fireşte, vorbesc de neînfricaţii revoluţionarnici, cei ce acum, după
moartea Naşului, cu nemaipomenit curaj îl înjură de mamă şi de alfabet şi îi
scriu numele cu literă mică – asta mai zic şi eu sfidare şi pedeapsă – şi ia să
cuteze v`un ne-neaoş să le corecteze extemporalul...
Şi i-am mai zis lui Sorescu:
-Aşadar, în noile condiţii,
pe mine mă interesează, în mod cu totul interesat (nu e pleonasm, ai să vezi),
doar două persoane de pe întinsul patriei dragi şi dorite. Prima: Gabriela
Adameşteanu – ea a scris despre mine şi încearcă să-mi publice Patimile după Piteşti la editura
„Cartea românească”; a doua şi ultima Gabriel Liiceanu – el încearcă să-mi
publice la editura lui, „Humanitas”, parcă Gherla, parcă... Oricum, ei doi,
Gabrielii, nu consimt la tăcerea cu care mă tratarisesc iubiţii mei colegi şi
dragi tovarăşi scriitori români din România viitoare. Doi, dar buni – fiindcă
îmi fac mie bine... La care Sorescu:
-Lasă, bătrîne, că de ce să
păstrăm vechi rachiune, că de ce să nu ne bucurăm că, pe de-o parte, să fim
foarte strîns uniţi, şi de-o altă parte să conlucrăm, să ne, ca pîn-acum,
întrajutorăm...
-Întrajutorează-mă !, îi zic.
Publicîndu-mi în editura d-tale, „Scrisul românesc”, romanul ăsta al meu, Gardă inversă şi or să fie trei
persoane in-te-re-sante, în România
eternă – mă mulţumesc doar cu trei...
Şi i-am pus în braţe
manuscrisul (trei kile şi trei sute grame).
Dragă Gabriela,
Mă uit şi eu, ca boul, la
poarta vouă şi văz data scrisorii de faţă : 1 aprilie 1990. Ţie îţi evocă Păcăleala de Întîi Aprilie – şi
mie:
-de 1 aprilie 1970 (car’va’zică; douăj’ de ani de-atunci, în cap), eu aşa cum mă vezi,
eram deja un interzis (ultima oară publicasem un fragment de ceva în martie,
acelaşi an ’70).
-de 1 aprilie 1977 (carevasăzică în
urmă cu 13 ani), eu eram niţel arestat (la Rahova, între labele
generalului-ministru Pleşiţă, prieten bun al lui Caramitru şi al lui Voican);
-cam la două săptămîni, după
arestarea-mi, Uniunea Scriitorilor de Republica Socialistă România mă excludea
din rîndurili sali : ca ne-bun (scriitor): ca ne-ştiutor de românească: ca, în
general, un element şi-un individ ce eram eu – şi trebuie să recunosc: eram,
mamă, mamă…
Aşa că atunci cînd mă uit peste gard –
şi peste umărul interzişilor de la Bucureşti şi văz: opt luni, îmi zic:
-Păi, domnule : dacă Paleologu, pentru
opt luni de interdicţie, s-a ales cu o ambasadă; Şora, Pleşu, cu un minister,
Tudoran ar trebui să primească un prim-ministeriat ! Iar eu, ca mai îmbătrînit
în rele, un tron-regal – nu?
Nu ! Tudoran şi cu mine – şuturi în
fund şi trimiteri de unde-am venit! Căci aşa este ea, viaţa : unii trudeşte şi
se canuneşte, alţii profiteşte şi bechetuieşte, vorba folclorului nou – dar
nimeritor. Am citit în broşură precum că Paler şi-a turnat cenuşă în cap, de
faţă cu Tudoran, á propos de mine – la care “americanul “ a zis că şi el şi-ar,
dacă l-ar lăsa Cora; mare lucru, ’tocritica asta la casa omului. Mi-o fac şi eu
– pe viţăvercea : ce-mi trebuia mie să iau gardurile-n coarne, în ’68 – nu
şedeam bine pe fesile meli personali ? Şi, dacă eram băiat bun, caŢoiu – ca el ajungeam : autor stimat de
cititori şi recomandat călduros, ca exemplu de urmat, altor scriitori, de către
tovarăşi noştri cu pixuri şi cu epoleţi ; şi dacă eram de comitet, ajungeam
chiar ca Platon Pardău – dacă mă străduiam, chiar ca Săraru ! Chiar ca titus
Popovici nu, căci el posedă şi puşcă.
Dragă Gabriela,
Nici în glumă nu mă întreb
cum de iubiţii mei colegi (de breaslă) din conducerea Uniunii Scriitorilor n-au
mişcat un deget în 1970, cînd am fost interzis – din motive de Ivasiuc. Cine să
fi mişcat degeţelul: Manolescu ? ori Szász Jánoş, bunul meu prieten ? Dar toată
lumea ştie că Szász e pîinea lui Dumnezeu – pînă la „politică”; atunci se
îmbată, fulgerător (eh, alcoholul ca alibi, la scriitorul romîn, maghiar,
german şi mai ales de alte!); şi nu mai
ştie. Iar dacă el nu mai ştie, cum să te mai apere – în neştiinţă?; în
neştire?
Nici în glumă nu mă întreb
cum de colegii mei n-au ridicat un degeţel, în aprilie 1977, cînd am fost
exclus – de ce-ar fi făcut-o? Şi mai ales, cine: eternul secretar Szász?
Hăulică? Doinaş? (atenţie, îi numesc numai pe cei buni). Păi, soro, scriitorul
român, ăla autenticu’, el face cultură, cu
natură (pardon:politică)! Iar cînd scriitorul la Români face cultură, măi, frate, să nu fie tulburat de nimeni, cu
nimicuri, cu fleacuri ne-estetice (ca eticele, de-o pildă)! Iar acum, în 1990,
să nu care cumva să-i atragi atenţia scriitorului la Români că el a făcut
cultură – în-patru labe- că se supără foc şi te azvîrle afar’ din ţărişoara numai a lui Rrrromânia.
Eu unul n-am fost nici opozant, nici
disident şi nici n-am făcut cultură patrupedă (mă întreb ce se întîmpla dacă
eram noi nişte miriapozi – dar tot tricolornici)…
Eu unul m-am străduit să am un
comportament normal – nu cred că am reuşit, dar Dumnezeu mi-e martor: mi-am dat
silinţa ; Cît am fost în România, am vorbit liber, tare; am scris liber şi dacă
nu m-au publicat Românii mei, am trimis străinilor – şi am anunţat ; mă simţeam
un om liber şi primeam jurnalişti străini, dădeam interview-uri în care îl
criticam (din 1971) pe Ceauşescu
–evident în presa Occidentală ; atunci cînd aveam mîncărici epistolar, mă
adresam fie altor scriitori: Ţepeneag, Böll, Emmanuel, fie direct lui Ceauşescu
(“La Palatul Regal”) –în nici un caz nenorocitului ”Stimat (e) Preşedinte al
Uniunii Scriitorilor”, cum au făcut ditamai Pa’leologu, Şora, Doinaş, Paler (de
Hăulică nu mă mir); şi nu unui prăpădit de şef de secţie cu “Stimate tovarăşe
Croitoru”- chiar aşa… - Dar cine-i Croitoru, oameni buni (şi stimaţi tovarăşi)?
Eu unul n-am fost dissident, nici
revoluţionar; eu, unul nu m-am războit, postum cu Ceauşescu, acuzîndu-l de
toate relele ; chiar şi de laşitate; recunosc, cu modestie: nu-i scriu numele
cu literă mică; mi-a fost adversar cît a fost în viaţă şi la putere – şi
atotputernic (iar eu un nimic şi, în plus, un “caz”, un ins cu totul singur) –
dar, orice-ar zice băieţii de azi : eu m-am bătut cu Ceauşescu, pe mine nu m-a
bătut la palmă un oarecare tovarăş Croitoru. Apoi eu nu m-am temut de
Securitate; a dat ea, i-am dat şi eu peste bot.
Dragă Gabriela,
Mă mai uit la data scrisorii mele: 1
aprilie 1990 şi-mi zic: Dacă nici azi n-a venit poşta din România atunci poa’
să nici nu mai vină.
S-au făcut 100 (una sută) de zile de la
22 decembrie; eu nu sunt Penelopa ulişilor din conducerea – oricît de
provizorie conducere a Uniunii Scriitorilor, ca să mai aştept venirea… unei
scrisori dinspre Uniune către mine, personal. Prin care să fiu încunoştinţat,
personal, că am fost, personal, re-primit – eu, cu numele meu propriu, cel cu
care semnez cărţile (totuşi!).
Acum după una sută zile (cam mult, zice
un răuvoitor!), înţeleg:
Trebuie să fie multă măgărie (repet: mă-gă-rie),
acolo, la voi, la Uniune, dacă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au trebuit să
aştepte “lotul II”, ca să fie făcuţi membri de onoare. Hai să zicem că Dinescu,
preşedintele, e un aiurit apoi Gloria (de altfel meritată) i-a ars o directă de
dreapta în plină strungăreaţă – şi de-atunci e KO –dar înţeleptul Doinaş ? Dar
subtilul Simion? Dar rafinatul Manolescu? Sunt aceştia duşmani ai Monicăi şi ai
lui Virgil? au, din contră – era să zic adevărul… Şi-atunci, de ce, în primul
moment (de Crăciun), au fost cooptaţi ca membri de onoare doar Ionescu şi
Cioran, însă nu Monica Lovinescu şi nu Virgil Ierunca? Iar într-un tîrziu
(fiind ei, cei numiţi, ocupaţi cu rivuluţia, cea care trebuia luată din mers ca
tramvaiul la curbă), cînd au fost, totuşi, cooptaţi, de ce au fost băgaţi la
grămadă – într-o companie cu totul onorabilă, însă cei care au aranjat acest
“lot”, să se oprească niţel din rivuluţia pe care o fac ei după şi să se întrebe – şi să-şi răspundă : dacă nu ar fi existat
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cît din scriitorii din ei, din fiecare, ar
fi supravieţuit albanizării? ; dacă nu ar fi existat Monica Lovinescu şi Virgil
Ierunca – vreme de patruzeci de ani, la cheremul, la dispoziţia
scriitorului-român-în-trecere-prin-Paris (în deplină conspirativitate –care m-a
făcut să spun veninos: “Fiecare cu ce merită”: Polonezii cu Solidaritatea,
Românii – la Paris- cu Clandestinitatea!”), ţinînd seama de dorinţele, ofurile,
chiar schimbarile-de-tactică (n-am spus: schimbările de opinie…) ale bravilor,
dîrjilor scriitori români din România – cum ar fi arătat literature română azi
? Nici Doinaş, nici Simion, nici (mai ales) Manolescu nu au făcut… politică ei
au făcut, nu-i aşa, cultură – dar au făcut ce au făcut, cu încurajarea ca să nu
spun :ajutorul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca. Şi care este, nu
răsplata, ei nu aşteaptă răsplată pentru ce au făcut, ci recunoaşterea unui
adevăr? Întîi “uitarea”; apoi bagatelizarea activităţii lor pe altarul, nu doar
al literaturii române, ci şi pe cel al necazurilor, al capriciilor (şi chiar al
“slăbiciunilor”) literaţilor din România. Aşa că le zic acestora, care-or mai
fi : Să vă fie ruşine obrazului!
Mă uit la dată – 1 aprilie 1990 – şi-mi
spun:
Multă nesimţire trebuie să fie acolo,
la voi, la Uniune. Mă întreb dacă şi asudă de efort cei din conducere, atunci
cînd se străduiesc să uite că, de-o pildă, Tudoran nu a fost exclus, la grămadă
ca acum să fie reprimit la fel, cu hurta (o fi rivuluţie, dar cu ce a
contribuit la ea scriitorul roman?).
Şi mă uit la 1 aprilie 1990 şi-mi spun
că şi mai încolo de Tudoran, în aprilie 1977, nici eu nu fusesem deloc exclus
în grup; nici arestat; nici împins la exil – ci individual. Iar dacă Dinescu nu
poate realize această “subtilitate” şi această elementară bunăcuvinţă, de
mirare este că oameni normali, ca Manolescu, Doinaş, Simion, nu s-au gîndit şi
nu au consimţit la o cheltuială: costul expedierii prin poştă a unei hîrtii,
personalizate – totuşi scriitorul e unu, din cîte am aflat, numai Ceauşescu
credea că el scrie la grămadă – aşa să creadă şi vajnicii anticeauşişti de după
moartea Naşului?
Mă uit – ei şi? Degeaba : nimic de
făcut.
Aşadar: eu nu (mai) sunt – din aprilie
’77, de la arestare – membru al Uniunii Scriitorilor din România. Şi aici nu
doresc să mai fiu.
Dragă Gabriela,
M-ai întrebat de mai multe ori : cînd o
să vin în România?
Răspund: Cînd o să vreau să pot.
Deocamdată – nu.
În primele zile de după, îmi ziceam : Termin ce am de terminat aici, cu presa,
televiziunea, radioul – şi vin.
Dar, iată : la 25 decembrie, Ceauşescu
a fost executat de către Iliescu-Roman-Brucan-Voican, iar România, ţară şi a mea,
a devenit doar a lor.
Apoi: Securiştii domnesc în pace peste
tot, în manifestaţii de stradă voicanii cer moartea intelectualilor şi
alungarea străinilor – dar las’ că nici cu scriitorii români nu mi-e ruşine :
ei chiar dacă cer în gura mare (să nu vină peste ei, la împărţeală, scriitorii
exilaţi), au impus o asemenea tăcere încît se aude de aici, de la Paris.
Nu-mi stă în fire să dau buzna într-o
casă - chiar dacă e şi a mea şi, dacă aş
ceda laudei de sine, aş zice ceea ce nu se zice – dar zic: la urma-urmei, eu am
făcut mai mult, mai multe pentru România, decît… - dar de ce să dau nume, risc
să le bag în istorie…
Aşa că nu vin în România. Nu vin,
fiindcă scriitorii români mi-au dat de înţeles
că nu am ce căuta; decît eventual în vizită; că, plecînd de atîta amar
de timp, am pierdut, nu-i aşa, contactul; apoi, plecînd, i-am trădat pe ei, cei
rămaşi – ce ştiu eu cum au supravieţuit ei “cu 200 gr. salam”! Şi întradevăr,
nu ştiu - de unde să ştiu? Şi mai cu
seamă, nu ştiu cum de au supravieţuit atîtor şi atîtei laşităţi…
Dragă Gabriela,
Nu vin în România – în schimb, am să
fiu prezent, acolo, pentru cine va avea chef de mine, prin cărţile pe care mi
le veţi publica voi doi (şi cu Sorescu zece…)
Dacă,
Dacă atotputernicii
tipografi vor catadicsi să culeagă textele mele (îi cunosc pe aceşti bravi
tovarăşi din 1972, de cînd Madam’ Zoe
Buşulenga dimpreună cu tov. Virgil Cîndea explica jurnaliştilor francezi că
ne-publicarea romanului meu Ostinato
în româneşte în România, se explică prin … hotărîrea tipografilor: ei au citit
manuscrisul, au constatat că este pornografic – deci nu-l culeg!).
Dacă,
Dacă se găseşte hîrtie.
Dacă – în fine, culese pe hîrtie –
cărţile mele or să fie distribuite.
Nu contează. Eu le-am scris. Or să fie
publicate postum.
Noi însă iubită Gabriela o să ne mai
vedem în această viaţă, pe această lume – însă nu la Bucureşti. Fie aici, la Paris, fie, cîndva, la
Chişinău.
Te
îmbrăţişează
Paul
P.S.
Această scrisoare nu este una intimă; nici una deschisă. Ci una între - să-i
zicem: întredeschisă. Dacă ai posibilitatea (şi voia de la Securitate…),
public-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu