CONSTANTIN STERE MARELE RASBOIU SI POLITICA ROMANIEI-4

  ***

In retorica noastră curentă evocaţiunea Independenţii a fost în totdeauna asociată de preamărirea<< Coroanei de oţel >>.

         Şi în adevăr, între situaţiunea noastră internaţională şi chemarea pe tronul României a dinastiei Hohenzollernilor,-care prin sine însăşi simbolizează un program politic, -există cea mai intimă legătură.

         De la divanurile ad-hoc ţara, a cerut o monarhie constituţională şi o dinastie dintr’o  casă domnitoare a Apusului european.

         Am avut  nevoie de o dinastie puternică şi de o dinastie apuseană pentru ca Coroana să fie respectată înăuntru şi în afară,fiind-că numai aşa şi-ar fi putut îndeplini misiunea: înăuntru pentru ca autoritatea Coroanei, ridicăndu-se peste luptele dintre partide, să ne poată asigura ordinea si evolutia politică normală; -în afară- pentru ca, prin însăşi legatura dinastică, ţara sa înceteze de a fi o jucărie între  diferite facţiuni sprijinite de puteri străine, şi pentru ca astfel România sa-şi asigure locul ce i se cuvine în echilibrul european.

         Aceeaşi directivă politică generală, acelaş gând care a determinat alianţele noastre, ne-au impus şi alegerea dinastiei.

         Dar echivocul situaţiunei internaţionale a creat o situaţiune falşa si Coroanei.

         Chiar la începutul domniei sale Regele Carol, a fost silit să abdice, pentru că<< inima României era acolo unde flutura drapelul Franţei >>.Iar în urmă el nu şi-a putut asigura o relativă linişte decât adoptând vestitul sistem al << rotativei >>.

***

         De atunci înainte limbajul slugarnic al detentorilor<< puterii >>, lipsit de orice demnitate şi de orice respect pentru Coroană, se perindă ca o manifestaţie normală a sistemului politic, cu insultele triviale ale opozanţilor.

         Semnalul << luptelor de răsturnare >>, menit să pună în mişcare  rotativa , îl dădea aproape în totdeauna un << şah la rege >> pentru ca << Neamţul să ştie de frică >>. Nimic nu asigură mai bine o carieră politică, decăt violenţa atacurilor împotiva Coroanei. Insultătorul de la o întrunire publică era sigur să fie învitat a doua zi la masa regală. Iar in cazul unei opoziţii prea prelungite, ca cea mai bună recomandaţie, pentru portofoliul ministerului de răsboi, slujia o mică conjuraţie printre militari…

         Nici o declamaţie nu poate subtiliza acest adevăr: după o jumătate de veac de domnie, Regele Carol s’a vazut ameninţat cu răsturnare prin  conspiraţia dintre chiar sfetnicii săi cu miniştrii Puterilor străine. Bătrânul Rege amărât şi’a inchis ochii, hulit în ultimele clipe ale vieţii de toată plebea politicianilor, pentru ca în momentul hotărâtor a voit să stea la straja interesului de Stat şi a demnitaţii naţionale, apărând directiva politică consacrată de elita tuturor generaţiilor trecute.

         In tămâia discursurilor funebre nu s’a putut topi ruşinea acestui sfârşit…

Şi răsboiul a rupt ultimul văl; guvernul român s’a crezut în drept de a-şi trâmbiţa triumful, pentru că Regele României a fost numit aici, în ţara lui, comandant al armatei în care fusese înglobată oştirea lui…

         Nu ştim dacă numirea a fost revocată de sfatul revoluţionar pe malurile Nevei…

         Incriminările sunt inutile şi nedrepte. Respectul nu se poate stipula printr’un contract. El se impune prin autoritatea proprie, isvorâtă de forţa vie a unei instituţiuni. Această autoritate şi această forţă n’a avut’o şi n’a putut’o avea Coroana României, fiind dată minciuna de la baza vieţii noastre de Stat.

***

         Din această situaţiune decurgea fatal şi toată impocrizia constituţionalismului nostru.

         Rotativa a dat ţara pe mâna unei oligarhii lacome şi corupte, organiztă în asociaţii pentru exploatarea avantajelor puterii.

         Cele mai hotărâte bunăvoinţi individuale, -spre cinstea noastră acestea nu ne-au lipsit- rămâneau neputincioase în faţa sistemului.

         Şi aşa s’a putut întâmpla ca această ţară constituţională să fie aruncată în răsboiu, fără ca vre-un organ al voinţii naţionale să fie consultat, numai după porunca lui…Stuermer…

***

            Ca încoronare a acestei evoluţiuni, << Idealul naţional >> indentificat cu precupeţirea sufletelor româneşti, cu trocarea teritoriilor băştinaşe, cari veacuri au trăit o viaţă istorică comună, cu îngenunchiarea smerită în faţa braţului care ne-a lovit, -numai ca << protectorul >> moscovit să se întinda şi peste Carpaţi…şi pentru realizarea idealului naţional al…panrusismului…

            In cercul acesta viţios toate se înlănţuiesc şi se sprijină: falşitatea situaţiunii internaţionale, lipsa de autoritate a Coroanei, nesinceritatea şi imoralitatea vieţii publice.

           Şi fantasmagoriile au logica lor. Cea mai deşanţată aventură politică, născută din violarea tratatului, care singur nu ne mai putea da un punct de reazim, este şi ea în logica acestei situaţiuni morbide: violarea unui tratat e întotdeauna mai apreciată de cei interesaţi, decât respectarea lui…

***

           Prăbuşirea era scrisă în cartea neamurilor.Un popor nu poate trăi vecinic într’o fantasmagorie şi încercarea prin foc şi fier a împrăştiat mirajul.

           Printre ruini, ne rămâne numai să tragem învaţaminte din acest cataclism.

           Răsboiul va trece. Se va pune problema, -ea se pune de pe acum- a reedificării din temelie a templului risipit.

           Cu groază ne întrebăm: din nou aceiaşi minciună? O existenţă şubredă fară nici o siguranţa pentru ziua de mâne; un Stat a cărui << suveranitate >> e menită numai să acopere neputinţa desăvârşită în faţa competiţiunilor străine? O Coroană fără prestigiu şi forţă vie, acum şi mai mult ca înainte bătută ca o trestie între facţiuni sprijinite din afară? Viaţa publică lipsita de cinste şi seriozitate; pururi toată atmosfera morală otrăvită?…Mai bine moarte!

***

            Invăţămintele se impun dela sine:

            România nu va trăi, nu mai poate trăi, dacă asupra existenţii ei de Stat va rămânea suspendat eternul semn de întrebare, dacă nu vom avea siguranţa externă împotriva tuturor apetiturilor şi a tuturor presiunilor din afară.

            La această siguranţă nu putem ajunge  decăt pe o singură cale: România trebuie să intre, în forma ce urmeaza s’o stabilim, în complexul politic şi economic al Europei Centrale (<< Middle Europa >>) de care ne leagă toate interesele noastre materiale şi morale.

            In împrejurările actuale, când şi statele cele mai puternice sunt silite pentru asigurarea intereselor lor vitale să recurgă la tot felul de combinaţiuni internaţionale, pentru un Stat ca România izolarea nu poate însemna decât renunţarea la orice demnitate naţională şi chiar la viaţă.

            De asemeni, numai prin realizarea concepţiunii, cuprinsă în acest termen de „Europă centrală”se poate asigura României noui şi o dinastie puternică şi respectată, care sa-şi poată îndeplinii misiunea în viţa noastră naţională, fiindcă numai astfel.Coroana ar putea avea un izvor de autoritate şi putere proprie, care ar ridica-o deasupra tuturor luptelor dintre partidele politice.

             In această situaţie numai, ar fi cu putinţa un regim politic sănătos, întemeiat pe principiile comune tuturor Statelor  civilizate-constituţionalismul si democraţia regală.

            Numai pe această cale putem năzui si la realizarea idealului naţional, în sensul real al cuvăntului, ca plenitudinea vieţii românesti de pretutindeni.

           Numai să nu fie si de astă-dată pierdute in zadar învăţămintele, plătite cu atâta sânge şi atâtea suferinţii; numai glasul realităţii să fieînsfârşit ascultat!

           De ani îndelungaţi, cu mult înainte chiar de răsboiul balcanic, prevesteam ţării ameţite de demagogii de toate culorile, primejdiile de moarte, la cari se expune printr’o politică nesocotită şi agitaţii nesănătoase. Şi în timpul neutralităţii noastre mi-am facut pe deplin datoria cetăţenească, sub loviturile persecuţiunilor, sub ploaia de insulte şi calomnii.

           Acum, după ce realitatea sângeroasă a vorbit, am dreptul să nădăjduiesc că glasul meu, al realitaţii, va găsi răsunet în toate inimile cinstite.

 Imi voi face datoria pana la sfârsit.

1.Septembrie

III

            Un rol fatal în acţiunea noastră l’a judecat nedeprinderea de a gândi pentru sine însusi.

            Ne-am obicinuit să reflectăm << opinia publică franceză >>franceză- adică opiniile presei de bulevard. Chiar presa engleză nu ne-a fost cunoscută decăt prin intermediul celei franceze. Iar presa rusă ne-a fost cu desăvârşire neaccesibilă. Bine înţeles,nici nu amintesc despre presa Puterilor Centrale, -aceasta a fost pusă pur si simplu la index.

           Dar nu poate fi un izvor mai puţin sigur, în ce priveşte cauzele si perspectivele acestui răsboiu, decât tocmai presa franceză şi engleză.

           Nu e vorba numai de falşificări voite, deşi şi acestea au jucat un rol însemnat, mai cu seamă în Franţa şi în Anglia. Presa politică din Rusia a fost mult mai sobră, fiindca guvernul Ţarului pornind răsboiul, n’a prea simţit nevoia de a lămuri unui popor robit motivele acţiunilor sale.

           Dar in Franţa şi în Anglia, guvernele aveau în faţa lor popare foarte individualiste, agitate de idei antimilitariste şi în parte, chiar din egoism, pacifiste. Pentru a sili acolo massele de a renunţa la comfortul vieţii de toate zilele şi de a accepta jertfele şi truda vremurilor de răsboiu-narcoza specifică a demagogiei răsboinice părea absolut necesară guvernantilor.

           Dar şi fără falşificare, voită, oamenii nu întotdeauna îşi pot da seama de motivele adevărate ale acţiunilor lor. Vanitatea, prejudecata, patima, ideologia care aruncă un văl înşelător asupra fondului  pornirilor noastre, denaturează asa de usor adevărurile cele mai evidente.

           Nu trebuie încă uitat că rezultatele pozitive al actelor omenesti adesea se îndepărtează foarte mult de scopurile subiective, pentru cari au fost săvârşite. Cine din contemporanii rasboaelor Reformaţiunii sau ai campaniilor lui Napoleon îsi dădea seama de motivele lor reale sau a putut pătrunde rostul istoric adevărat al actelor lor?

          De aceia ar fi naiv să căutăm explicarea adevărata şi complecta a motivelor si a cauzelor conflagraţiunii mondiale sau adânca ei semnificaţie istorica în discursurile politice sau chiar în nenumărate  << cărţi >> de acte diplomatice, publicate sub diferite coperte colorate.

          Impotriva acestei narcoze nu e decât un singur mijloc: gândirea cinstită şi independentă, care singură poate da o judecată obiectivă.

         Dar în acelaş timp, din nenorocire, nimic nu e mai greu…

15 Septembrie

 

PARTEA  I

ROMÂNIA

 ŞI

 RĂSBOIUL MONDIAL

 

 CAP.I

CAUZELE ŞI EFECTELE RĂSBOIULUI MONDIAL

I

CAUZELE RĂSBOIULUI MONDIAL

         Ori cât de importantă ar fi pentru cei direct interesaţi chestiunea Alsaciei şi Lorenei, ea are însa mai mult caracterul unei certe pentru hotar între vecini.

         Se poate discuta dacă au făcut bine germanii la 1871 anexând aceste teritorii, care două veacuri au aparţinut Franţei. Se poate, şi cu mai drept cuvânt, discuta dacă astăzi francezii fac bine, revendicând un pamânt băştinaş german a cărui populaţie se simte acum solidară cu consângenii din Imperiu. Dar oricare va fi soarta acestor provincii, ea la urma urmelor nu poate avea atâta însemnătate pentru Istoria omenirii.

         Şi mai puţină importanţă istorică are, dacă  << sacrul egoism >> al Italiei va reuşi sau nu de a mai mări teritoriul favorit al călătoriilor de nuntă, cu câteva fâşii rupte de la vecini.

         Oricine poate avea în această privinţa simpatiile şi preferinţele sale, dar conflictele de acest fel nu pot determina caracterul istoric al tragediei mondiale.

         Cu totul de alta natură sunt conflictele dintre Germania şi Anglia, pe de o parte, şi dintre Puterile Centrale şi Rusia pe de alta parte.

         Ciocnirea dintre Germania si Marea Britanie ne înfaţişează o fază caracteristică, adâncă in semnificarea ei istorică, a desvoltării economice mondiale.

         Karl Marx a descris, pe vremuri, evoluţia economică, ca un proces ce se desăvârşeşte înăuntru unui Stat: progresul industrial duce la concentrarea capitalului în opoziţie cu proletarizarea masselor, şi ca rezultat final - << expropriatorii se expropriază >>, şi socializarea mijloacelor de producţie închee întreaga evoluţie.

         Realitatea de mult a depăşit acest cadru. Incă acum aproape 17 ani am semnalat într’un discurs parlamentar, că Anglia tinde să se tranforme din << fabrica lumii >>, cum era socotită până atunci, într’o << ladă de fier >>  într’o bancă a lumii. Acolo s’a format un imens capital, pe care îl numisem << Capitalul vagabond >>, care a pornit din  << ladă >> în lumea largă, pentru cucerirea Globului, pentru exploatarea si subjugarea, mai cu seamă, a ţărilor înapoiate economiceşte.

         Factorii de căpetenie ai acestui proces sunt supremaţia comercială şi stăpânirea excluziva a mărilor. S’a calculat că pe această cale Anglia încaseaza numai de la străini, din intreprinderile ei externe şi din navigaţia internaţională (între porturile străine) ca profit net, peste zece miliarde anual. Ceeace reprezintă venitul unui formidabil capital de cel puţin 200 miliarde.

         Acesta este tributul, pe care << capitalul vagabond >> al Marei Britanii îl percepe de la celelalte popoare, mai cu seamă din ţările înapoiate.

         Dacă acest proces s’ar desăvârşi până la ultima lui consecinţă logică, formula lui Karl Marx ar ajunge să se realizeze într-un chip neaşteptat: un Stat ca << expropriator >> mondial şi un popor de state proletarizate de peste întreg rotundul pământenesc!

 Insa pe calea acestei evoluţii s’a ridicat Germania cu extraordinara ei desvoltare industrială din ultimele decenii.

         Cu o repeziciune vertiginoasă, ea şi-a creat în economia lumii o situaţiune, care făcea să tremure din temelie toate contoarele din City şi toate factoriile ei coloniale. Pe calea concurenţii paşnice Germania s’a dovedit  de nebiruit. Ştiinţa ei, progresul ei tehnic, talentul organizator al conducătorilor industriei şi comerţului, munca stăruitoare şi spiritul de ordine al muncitorimii, îi asigurau succesul, chiar pe debuseurile britanice!…

         Atunci << Capitalul vagabond >>  a asmuţit pe toţi << proletarii >> săi de toate rasele şi nuanţele de coloraţiune, pe toţi vasalii săi mărturisiţi, pe toţi aceia în sfârşit, cari aveau vreo rancună sau o socoteală cu un popor ce se afla în plina ascensiune a puterii şi a prosperităţii.

         Credincioasă tradiţiilor sale seculare, Anglia, -<< perfidul albion >> al Istoriei mondiale, -s’a hotărât să înlăture cu forţa pe un rival primejdios, cum a făcut pe vremuri cu Spania, cu Franţa, cu Olanda…Germania trebuia cu orice preţ zdrobită, flota ei distrusă, coloniile anexate. Intreprindere negreşit, mai grea decât sa impui cu tunul poporului chinez otrava opiului.

         Şi lumea ergotează încă pe baza cărţilor galbene, verzi, albastre sau cum mai sunt, cine a voit răsboiul, în acest conflict: Germania, a cărei arma cea mai sigură era munca paşnică, Anglia, care doar numai prin forţa militară i-ar mai putea stăvilii mersul triumfal?…

         Pentru morala Istoriei e instructiv de notat, că, dacă poporul german ar fi muncit mai putin sau mai prost, răsboiul — cel puţin cu Anglia - desigur că n’ar fi isbucnit…

         Nu mai puţin semnificativ este şi caracterul conflictului dintre Puterile Centrale şi Rusia.

         Aceiaşi expansiune economică a Germaniei a determinat un antagonism ireductibil între politica germană în Orientul apropiat şi tendinţele de cotropire ale Rusiei Ţariste în Balcani.

         Căci nu trebuie uitat că răsboiul a fost pornit de Rusia Ţaristă, care năzuia să se întroneze la Bizanţ şi să-şi întindă stăpânirea până la marea Egee şi Adriatică. Imperiului german însă numai cooperaţia liberă  cu popoarele din Orient îi putea asigura un câmp de activitate industrială şi comercială, - care fatal s’ar restrânge, şi Germania însăşi ori-cand ar fi ameninţată de o încercuire desăvârşită  de către o coaliţie vrăjmaşa, dacă tendinţele contropitoare ale Imperiului moscovit nu ar fi stăvilite.

         Pe de altă parte, şi Imperiul Habsburgic nu poate admite dominaţiunea în Balcani a unei mari Puteri slave, o împresurare extrem de primejdioasă  pentru tot viitorul Monarhiei. Astfel s’a creat o solidaritate de interese şi ca rezultat, o alianţă intimă între Germania şi Austro-Ungaria.

Intrucat Rusia şi-a dat  bine seama, că în aceste împrejurări - cum s’a exprimat cunoscutul profesor de istorie dela Universitatea din Petersburg, d.Mitrofanov, - << drumul la Constantinopol trece pe la Berlin >>, o luptă crâncenă între Puterile Centrale şi Impărăţia Ţarilor a ajuns inevitabilă.

         Şi în acest conflict  e lesne de constatat că în fond, oricari ar fi aparenţele şi interpretările actelor diplomatice, acţiunea germană are caracterul defensiv. Ca şi în diferendul economic cu Imperiul britanic - nu Germania,- ci Anglia avea nevoie de război, nu Germania, ci Anglia putea aspira la distrugerea flotei sau răpirea Coloniilor Statului rival: - tot aşa şi Germania nu pretindea decât menţinerea regimului << porţilor deschise >> - nu ea, ci Rusia şi-a afirmat voinţa de a cuceri Constantinopolul şi Strâmtorile.

         In judecata istoricului de mâine, aceste cauze adânci ale groaznicei conflagraţiuni, care a împărţit lumea în două lagăre duşmane, singure vor cădea în cumpănă pentru a aprecia şi perspectivele ce deschid omenirii rezultatele posibile ale catastrofei. Demagogia şi declamaţia deşartă prin care cei interesaţi încearcă astăzi să << facă atmosferă >>, dacă nu vor fi uitate, vor inspira numai compătimire pentru mentalitatea ce domina în <<  bătrâna Europă >> un veac după marea Revoluţiune.

         Mai cu seamă, când va fi dată şi << ultima hotărâre >> asupra rolului istoric al Rusiei ţariste. Căci conflictul dintre Puterile Centrale şi Rusia are şi o faţă, de cea mai mare însemnătate pentru Istoria mondială.

 Dar despre aceasta voiu mai vorbi.

           4 Septembrie.

II

RĂSBOIUL ŞI REVOLUŢIA DIN RUSIA

Este evident pentru oricine, că răsboiul dintre Puterile Centrale şi Rusia e menit să aibă o înrăurire hotărâtoare asupra destinelor întregului Orient european. Şi pe noi, românii, rezultatele acestui război ne interesează mai deaproape.

         De multe ori voiu fi silit, deci, să revin asupra tuturor urmărilor uriaşei lupte.

         Dar aici vreau să relev mai cu seamă un aspect al acestui conflict, care îi dă o importanţă extremă din punctul de vedere al Istoriei mondiale.

         Rusia Ţarilor, chiar din cauza formei sale de Stat, apare în Istorie ca rezervorul reacţiunei universale, care veşnic ameninţa desvoltarea politica şi socială normală din Europa. Istoria veacului trecut, de pilda, dela << Sfânta Alianţă >> încoace, poate fi caracterizată ca lupta popoarelor europene împotriva spiritului de reacţiune ce se revarsă din Rusia.

         E destul să semnalăm aici, influenţa covârşitoare a Rusiei, dintr’un singur punct de vedere.

         Multă cerneală a fost vărsată în declamaţii pompoase împotriva militarismului. Dar câtă vreme la răsăritul Europei există o Putere, al cărei guvern se putea dispensa de colaborarea anevoioasă a parlamentelor, pentru votarea creditelor şi a contigentelor militare, şi era în putinţă oricând să decreteze în taină mobilizarea generală (ceeace în treacăt fie zis, s’a şi întâmplat în războiul actual, cu mult înainte de mobilizarea oficială), atâta vreme şi toate celelalte  State europene erau datoare, din consideraţiuni de siguranţă elementară, să-şi încordeze toate forţele pentru a-şi mări mijloacele de apărare şi a-şi menţine armatele în măsură de a întâmpina toate eventualitaţile. Toate manifestaţiunile pacifiste ale Ţarilor, nu pot întuneca acest adevăr.

         Numai reclădirea  Statului rus pe temeliile comune tuturor ţărilor civilizate (căci cu toate deosebirile dintre constituţiunile europene, în tot Apusul organizaţia politiză e aşezată pe baza aceloraşi principii generale), - cu alte cuvinte, numai o revoluţie  în Rusia putea să asigure lumii evoluţia socială şi politică neturburată de refluxuri de reacţiune violentă.

         Istoria ne arată însă, că poporul rus nu s’a dovedit în stare să realizeze cu propriile lui mijloace această transformare. Numai răsboaele externe, - şi, bine-înţeles, răsboaie nefericite- i-au putut înlesni şi în trecut fiecare pas de înaintare în viaţa lui politică şi socială.

         Cauza acestei situaţii paradoxale nu este greu de explicat. Progresul technic pune astăzi la dispozitia guvernelor mijloacele de represiune şi creiază pentru orice încercare de revoluţie o situaţie, care nu are analogie cu starea de lucruri de pildă, din Franţa, la sfârşitul veacului XVIII-lea, când un Barbarout putea în fruntea unui mic grup de revoluţionari,- vr’o 600 de inşi,- să străbată în cântecul Marsiliezei întreaga Franţă, de la Marsilia până la Paris, pentru a lua parte la răsturnarea monarhiei.

         Numai o înfrângere externă putea în Rusia să schimbe raportul de putere şi să îngăduiască masselor populare afirmarea revendicărilor lor.

         Dar, în răsboiul actual democraţiile apusene au  încheiat din motive egosite o alianţă cu guvernul Ţarului. De aici – complicaţiuni paradoxale: biruinţa Inţelegerii, însemna, în primul rănd, biruinţa ţarismului, consolidarea lui pentru lungi decenii şi chiar secole. Căci, evident, dacă Ţarul Nicolae, îşi făcea intrarea triumfală în fruntea armatelor sale, la Berlin, revoluţiunea nu se mai putea produce.

         Mai mult, această victorie ar fi dat fatal semnalul reacţiunei europene. In cazul înfrângerii Germaniei, nici Franţa nici Italia nu puteau pretinde la hegemonie pe continentul european, iar Anglia este exclusă prin situaţia ei insulara şi prin politica ei colonială. Nu putea deci ajunge la această hegemonie prin forţa lucrurilor, decât Rusia. Ceeace însă avea de rezultat fatal nu numai cotropirea brutala pentru Orient, dar şi o formidabilă întărire a reacţiunei în restul Europei. Niciodată profeţia lui Napoleon, că Europa într’un veac trebuia să ajungă democratică, sau căzăcească, nu era mai aproape de realizare.

         Numai << militarismului german >> Istoria mondială îi datoreşte că această catastrofă a fost înlăturată, iar poporul rus - emanciparea lui, ca şi Polonia renaşterea ei. Socialdemocraţia germană, cu drept de cuvânt, nu şi-a precupeţit sprijinul acestui militarism.

         << Barbaria teutonă >> poate fi mândră de verdictul destinului, pe care-dacă există dreptate în lume - Rusia democratică recunoscătoare îl va materializa, ridicând pe pieţele Petrogradului şi ale Moscovei statui în slava mareşalilor Hindenburg şi Mackensen…

         Voiu discuta altădată şi perspectivele ce rezultă din revoluţia rusă pentru situaţia internaţională.

         Acum trebuie să mă mărginesc încă la o singură observaţie. Caracterul istoric semnalat al conflictului dintre Germania şi Anglia ca şi al celui dintre Puterile Centrale şi Rusia, nu iartă unui om de Stat să-şi determine atitudinea faţă de răsboiul mondial după simple << simpatii >> personale ce le-ar avea pentru însuşirile mai mult sau mai puţin închipuite ale naţiunilor beligerante.

         Inaintea noastră, se desfăşoară un groaznic proces al Istoriei universale, ale cărui rezultate se vor resfrânge fatal asupra intereselor vitale ale tuturor naţiunilor pământului.

         Pentru nimeni nu poate fi indiferentă îndrumarea evoluţiunii economice a lumii întregi, care va fi determinată de răsboiul anglo-german, cum pentru nimeni n’ar fi indiferente soarta Orientului sau triumful final al ţarismului ce ar rezulta din conflictul armat dintre Puterile Centrale şi Rusia.

         Fiecare este dator să-şi spună cuvântul numai după cum îi dicteaza interesul suprem şi dreptul la viaţă al neamului din care face parte.

 Şi ce jalnic rol l’au avut marii şi micii noştri bărbaţi de Stat!…

       5 Septembrie.

III

BASINUL DUNĂRII ŞI ROMANII

         O privire aruncată pe harta Europei ne arată că teritoriu, ce se întinde între Alpi si Marea Neagră şi dela munţii Bohemiei până în ţărmurile Adriaticei şi ale mării Egee, se prezintă ca o unitate geografică, caracterizată prin imensul basin al Dunării, cu dependenţele lui naturale (cu exclusinuea extremitaţii de sud a peninsulei balcanice).

         Etnograficeşte acest teritoriu se deosibeşte esenţial de restul Europei. Pe când acolo vaste regiuni sunt locuite de masse naţionale, relativ restrânse, cari se consolidează numai în puţine pete mai omogene.

         Dintre aceste grupuri, pe cele mai numeroase le constituie romanii, cu 12 milioane de suflete (inclusiv Basarabia), apoi germanii, cu vr’o 11milioane (din cari două milioane în Ungaria) şi maghiarii cu vr’o 10 milioane (după statistica oficială). Restul îl formează mai cu seamă diferitele naţionalitaţi slave, şi mai puţin numeroase.

         Toate aceste grupuri naţionale sunt strâns legate între ele în primul rând prin interese economice. Puternica arteră a Dunării, cu afluenţii ei, străbătând regiuni cu cele mai variate condiţiuni de producţie şi avuţie naţională, creează între ele o interdependenţă economică, insolubilă, încât numai prin cooperaţie populaţiunile aşezate aici pot să-şi asigure o desvoltare şi o prosperitate obştească.

         Pe de alta parte, slăbiciunea relativă a acestor grupuri etnice, luate  izolat, faţă de uriaşele formaţiuni politice de împrejur, nu le poate da o siguranţă externă printr’o organizaţie de State independentă. In acelaş timp,- deşi unele unitaţi naţionale au fost mai favorizate de soartă, decât altele - simplul fapt că deosebirile numerice dintre ele nu sunt destul de însemnate, a împiedicat pe vreunul din grupuri să poată absoarbe sau nimici pe celelalte, ca să ajungă pe această cale la crearea unui mare Stat unitar-din punct de vedere etnic. Şi chiar marea variaţie de rase constituie pentru fiecare din elementele cari alcătuiesc acest complex de neamuri, o garabţie pentru individualitatea lor naţională, favorizând cu toate, fricţiunile  şi luptele inevitabile, stabilirea unui echilibru final, întemeiat pe respectul drepturilor şi al tuturor aspiraţiunilor naţionale legitime.

         S-ar părea că din aceasta situaţie nu poate rezulta decât o singură soluţie logică: organizarea între popoarele basinului dunărean nu nuami a unei cooperaţiuni economice, ci şi a unei vaste asociaţiuni politice pentru apărarea libertaţii, propăşirii şi a siguranţei comune.

         Pentru grupul român, aşezat chiar în gurile marelui fluviu al Europei Centrale şi pe ambele laturi ale Carpatilor, participarea la această asociaţie pare şi mai imperioasă, fiindcă numai pe această cale el şi-ar putea desăvârşii organizaţia politică. Economiceşte, numai legătura organică cu Europa Centrală i-ar da putinţă să tragă toate foloasele, din bogăţiile sale naturale, la adăpostul concurenţei cerealelor si a petrolului rusesc. Iar politiceşte, situaţia geografică şi raportul numeric i-ar crea chiar o situaţie privilegiată în sânul basinului dunărean.

         Apoi acest grup e mai expus primejdiilor prin contactul imediat cu uriaşul moscovit, oricum s’ar aşeza lucrurile în Rusia.

         Dacă,într’adevăr şi şesul rusesc serveşte de lăcaş pentru multe popoare, ele însă în majoritate covârşitoare sunt slave şi de veacuri au suportat influenţa rusificatoare, Faţă de massa celor mai însemnate din aceste grupuri chiar socotite izolat, românii se află într’o  inferioritate numerică prea zdrobitoare. Ruşii prpriu zişi singuri ajung la aproape 100 milioane de suflete; apoi vin ucrainienii în numar de peste 30 milioane, polonezii cu aproape 20 milioane…Însemnătatea acestor raporturi de massă n’are nevoie de multa lămurire. E o chestiune de pură mecanică, ce îşi are rostul şi în viaţa naţiunilor…

         Vitregia soartei a stat până acum în calea justei orientări şi a aşezărei politice temeinice a românilor. Istoria acestei părţi din Europa a fost prea turbure pentru desvoltarea normală, indicată de situaţiunea geografică a organizaţiei politice a întregului basin al Dunării.

         In fluctuaţiunile seculare, ce au urmat în Orient, prăbuşirea Imperiului  bizantin, din întregul basin dunărean numai popoarele Austriei au fost mai adăpostite. In faza agresivă a Istoriei otomane, chiar şi Ungaria 150 ani a stat sub puterea Turciei; bulgarii şi sârbii au fost transformaţi pentru veacuri în raiale, iar principatele române au căzut în vasalitate. De la începutul secolului al XVIII-lea, când graniţele Imperiului rus ajunsese la Nistru, a apărut un nou factor de turburare: Rusia a început să-şi afirme tot mai mult aspiraţiunea la stăpânirea în Balcani şi la cotropirea tuturor naţionalitaţilor slave de sub coroana Habsburgilor.

         Dintre toate neamurile basinului dunărean, grupul român a avut parte de soarta cea mai tristă, în aceste tribulaţiuni istorice. O jumătate din Moldova a schimbat actualul regat, după ce au suferit binefacerile << protectoratului >>, au urmat să trăiască veşnic sub primejdia de moarte politică şi naţională, fiindcă Imperiul Ţarilor evident nu poate realiza visul de secole al panrusismului, decât trecând peste trupul lor. Viaţa lor politică nu era de fapt şi nu poate fi  în această situaţie decât un provizorat, abia tolerat.

         Insă şi întregul bazin al Dunărei n’a putut din aceste cauze ajunge la o organizaţie politică definitivă. Chiar partea lui occidentală cuprinsă în limitele Austro Ungariei a fost stânjenita în desvoltarea ei.

         Ce înrâurire va avea răsboiul asupra viitorului basinului dunărean?
         Răspunsul la această întrebare nu numai va fi hotărîtor asupra destinelor neamului românesc, dar e menit să aibă şi cel mai adânc răsunet în Istoria mondială.

         6 septembrie

IV

RĂSBOIUL ŞI ORIENTUL EUROPEAN

         Toată Istoria moderna a Orientului european e colorată de rivalitatea seculară dintre Sfânta Rusie şi bătrâna Monarhie Habsburgică.

         Şi semnificarea cea mai adâncă, din punctul de vedere al Istoriei mondiale, a marelui răsboiu constă poate tocmai în faptul că el e menit să dea o soluţie definitiva acestei ireductibile rivalitaţi.

         Imperiul Habsburgic, în fond – o creaţiune a rasei germanice, - multe veacuri şi-a împlinit cu cinste sarcina grea dar glorioasă de avanpost al civilizaţiunii apusene.

         Aici, la marginea barbariei orientale, între zidurile Vienei s’a înalţat ca simbol al acestei misiuni, falnicul turn al catedralei Sf. Ştefan, aici a înflorit stravechea Universitate şi aici au fost puse temeliile mândrului Burg. Sub scutul şi conducerea Burgului, au fost ocrotite împotriva furtunilor din afară toate naţionalitaţile bătrânei monarchii; ele s’au putut astfel întării şi au propăşit afirmăndu-şi individualitatea etnică.

         Şi milenii se sdrobeau de zidurile Vienii valurile barbare, începand cu Avarii şi sfărşind cu oastea lui Cara Mustafa…

         Germanismul, care în Apus a ştiut peste tot printre ruinele Imperiului roman, să creeze o viaţă nouă, n’a putut veni şi în contact cu lumea orientală de căt prin intermediarul Imperiului Habsburgic. Şi a fost scris în cartea destinelor ca şi Orientul – unde focarele culturii antice au fost învaluite de noaptea barbariei, - să reînvie sub suflul dătător de viaţă al geniului germanic, -  căci grupul german din basinul Dunării poate fi  considerat ca o delegaţiune a rasei germane pentru organizarea Orientului european.

         Până astăzi, misiunea mondială, a rasei germane anevoe putea să radieze peste zidul Carpaţilor şi peste valurile tulburi ale Dunării.

         In calea germanismului, ca reprezentant al Europei, - în înţelesul adânc al cuvântului, - s’a ridicat aici, după retragerea Turciei, imperiul moscovit, care a reluat, după milenii, rolul istoric al Persiei antice în luptele împotriva Eladiei:două concepţii de viaţă, două sisteme politice stăteau faţă în faţă.

         Orientul european a trebui să îndure suferinţi grozave, pe urma acestui conflict, căci tendinţele de cotropire ale moscovitului au dat aici naştere blăstămatei << chestiuni a Orientului >> , a cărei deslegare era veşnic aşteptată de toate generaţiile trecute, şi veşnic rămânea în suspensiune.

         In atmosfera de neîcetate maşinaţiuni oculte şi de continuă fermentaţiune bolnavă, se croiau şi desfăceau principate şi regate şubrede, cari duceau o existenţă falcioază pe care numai narcoza megalomaniei le-o făcea mai tolerabilă, în veşnica nesiguranţă a zilei de mâine.

         In acest coşmar s’a sbatut biata omenire balcanică de decenii de veacuri. Dezarmoniile << concertului european >> nu o lăsau nici să moară nici să trăiască.

         De aici, din Balcani, a pornit şi scânteia răsboiului mondial.

         Acest răsboiu pune astfel în sfârşit, la ordinea zilei organizarea politică definitivă a întregului basin dunărean de care sunt strict legate, cum am vazut, şi destinele neamului românesc.

         Pornind răsboiul, Rusia ţaristă a făcut cea mai formidabilă încercare de a ajunge << pe drumul Berlinului >> la stăpânirea în Balcani. Scopurile ţarismului au fost de astă dată mărturisite cu toată sinceritatea dorită: desmembrarea Austr-Ungariei, împărţeala Turciei, desfiinţarea Bulgariei…Germania, fiind sdrobită, iar Franţa şi Anglia desinteresate sau <<  compensate  >> - teritoriile şi naţionalităţile aşezate aici până la marea Egee şi Adriatică, ar ajunge mai curând sau mai târziu o pradă uşoară a imperialismului moscovit: Moscovia ar fi triumfat definitiv  asupra Apusului << putred  >>.

         Astfel şi’a învederat tuturor popoarelor basinului dunărean că destinul le pune în faţă singura alternativă: cooperaţia liberă sub scutul puterii germanice, care simboliza pentru ei şi toate ideile Apusului, sau înecul în oceanul panrusismului, - nu numai desnaţionalizarea, dar şi întoarcerea spre Asia.

         Şi toate aceste popoare au înţeles chemarea datoriei, afară de…sârbi şi români, cari au păşit  pe calea pierzaniei sigure, acceptand cu entuziasm jugul ţarismului, ca mistificaţiunea << idealului naţional >>.

         Cruntă a fost răsplata!…

Infrângerea ţarismului şi revoluţia din Rusia nu înlătură, cum voi avea prilejul să arăt, primejdia pentru viitor. Dar ele dau, cel puţin răgazul  necesar şi libertatea de acţiune, de cari toate grupurile naţionale din basinul Dunării sunt datoare să profite pentru a’şi  crea oorganizaţie politică ce singură le poate da şi siguranţa externă şi puţină unei propăşiri naţionale cu adevărat libere.

         Pentru Regatul român răsboiul înfăţişase posibilităţi, cari arareori cad de doua ori în viaţa unui neam.

         Dacă România rămânea credincioasă tradiţiilor sale politice şi adevăratelor interese naţionale, ea, - ca Stat de frunte în Balcani şi ca factor de prima importanţă în basinul dunărean, - putea sa-şi asigure un glorios rol în Istoria mondială, participând activ la crearea Europei centrale şi la organizarea politică temeinică a orientului europen.

         Ce perspective de mărire şi putere se deschideau astfel neamului românesc întreg!

         Conducătorii acestui Stat au preferat să-l arunce în luptă pentru scopurile imperialismului panrusesc…

         Dar în învăţământul istoric, ce se revarsă din chiar catastrofa provocată de această politică nenorocită, e cu atăt mai luminos; Romanismul nu poate avea viitor decât în organizaţia politică şi economică a basinului dunărean, ca factor al Europei centrale.

              7 Septembrie

CAP.II

RĂSBOIUL ROMÂNIEI

I

TRAGEDIA REGELUI CAROL

         Minte cumpănită, temperament rece şi stăpân pe sine.

         Singur intr’o lume străină, fără favoriţi, fără prieteni, fără să duşmănească pe nimeni, dar duşmănit de mulţi, - aşa a stat veşnicul solitar, tăcutul Rege Carol pe tronul zidit de el, care multă vreme i se clătina sub picioare.

         De sigur, avea un temperament de adevărat Domnitor.

         Urcat în scaun în urma unei conjuraţiuni care răsturnase pe Cuza Vodă, şi la care luaseră parte şi militarii, el se trezeşte din prima zi a domniei în faţa unei protestări a mai multor ofiţeri superiori cari cer noului Domn pedepsirea conjuraţilor pentru că şi-au încălcat credinţa către Şeful suprem al oştirii.

         Protestarea suna foarte frumos: împotriva cuvintelor de onoare ostăşească şi de credinţă către Domn, cu greu se putea răspunde în temeiul principiilor. Dar, protestatorii, ei înşişi ostaşi, adresau un ultimatum Domnitorului lor, care primise doar Coroana din mâna conspiratorilor!…

         In fond protestarea era probabil o << maşină politică >> cum au fost atâtea altele, pe cari le-a văzut de multe ori în urma Regele Carol.

         Răspunsul, pe care a ştiut să-l dea, în această situaţie extrem de delicată, tânărul Domnitor, - abia împlinise 27 ani, - promitea mult.

         Dificultăţile exterioare le-a biruit cu cinste, dând dovadă de inteligeţă suplă şi de multă tenacitate.

         Şi nu erau puţine, nici uşoare aceste greutăţi: a primit domnia împotriva voinţii suzeranului, fără asentimentul puterilor protectoare, într’o ţară a cărei unire, deşi tolerată, nu fusese încă până atunci oficial şi definitiv recunoscută - într’un moment critic al  Istoriei europene.

         Situaţia internă a fost însă mai greu de dominat.

         Tânărul Domn, într’o scrisoare celebră, a fost silit să afirme, << că poporul românesc nu ştie să guverneze şi nu se lasă guvernat >>.

         Poporul? Cuvântul nu este just: poprul românesc se lasă cu înlesnire guvernat, de fapt, de vătăşelul comunal.

         Dar clasa ce îşi dă prin deriziune numele de << guvernanţi >>, formată în cursul veacurilor din toate fluviile Fanarului, în adevăr nu ştie nici să guverneze, nici nu se lasă să fie guvernată.

         Lipsită de cultură, mai cu seamă de cultura sufletească, coruptă, lacomă şi venală, împărţită în facţiuni turbulente, deprinsă de veacuri să-şi răstoarne domnitorii după puţine luni de domnie, în veşnica goană după << putere >> - ea înţelegea prin vorbă << putere >> numai mijlocul de a exploata Statul în interes de clică.

         Această  << putere >> orice clică o putea mai lesne dobândi într’un  Stat desorganizat, sub un domn şubred care veşnic tremura pentru scaunul lui, sub presiunea continuă a competiţiunilor din afară ori sub un năvălitor străin…Memoriile lui Langeron cuprind dureroase mărturii de cum ajungeau la << putere >> sub ocupaţiunea rusească, chiar şi purtătorii de nume mari, câştigând favoarea generalilor ruşi.

         Cu această castă, nu cu poporul românesc a venit în conflict Domnitorul Carol, din primul moment al domniei sale.

         Evident, dominaţiunea clicilor era necompatibilă cu  un regim cinstit de Stat. Şi mândrul Hohenzollern, printr’o impulsiune firească, peste cinci ani după suirea lui în  scaun a fost silit să abdice.

         Motivul imediat al abdicării a fost în realitate, indiferent, - în fond anarhia clicilor << guvernante >> făcea cu neputinţă însănătoşirea vieţii publice.

         Dar motivul aparent, - manifestaţiuni antigermane în  forma cea mai jignitoare pentru Domnitor – a slujit pentru stabilirea unui compromis tacit, care permitea retragerea formală a abdicaţiunii dar implica în realitate o abdicare morală.

         Oligarhia a rămas stăpână pe viaţa interna a ţării. Regimul de partide a fost reglementat: Regele s’a însărcinat  să vegheze la funcţionarea normală a << rotativei >>, care asigură aproape la termene fixe perindarea la << putere >> a partdielor, -în schimb i se recunoştea şi lui dreptul de a conduce politica externă şi controlul asupra forţei armate.

         Pe cât ne putem da seama, gândul Regelui Carol a fost de a face toate sacrificiile pentru ca înainte de toate să consolideze dinastia şi să asigure ţării o politică internaţională fermă, spre a o feri de fluctuaţiunile nenorocite ale trecutului.

         Gândul în sine era just, dacă ar fi fost realizabil în  condiţiunile concrete şi condiţiile adoptate. Şi în adevăr, acest regim a creat o oarecare ordine şi stabilitate, şi a îngăduit progrese reale în multe privinţi. Desvoltarea economică şi financiară a ţării a îndulcit întru câtva şi lupta facţiunilor: numeroase instituţiuni financiare şi înteprinderi comerciale şi industriale înlesneau cazarea neamurilor şi oamenilor de casă ai << şefilor >>…

         Regele părea ajuns << arbitrul situaţiei >>. Micile defecte ale mecanismului, -periodicele atacuri la adresa Coroanei din partea opoziţiilor nerăbdătoare – nu l impresionau. Mândru şi rece, simţind în fundul inimii un adânc dispreţ pentru pleava levantină din care adesea era silit să-şi recruteze << sfetnicii >>, - Carol Hohenzollern accepta, ca un fenomen natural pentru această << ţară latină >>, şi  slugărnicia abjectă a acestor sfetnici la << putere >> şi aroganţa lor brutală în opoziţie, şi putea cu o superbă indiferenţă să invite la masă pe insultătorul de eri dela o întrunire publică, şi să cheme în capul ministerului de răsboiu pe organizatorul de mici pronunciamente în armată…

         Dar, sub aparenţa puterii şi a strălucirii, o rană adâncă rămânea deschisă.

         In această atmosferă, însă, Regele Carol nu-şi dădea seama că, sub dominaţia oligarhiei, chiar şi dinastia şi politica internaţională a ţării erau zidite pe nisip.

         Prevestiri, şi încă prevestiri grozave nu-i lipseau: în această ţară mănoasă aproape la fiecare cincisprezece ani temeliile Statului erau sguduite de o răscoală ţărănească, iar din cinci în cinci ani guvernul era silit să distribuie porumb populaţiunii flămânde…

         După o scurtă emoţiune, << rotativa >> işi relua mişcarea automatică; problemele cele mai vitale, cari băteau la poarta vieţii de Stat, rămâneau în suspensiune; chestiunea ţărănească, evreiască, administrativă, revendicarea dreptului mai larg de vot, - toate aşteptau în zadar decenii lungi vre-o soluţiune.

         Situaţia generală în Europa, pacea îndelungată şi liniştea din Balcani, îngăduiau o adormire…

         Dar isbucnirea răsboiului a supus sistemul la grea încercare. Şi edificiul a crăpat din creştet până în temelie…

         Marile interese, cari au fost puse din nou în joc în această parte a lumii, deodată au redresat spinările şi ale celor ce o viaţă de om  îşi făceau un titlu de glorie şi…un izvor de bunătăţi din platitudinea cea mai desăvârşită.

         Mi-l închipuiau pe sărmanul Rege în sânul Consiliului de Coroană, în faţa << sfetnicilor >>, pe cari peste  patruzeci de ani i-a văzut numai încovoiaţi…

         N’am fost << palatist >>. Veniam rar în contact cu Regele Carol.

         Reputaţia de << revoluţionar >> ce mi-a fost creată de cercurile oligarhiei noastre, de sigur, nu-l predispunea în favoarea mea, deşi eu, recunoscând necesitatea instituţiunilor monarhice în România, niciodată nu mi-am permis vr’un cuvânt ireverenţios la adresa Coroanei.

         Nu voiu uita însă niciodată ultima audienţă, când Bătrânul Rege, palid şi slăbit, abia a putut rosti de revoltă şi durere: << După patruzeci şi opt ani...mă văd aproape singur >>…

         Prăbuşirea edificiului însă a fost fatală, deşi pentru mulţi din ţară şi străinătate a căzut ca un trăsnet din senin…

         A voit înainte de toate, să consolideze dinastia şi să asigure politica internaţională…

 Şi a închis ochii, fără să lase urmaş, la vreme, ca să nu fie răsturnat de complotul << sfetnicilor >> cu miniştrii străini, având viziunea grozavă a catastrofei…

         Dacă a săvârşit greşeli, de cari lutul omenesc nu iartă pe nimeni, primul Rege al României rămâne însă o nobilă şi tragică figură a Istoriei noastre.

Greşelile vor fi uitate, iar poporul îi va păstra pioasa amintire pentru voinţa lui de bine…

11 Octombrie

II

ALIANŢA NOASTRĂ ŞI RĂSBOIUL

Până la 1879 România, - ca ţară vasală şi supusă protectoratului Marilor Puteri,- nu putea avea politică internaţională proprie, în sensul strict al cuvântului. Insă  faptul că şi până atunci oamenii de Stat din România vedeau în protectotoratul european şi chiar în suzeranitatea Turciei un mijloc de apărare împotriva tendinţelor de cotropire ale Rusiei, -recitiţi de pildă scrisorile lu Ioan Ghica,- dovedeşte clar, care a fost directiva noastră tradiţională.

         Aceiaşi tradiţie s’a manifestat în dezideratele Divanurilor ad hoc cari cereau o dinastie apuseana, şi mai ales în alegerea unui Hohenzollern  în scaunul ţării.

         Incetarea protectoratului şi ruperea legăturilor de vasalitate dădea putinţa României să-şi precizeze această directivă în acţiunea ei internaţională.

         Situaţia nouă în realitate mărea încă primejdia rusă. Cât de multă grijă inspiră ea oamenilor noştri de Stat se poate constata dintr’un fapt cert: ei au fost unanimi considerând << Comisia Dunăreană >> ca o garanţie pentru România, deşi aceasta constituia o netăgăduită mărginire a suveranităţii.

         Din prima zi tânărul regat, situat între Rusia şi Puterile Centrale aliate, trebuia deci să-şi hotărască orientarea internaţională. Toată desvoltarea ulterioară, a Statului atârna dela această hotărâre. Tradiţia istorică, situaţia reală, rezultatele recentei alianţe  cu Rusia, pe urma căreia ne-au fost răpite de aliat cele trei judeţe basarabene, nu îngăduiau nici o sovăire.

         Alianţa cu puterile Centrale a fost dar încheiată, acceptată de unanimitatea oamenilor noştri de Stat cu toate partidele. In cursul deceniilor urmatoare ea a fost reînoită de mai multe ori-pentru ultima dată abia în Maiu 1913, numai cu un an înainte de isbucnirea răsboiului european, fiind la putere << guvernul de colaborare >> din care făceau parte şi d-nii Take Ionescu şi defunctul Nicu Filipescu.

         Clauzele tratamentului nu prea au fost cunoscute în România, dar pentru oamenii noştrii politici, de la conservatori până la social-democraţi, ajunsese o adevărată dogmă, că în eventualul conflict România trebue să meargă alături de Puterile Centrale împotriva Rusiei. In acest sens a fost îndrumată toată politica noastră externă şi internă. In acest sens se dădeau şi toate sfaturile din partea noastră românilor de peste munţi.

         Cum dar a fost cu putinţă să fie pusă măcar în discuţie atitudinea României în momentul când a isbucnit răsboiul european?
         Trataul fusese doar încheiat tocmai în vederea acestui răsboiu. Şi cine închee un tratat n’are libertatea sa-l calce când ar socoti de cuviinţă. Altfel cine ar mai încheia tratate?

         Un Stat mare, bizuindu-se pe puterea lui, îşi poate permite luxul călcării de cuvânt-şi încă rare ori nepedepsit, - dar România?  In vremurile acestea, când şi Statele mari caută tot felul de combinaţiuni internaţionale, noi  nu puten trăi fără nici un sprijin din afară. La încheierea tratatului eram datori să cumpănim toate consideraţiunile, dar odata încheiat situaţia noastră ne impune să-l observăm cu sfinţenie, din interesul nostru propriu. Cine ne-ar mai crede, cine ar mai voi sa trateze cu noi, odata ce noi cu atâta desinvoltura  trecem peste un tratat, pe care decenii lungi ne am sprijinit în toate raporturile noastre externe, ca şi în economia noastră naţională, pentru finanţele noastre şi peste toată utilarea noastră? Mai pot pune vr’un preţ pe cuvântul nostru chiar aceia cari au profitat de violarea lui?…

         Si dacă vecinii noştri nu văd nici o garanţie în tratatele noastre, ei fatal îşi vor căuta garanţii de altă natură…

         Dar existenţa tratatului crease şi o situaţie materială pe care arbitrarul nostru nu o mai poate schimba. Ea s’a răsfrânt în toată activitatea noastră politică şi administrativă, ca şi organizaţia noastră militară; fortificaţii, armamente, furnituri, cai strategice. Toate se făceau sub stăpânirea aceluiaş gând, că - << la adică Nemţii ne vor da de toate >>, şi chiar planurile strategice le-am studiat ani de zile numai împreuna cu statele-majore ale Puterilor centrale.

         Greşeală să fi fost, încă este evident, că era prea târziu pentru o altă politică în ziua isbucnirei răsboiului european. Astfel ne-am trezit cu baza noastră de aprovizionare la distanţă de 45.000 kilometri – prin Port-Artur şi în jurul Capului Bunei Speranţe, - şi am fost siliţi să improvizăm un plan de răsboi în ultimul moment, - adică să acceptăm un << plan fals >> de la Stuermer, cum a scris  d. General Iliescu la Paris, şi cum s’a plâns d. I. Brătianu la Petersburg…

         Ce rezultat a avut această subită schimbare de front se stie: nu se poate organiza nici industria de răsboi de azi pe mâine, nici nu se poate duce o campanie fără plan strategic studiat, în toate detaliile lui, ani îndelungaţi în timp de pace.

         Ori cari ar fi motivele, nu se poate sterge cu buretele munca a două generaţiuni în timp de patru decenii, fără consecinţi grave. Actele înaintaşilor leagă pe urmaşi.

         Dar ce consideraţie s’ar fi putut invoca la 1914, care să nu fi existat la 1884? Riscul? Rusia prea puternică? Acestea nu s’au ştiut şi înainte? Totuşi n’au împiedicat alianţa cu Puterile Centrale.

         Trebuea să aşteptăm, să vedem încotro înclină cumpăna?…

         Am aşteptat!…

         Nu, nu aceasta poate fi atitudinea unui popor, demn şi conştient de rostul lui pe lume, în faţa grozavei probleme a răsboiului.

8.Septembrie.

III

FATALA SCHIMBARE DE FRONT

Răsboiul nu este o aventură de melodramă, ci o grozavă jertfă ce se cere poporului întreg. Guvernele n’au dreptul deci să-i impună această jertfă numai din poză, şau din sentimentalism romantic.

         Inainte de a interveni într-un răsboiu poprul are o singură datorie: - de a vedea, de care parte sunt interesele sale, şi atunci, - să arunce în cumpănă toate puterile sale, după cum vor cere aceste interese. Fie apoi ce o fi!

         Iar nu să stea la pândă, pentru a lovi pe cel mai slab! Mai târziu, se poate da greş – cum s’a şi dovedit. In al doilea rând, această atitudine imorală, nu putea aduce niciodată la un bun sfârşit.

         Toate interesele noastre au fost cumpănite şi judecate la încheierea alianţei noastre, - şi cum am văzut, foarte bine cumpanite si judecate. Odată ce alianţa a fost încheiată, - noi n’am avut alegere.

         Şi împlinirea datoriilor internaţionale, în situaţia noastră, e în interesul nostru cel mai vădit şi cel mai imperios. Aceasta este, la urma urmelor, politica cea maai bună, - singura bună, indiferent chiar de rezultatul pur militar. Un popr, care dă dovadă de energie bărbătească, de cinste şi de conştiinţa îndatoririlor sale, poate fi biruit, dar şi prin înfrângere în aceste condiţiuni îşi asigură viitorul. Burii cei biruiţi au rămas stăpâni adevăraţi în Africa de Sud.

         Şi în orice caz, riscăm mai puţin prin chiar înfrângerea alături de Germania decât în cazul victoriei alături de ruşi. Germania niciodată nu poate fi atât de sdrobită ca să nu poată ridica glasul ei în favoarea noastră. Dar cine ne’ar fi apărat împotriva Rusiei victorioase şi aliate?

         Nu mai vorbesc de grozava criză morală, provocată de o bruscă şi nemotivată schimbare a orientării politice, pe car conştiinţa naţională nu o putea accepta cu acea unire în suflete, atât de necesară în ceasul de cumpănă.

         Experienţa am platit-o prea scump…Acest dezastru ne putea fi cruţat: un popor s’ar fi jertfit fără şovăire pentru cuvântul lui angajat şi, înfrânt, ar fi fost respectat chiar de duşmanii săi.

         Iar astăzi…

         Am pierdut mai mult decât un răsboiu, şi mai mult chiar decât cinstea.

         Rog pe orice român să cântărească în conştinnţa lui un singur gând:

         Dacă Franţa în urma păcei din Francfort, primul ei răsboiu l’ar fi dus în alianţă cu Germania , - mai avea ea vr’un drept, mai avea vre’o posibilitate morală de a mai revendica provinciile pierdute în 1870?

         Nu-i aşa, ce absurdă ipoteză, Franţa să se alieze cu Germania!

         Dar României la 1879, nu un duşman victorios, ci un aliat salvat de armele  româneşti i-a răpit trei judeţe - şi România s’a plecat înaintea lui şi l’a primit din nou în confraternitatea de arme… fiindcă a avut mai multă durere de inimă pentru Alsacia şi Lorena franceze, pierdute cu nouă ani înainte de Basarabia noastră!…

         In momentul de faţă, în Rusia se ridică toate naţionalităţile obidite şi reclamă dreptul lor. Cum ni s’ar mai putea contesta dreptul nostru? Cine ne putea refuza provinciile ce ne-au fost răpite sub pretext de emancipare la 1812 şi de către un aliat la 1879, - dacă păstram până astăzi atitudinea dârzâ a unui Ioan Brătianu-cel-Mare - şi a unui Mihai Kogălniceanu, cari nu au primit schimbul pentru un pământ românesc?

         Acum însă orice român din Basarabia, cu un pic de conştiinţă în el, ne întoarce spatele.

         Ce blestem, -  şi ce ruşine!…

         Am săvârşit un păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu are iertare…

         Şi am semănat ruini peste ruini…Putregaiul…

         Un singur cuvânt se poate aduce ca o circumstanţă uşurătoare: în realitate n’am avut niciodată libertatea de acţiune, nici la 1884, nici la 1916.

         Acest motiv l’a invocat d.general Iliescu, acest motiv l’au sugerat şi d-nii Take Ionescu şi Ionel Brătianu.

         Dar atunci la ce se reduce faimoasa noastră independenţă?
         Independenţa pentru un popor înseamnă înainte de toate siguranţa externa şi putinţa unei desvoltări naţionale libere, fără presiune sau injoncţiune din afară.

         Dacă această siguranţă şi libertate ipşesc, orice denumire pompoasă s’ar da unui Stat, totul nu este decât o ipocrizie şi o minciună. Când au fost mai independente micile State germane, - astăzi când fac parte dintr’un Imperiu federal sau atunci când în izolarea lor, erau o jucărie pentru toţi vecinii puternici, şi Germania forma veşnicul câmp de bătălie al Europei?

         Sau a fost mai puţin independentă Ungaria, prin venirea sub acelaş monarh cu Austria, decât România în toată a ei << splendidă izolaţiune >>?

         Pentru România s’a dovedit, în orice caz, că un tratat de alianţă nu este un corectiv suficient pentru izolarea şi neputinţa ei, sub pretext de << independenţa >>.

         Dacă acest adevăr va pătrunde în conştiinţa publică, din tragedia de astăzi va răsări cel puţin un viitor mai fericit pentru copiii noştri.

10 Septembrie.

IV

RĂSBOIU <<  FĂRĂ RIZIC ŞI SACRIFICII >>

Pentru marele nostru public, în August 1916 situaţia generală militară se înfăţişa cam astfel:

         Germanii sunt << fixaţi >> la atâtea fronturi în cât nu mai pot desprinde un singur om pentru o acţiune împotriva României.

         Austro-Ungaria abia suflă sub presiunea << doctorului Brusilow >>; cu desăvârşire istovită, ea nu mai poate opune vre o rezistenţă serioasă celor 600.000 de trupe proaspete româneşti cari au de făcut o simplă plimbare militară până la Budapesta.

         Bulgarii nici nu vor mai îndrăznii să ne atatce, de frica Rusului, şi din cauza înaintării lui Sarrail în direcţia Sofia şi Belgrad.

         România, pornind deci, la răsboiu, când toate armatele Inţelegerii urmau să deslănţuiască o ofensivă generală pe toate fronturile, era chemată să dea numai o << lovitură de măciucă >>, grăbind sfârşitul conflagraţiunii mondiale, pentru a culege toate fructele acestei acţiuni glorioase.

         Şi toate s’au desfăşurat tocmai….pe dos!…

         Germanii au ştiut să arunce pe noul front o armată formidabilă.

         Bulgarii au năvălit în Dobrogea, şi după cinci zile au luat Turtucaia.

         << Doctorul Brusilov >> nu s’a mai mişcat.

         Generalu Sarrail a dat prea puţine semne de viaţă.

         Toate Statele Multiplei Inţelegeri au asistat impasibile << ca la teatru >>,        la prăbuşirea României…

         Şi - peste trei luni de răsboiu – armatele germană, austro-ungară, bulgară şi turcă, au intrat, în sunetul muzicilor în capitala ţării…

         Toată ingenioasa construcţiune arhitectonică s’a risipit…

         Cum a fost cu putinţă un calcul atât  de greşit?

         Incapacitate? Ignoranţă? Orbire?

         Cauza e mai adâncă: e însăşi concepţia, care era la baza atitudinii îndrumatorilor noştri în faţa răsboiului mondial.

         Toată filosofia politică a marilor şi micilor noştri bărbaţi de Stat se poate rezuma în aceste teze ce vor rămânea pururi celebre:

<< România trebue să se prezinte la congresul de pace <<la braţ cu învingătorul >>…

         << Tara trebue să iasă din răsboiu mărită, fără rizic şi cu minimum de sacrificii >>…

         Combinaţia părea atât de ispititoare:

         Avem revendicări de formulat şi într’o direcţie şi într’alta. Din lupta dintre Quadrupla şi Puterile Centrale, trebue doar să iasă, - şi fără intervenţia noastră, - un învingător şi un învins. Noi să aşteptăm până ce victoria se va desemna îndeajuns, şi atunci să sărim în ajutorul biruitorului. Succesul e garantat: gloria uşoară, ţara mărită, nici un rizic şi scarificii minime.

         In adevăr, genial!…

         Plecând de la aceste postulate, am întreprins un răsboiu, în care chiar şi victoria militară ar echivala pentru România cu cea mai cruntă înfrângere!

         Ce ne putea aştepta, în adevăr, dacă armatele victorioase ale ţarului reuşeau să sdrobească Puterile Centrale?

         Constantinopolul şi Strâmtorile în mâna Rusiei; Bulgaria transformată într’o gubernie; iar< România Mare >, în cazul cel mai bun, redusă la o simplă enclavă a marelui  imperiu slav, - o agonie pentru Stat şi, pentru neam, care nu putea dura prea mult până la pieire desăvârşită.

         Dar dacă victoria nu venea?

         Realitatea e prea elocventă…

         Hotărâţi să mergem << la braţ cu învingătorul >>, am mers în realitate la o înfrângere sigură pentru noi , indiferent chiar de rezultatul răsboiului pentru aliaţii noştrii. In goană după acţiune << fără rizic >>, am pus pe cartă însăşi existenţa noastră…

         Cât de mult am riscat politiceşte, rezultă chiar din interviewul acordat acum câteva luni de d. general Iliescu ziarelor franceze. Fostul şef al statului nostru major ne asigura că aliatul nostru de la nord, - căci << trădătorul Stuermer >>, faţă de România, a fost necontestabil reprezentantul de drept al imperiului rus, - ne-ar fi îmoins la răsboiu numai ca să-şi asigure o pace separată avantagioasă, cu preţul împărţirii României.

         Am fi scapat numai graţie rvoluţiei!

         Şi aici să fie zis în treacăt, ce crudă ironie a soartei!

Dacă Ţarul Nicolae II, în fruntea oştirilor sale victorioase, reuşea să dicteze pacea la Berlin şi Viena, - cum noi, ca aliaţii săi visam, - revoluţia salvatoare desigur că nu mai isbucnea!

         Noroc de…nenorocire!…

         Acesta a fost răsboiul << fără rizic >>…

         Cât pentru << sacrificii >>… Ce să mai vorbim?…

         Da, - am voit să ducem răsboiul << fără rizic şi cu minimum de sacrificii >>, şi iată…

         Cum, ne întrebăm din nou, s’a putut întâmpla, ca oamenii, cari păreau atât de prudenţi şi hotărâţi să meargă numai la sigur, să ne arunce în această beznă?

         Pentru ce o combinaţie atât de << abilă >> a avut această lamentabilă soartă?
         A fost poate, rău ales << momentul >>?

         Am avut un << plan >> strategic greşit?

         N’am fost destul de << pregătiţi >>?

         Sau << oamenii >> n’au fost la locul lor?

         Pentru ce însă atâtea fatalităţi pentru doi ani de << pândă >>, dacă însăşi concepţia e fără greş?

         Să vedem însă, cum stăm cu << momentele >> şi << planurile >>

11 Septembrie

V

MORALA FABULEI

         Partizanii faimoasei formule a răsboiului << fără rizic şi sacrificii >>, în faţa realităţii crunte, ar putea susţine acum, că această concepţie e minunată, dar a fost ales rău << momentul >>.(D.Take Ionescu a şi insinuat a priori  această scuză în << Consiliul Coroanei >>din August 1916).

         Dar care moment ne putea fi mai prielnic?

         După ce puterea germană a fost supusă timp de doi ani la atâtea încercări, iar noi am avut răgazul de a face toate pregătirile, totuş am fost prinşi în acest vârtej de  moarte. La ce eram expuşi dar, dacă am fi fost siliţi să cooperăm la  << retragerile strategice >> din Galiţia şi Polonia, după << momentul de la Lemberg >>?

         Sau poate trebuia să amânăm declararea de răsboiu până în primăvăra 1917?

         E o reductio ad absurdum. Căci în urma revoluţiei din Rusia cred că şi celor mai pătimaşi dintre răsboinicii noştrii le-ar fi trecut gustul de a mai căuta << momente >>…

 NU, << momentul >> evident, nu avea nicio importanţă.

         A, - spune acum d. general Iliescu, - dar trebuia alt plan; defensivă în Carpaţi şi invaziune în Bulgaria, cu obiectivul Sofia şi Constantinopol.

         Dar de unde prezumţia că alt plan, - însă cu aceeaşi stare de lucruri în Rusia şi armata Rusiei ( în ajunul revoluţiei!), precum şi cu acelaş raport de forţe şi cu aceiaşi situaţie politică generală (toate acestea nu puteau doar fi schimbate de planurile generalului Iliescu!), - de unde această prezumţiune că planul suggerat ar ar fi în stare să ne dea rezultate mai fericite, - şi că,să spunem, d. general Crăiniceanu ar fi reuşit să făcă de ruşine pe mareşalul Mackensen?…

         Dar mai e o consideraţie hotărâtoare:

         O fi minunat planul aşternut de d.general Iliescu în coloanele ziarelor franceze, dar e sigur că acest plan nu este compatibil cu problema politică, pe care România o avea de rezolvit în acest răsboiu.

         Noi nu făceam << artă pentru artă >> şi nu am pornit răsboiul numai de dragul frumuseţilor strategice.Am formulat o revendicare precisă: anexarea anumitor teritorii.

         Dar să presupun că planul parizian ar fi reuşit pe deplin: stând în defensivă în Carpaţi, armatele române ar fi intrat in Sofia, iar ruşii ar fi ocupat Constantinopolul.

         In această ipoteză, Bulgaria ar fi fost scoasă din luptă, Turcia izolată, Puterile Centrale complet încercuite, - şi pacea ar fi trebuit încheiată, înainte ca noi să fi avut măcar vremea şi putinţa de a ocupa Ardealul.

 Istoria ne învaţă însă că un biruitor aproape întotdeauna e silit să renunţe, la încheierea păcii, chiar la teritoriile ce le ar fi ocupat, în parte cel puţin, dar ca să anexeze vr’un teritoriu care în acel moment să nu se fi aflat efectiv sub puterea armatelor sale, -  acest lucru nu se întâmplă niciodată, nici că se poate întâmpla.

         Atunci pentru ce am fi dus noi răsboiul după planul postum din Paris? Nici cel mai înţelept din şovinii noştri n’a râvnit doar o porţiune din teritoriul bulgăresc…

         Nu, nici planurile strategice nu aveau prea multă importanţă.

 << Pregătirea! >>…

         Pregătirea a fost insuficientă, - exclamă << opozanţii >> dintre marii şi micii noştri bărbaţi strategi.

         Dar dacă n’am reuşit să ne pregătim în cei doi ani de expectativă, când ne’am fi putut pregăti în timp util?

         Desigur, multe învinuiri drepte pot fi aduse aici. Totuş în această privinţă se comite o grava eroare, care ne poate fi fatală şi altă-dată:

         Un răsboiu, nu se poate duce, acumulând dinainte întreaga cantitate de muniţiuni şi arme pentru toată durata lui. Nici timpul, nici spaţiul n’ar ajunge, nici contingentele n’ar îngădui o asemenea îngrămădire de material. Răsboiul modern impune o consumaţie atât de  monstruoasă de material încât necesită producţiunea lui intensă şi continuă, ca şi aprovizionarea neîntreruptă în cursul răsboiului.

         Schimbarea bruscă a acelei directive politice pe care am urmat-o aproape patru decenii, a creat însă o situaţie, pe care în timpul ce am avut la dispoziţie, nici o pregătire nu o putea compensa: ne’am trezit deodată la 45 000 kilometri, - prin Port-Arthur şi în jurul Capului Bunei Speranţe, - dela baza noastră de aprovizionare în arme şi muniţii!

         Ce << pregătire >> putea ajuta aici?

         Nu, nici << pregătirea >> nu putea avea importanţa ce se pretinde.

         Atunci - << oamenii >>?

         Nu eu voiu apăra pe autorii acestei calamităţi. Dar trebue să fim drepţi: nimeni nu ar fi putut duce acest răsboiu, fiind date împrejurările concrete, la un bun sfârşit.

         A! Inţeleg, să mi se spună, că alţi oameni nu ar fi pornit un răsboiu atât de absurd; - dar odată ce am avut uşurinţa de a ne arunca în această prăpastie, să nu ne agăţăm de modalităţile execuţiunii.

         Detaliile nu au multă greutate: situaţia însăşi, în care marii bărbaţi de Stat şi profunzii strategi au pus România în ziua fatală de 27 August 1916, nu avea nici o eşire.

         Acţiunea noastră era condamnată la prăbuşire, fiindcă însăşi concepţia, din care ea a izvorât, este absurdă şi irealizabilă.

         Politica internaţională nu se poate inspira din arta << tragerii sforilor >> în culisele parlamentare, sau din echilibristica cluburilor de provincie.

         Să crezi că în faţa unei tragedii mondiale, poţi sta la << pândă >>, ca să mergi apoi << la braţ cu învingătorul >>, - e o aberaţiune. La urma urmelor vei fi prins în angrenajul fatal, când şi cum nu  vrei, împotriva tuturor intereselor naţionale.

         Aceasta este monarhia fabulei.

         Unui Stat nu’i sunt ertate toanele de femee isterică. Sunt angajamente, tradiţii, mari interese permanente, cari se ridică deasupra tuturor fluctuaţiunilor vremelnice, şi cari sunt impuse de situaţia geografică şi de toată istoria Statului.

         Actele înaintaşilor leagă pe urmaşi; numai  continuitatea de acţiune  şi aspiraţiuni a mai multor generaţii poate asigura popoarelor un viitor mai demn şi mai fericit. Urmăriţi în cursul veacurilor politica internaţională a marilor naţiuni; cum de pildă, dintr-un mic şi înapoiat Stat de ţărani de acum trei secole, Anglia s’a desvoltat în cea mai formidabilă putere a lumii; sau cum din puzderia de sătuleţe s’a născut puternicul Imperiu german.

         << Rizic >>, << sacrificii >>? Pot fi cât de mari, dar când un popor merge pe calea cea dreaptă, chiar învins fiind, el încă nu se prăbuşeşte în abis. Burii cei învinşi au rămas stăpâni în Africa de sud. Iar nouă ne’a fost dat să vedem cum un răsboiu << fără rizic şi sacrificii >>, se transformă în cea mai grozavă catastrofă naţională.

         Pentru România răsboiul european nu a venit ca o furtună năpraşnică. De 40 ani l’am aşteptat, şi ne’am pregătit având în vedere o singură ipoteză, în ce priveşte intervenţia noastră.

         Cum dar am fi putut, fără urmări grave, trece de azi pe mâine, peste acest trecut?

         Ce posibilităţi au fost astfel răpite, poate pentru totdeauna, neamului nostru, voiu discuta altădată.

12 Septembrie.

VI

OPINIA PUBLICĂ ŞI RĂSBOIUL

Regele Ferdinand, într’o conversaţie cu actualul ministru de Externe al Austro-Ungariei, Contele Ottocar Czernin, pe vremuri ministru plenipotenţiar în Bucureşti, a decalarat că 90% dintre români nu voesc răsboiul (v. << Cartea Roşie >> austroungară, telegrama No.108.)

         Această declaraţiune a fost repetată mai multor oameni politici (între alţii şi scriitorului acestor rânduri).

         Ştim cu toţii că Regele Ferdinand a fost cât mai curând prea…optimist. Desigur nici 1 la sută din ţară n’a voit răsboiul împotriva Puterilor Centrale.

         In adevăr, muncitorimea oraşelor s’a pronunţat cu energie pentru pace. De mai multe ori poliţia a trebuit să reprime cu forţă manifestaţiunile din Bucureşti, Galaţi, Ploeşti etc., la cari au participat zecimi de mii de cetăţeni. Muncitorimea noastră poate invoca mărturie pentru sentimentele ei antirăsboinice pe morţii săi căzuţi în aceste demonstraţii.

         Nu se pot atribui sentimente răsboinice nici majorităţi intelectualilor români.

         Am avut numai două reviste mai de seamă, în jurul cărora s’au grupat cei mai mulţi dintre intelectualii noştrii: la << Convorbiri literare >>, cei cu idei mai conservatoare la << Viaţa românească >> - democraţii. Ambele aceste reviste însă s’au declarat împotriva răsboiului, iar << Viaţa românească >> a dus chiar o campanie energică pentru răsboiu împotriva Rusiei.

         Cât pentru biata noastră ţărănime, nimeni nu va îndrăzni sa-i atribuie vre-o parte de răspundere în agitaţia pentru răsboiu. De altfel, atitudinea ei din timpul răsboiului şi al ocupaţiunii vorbeşte destul pentru adevăratele ei sentimente.

         Sunt dar,în drept să spun că  - în terminologia noastră politică - ţara reală n’a voit răsboiul.

         Şi cum o ţară exportatoare de cereale şi petrol s’ar putea ridica împotriva consumatorilor ei de frunte, alături de cel mai straşnic concurent? Dar manifestaţiile violente ale << opinei publice >>?

         A!…Opinia publică românească!…

         Da, de doi ani dearândul, Bucureştiul părea cuprins de istorie: Cafenelele uralu, << Adevărul >> şi << Universul >> spuneau, întrunirile mult frecventate ale d-lui Take Ionescu clocoteau…fie-care Duminică…

         Să admitem că această agitaţie foarte superficială şi, mai cu seamă foarte artificială, putea să intimideze un suflet slab; căclientela de cluburi, care demonstra în faţa legaţiunii ruse, părea mai demnă de interes de cât miile de muncitori cari, cu preţul sângelui lor, protestau împotriva răsboiului; şi că d-lor Mille, Honigman şi Dumitrescu Câmpina, li s’ar putea recunoaşte o mai mare greutate specifică în politica României, de cât d-lor P.P. Carp,Al. Marghiloman, sau defunctului Titu Maiorescu…

         Cu o condiţie: ca guvernul însuşi să fie străin de aceste manifestaţiuni.

         Dar ce valoare pot avea ele, când guvernul cel dintâiu dă semnalul agitaţiunii şi în dosul tuturor demonstraţiilor << spontanee >> descoperim mâna iscusită a d-lui Panaitescu?

         Am văzut cu toţii cum, în această ţară, purureaa guvernamentală, oficioasele liberale declarau, că toti acei ce îndrăzneau  să-şi ridice glasul împotriva politicei rusofile << sunt vânduţi nemţilor sau sunt nişte ambiţioşi neputincioaşi, cari caută prin singularizare să-şi ascundă  incapacitatea >>; cum miniştrii şi generalii, cu situaţii de răspundere, terorizau pe subalternii lor bănuiţi de << germanofilism >>; cum bandele << gărzii demnităţii naţionale >> operau cu ciomegele sub ochii poliţiei: cum poşta refuză să transmită abonaţilor ziaree şi revistele << nemţeşti >>; şi cum chiar din << Monitorul Oficial >>, trimis la sate, dispăreau paginile cu discursurile << dezagregate >>, ţinute la Cameră…

         In schimb, Buletinul Oficial al Armatei manipula cu stăruinţă ştirile de pe teatrul de răsboiu!…

         Dacă guvernul avea vre-o datorie în această privinţă, el singurul depozitar al tuturor informaţiilor autentice, aceasta era să lumineze opinia publică, şi în orice caz să lase cu putinţă o discuţiune cinstită, pentru ca, în hotărârea ce trebuia să aibă urmări grave pentru ţară şi neam, orice cetăţean să-şi poată forma credinţa în cunoştinţă de cauză, cântărind toate argumentele dintr’o parte şi din cealalta.

         Insă opinia publică << maşinată >> şi violentată de însişi oamenii guvernului, să fie   invocată pentru justificarea acţiunii aceluiaş guvern?…

         Mulţi au putut fi înşelaţi de această farsă, şi au ajuns să creadă în toată în toată curaţenia sufletească că << li se deschid porţile raiului >>.

         Regele Ferdinand însă, spre cinstea lui,în declaraţia citită recunoaşte cu francheţă că asemenea înscenări nu exprima cugetul şi voinţa ţării.

         Atunci de ce a fost declarat răsboiul?

         << Tara reală >> nu l’a voit;l’a cerut oare << ţara legală >>?

13 Septembrie

VII

<< ŢARA LEGALĂ >> ŞI RĂSBOIUL

         Am afirmat mai sus, că răsboiul a fost declarat fără ca << ţara legală >> să fi fost consultată.

         In adevăr nici corpul electoral, nici parlamentul n’au fost puse în situaţia de a-şi spune cuvântul în această privinţă.

         In alegerile parţiale din Galaţi şi Caracal, colegii pur orăşeneşti, - şi agitaţia a fost dusă mai ales în oraşe, - candidaţii răsboinici au căzut. In special la Caracal, Octavian Goga, << candidatul conştiinţei naţionale >> n’a putut întruni mai multe voturi ca << bulgarul >> Ivănescu, deşi desigur n’a fost combătut mai puternic şi n’a avut la dispoziţie mai puţine mijloace.

         Iar dacă s’ar fi făcut un plebiscit pe platforma răsboiului, cine s’ar îndoi de rezultatele lui?

         Corpurile legiuitoare, ca organ legal al voinţei naţionale, de asemenea n’au fost consultate.

         O singură discuţie a avut loc în Cameră asupra politicei noastre internaţionale, dar ea n’a fost contradictorie şi n’a dus la un vot asupra chestiunii.

         Guvernul se închisese atunci într-un mutism desăvârşit, şi, fără să dea nicio lămurire atât asupra intenţiunilor sale, cât şi asupra temeiurilor politicei sale, s’a mărginit a cere un vot de încredere.

         Dar guvernul era singur în măsură de a da reprezentaţiunii naţionale tot materialul necesar pentru judecata, în cunoştinţă de cauză, asupra directivei noastre politice.

         Totuşi cuvântarea d-lui P.P. Carp, - şi în măsură oarecare chiar acea a subsemnatului, - au zdruncinat Camera. Am început să vorbim în mijlocul invectivelor şi al vociferărilor, dar am isprăvit în aplauzele majorităăţii.

         Astăzi realitatea nemiloasă, a vădit pentru oricine câtă dreptate am avut şi cât de lipsite de temiu au fost toate ipotezele, pe cari se baza acţiunea contrară. Tăcerea guvernului îi dădea o aureolă de mister şi dezarma critica. Fiecare putea presupune, că cine ştie ce se ascunde în  dosul  acestei tăceri. Iar dacă guvernul îşi făcea datorie, participând la discuţie, am fi putut poate, arăta că toate planurile sale nu sunt, decât <<  Castele în Spania >>, cum au  şi fost. Şi cine ştie, poate dezastrul ar fi fost evitat.

         In orice caz, sperăm că vestita concepţie a răsboiului << fără rizic şi sacrificii >> n’ar fi rezistat la lumina criticii.

         Am ajuns însă până la declarea de răsboiu, pe întunerec, fără nici un vot prealabil al Corpurilor legiuitoare, indispensabil din punctul de vedere legal.

         Nu vreau să discut aici controversa, dacă, după Constituţia noastră dreptul de a declara răsboiul cade în atribuţiunile pterii executive sau ale celei legislative.

         Constituţia, în adevăr, nu prevede cazul declarărei de răsboiu. Insă din punctul de vedere formal, -  întrucât art.96 al Constituţiei spune „Regele nu are alte puteri decât cele date lui prin Constituţie”, din însăşi tăcerea Constituţiei ar rezulta că acest drept nu-l poate avea decât reprezentaţiunea naţională, care, ca depozitară a suveranităţei depline, singură poate decide în cazurile neprevăzute.

         Dar s’ar putea obiecta, că lacuna din Constituţie provine din faptul că la 1866, când a fost votată România ca ţară vasală, nu avea dreptul de a declara răsboiu; iar după natura lucrărilor acest drept ar intra în competinţa puterii executive.

         Oricum însă, s’ar dezlega această controversă, în situaţia de fapt, guvernul nu se putea dispensa de colaborarea Camerelor.

         In adevăr,un text categoric al Constituţiei dispune (Art. 122);

 „Nici o trupă străină nu va putea fi admisă în serviciul Statului, nici ocupa teritoriul României, nici trece peste el, decât în puterea unei anume legi.”

         Prin urmare, în afară de orice controversă, guvernul nu avea dreptul de a deschide hotarul ţării trupelor ruse, fără un vot al Corpurilor legiuitoare, ceeace implică în cazul de faţă şi declararea de răsboiu.

         O mai flagrantă violare a Constituţiei nici că mai poate fi!

         Desigur că parlamentul din iaşi s’a şi îngrijit de vr’un << bilet de identitate >>. Dar ce valoare poate avea un vot  dat între baionetele ruseşti, când Constituţia a voit tocmai să împiedice puterea executivă de a-şi impune voinţa Camerelor cu sprijinul unei forţe străine.

         Aşadar,<< ţara reală >>, după mărturisirea chiar a regelui Ferdinand, n’a voit răsboiul, iar << ţara legală >> nu l’a hotărât, nici n’a fost consultată…

         Cum dar a fost declarat?

         Totul a fost un simplu < hatâr > pentru Qudruplă…

         Pentru a da însă oarecare autoritate acestui hatâr s’a recurs la înscenarea Consiliului de Coroană.

14 Septembrie.

VIII

UN PARADOX ECONOMIC

-       Şi din punctul de vedere al intereselor noastre economice, răsboiul a fost o nebunie –

         România a intrat în răsboiu împotriva intereselor sale de Stat, din punctul de vedere economic.

         Economiceşte, ca ţară producătoare de cereale si petrol, interesele o legau de Germania, principala ei consumatoare, iar de Rusia care şi ea exportează mai cu seamă cerealele şi petrolul şi e principala concurentă, o desparţea un conflict economic ireductibil.

         Din acest punct de vedere, un răsboiu alături de Germania, sau chiar o neutralitate binevoitoare, asigurau României posibilitatea de a-şi utiliza toate forţele ei productive. Pe când alăturea de Rusia, chiar de n’ar fi urmat ocupaţia străină, o expunea la o desăvârşită paralizie economică.

         Chiar făcând abstracţie de celelalte  consideraţii, era evident deci, că România nu-şi putea desfăşura acţiunea miliatră cu şanse de succes, decât într’o singură direcţie.

         Răsboiul cere de la un popor atâtea jertfe,o încordare aşa de mare, în cât nu se poate duce la bun sfârşit de un Stat care prin situaţia lui economică, este silit din prima zi după intreare în acţiune să înceteze aproape toată productivitatea, din lipsă totală de debuşeuri. Răsboiul actual a învederat mai cu deosebire că pentru un Stat putinţa de a-şi menţine în cursul acţiunii militare, sub o mare presiune integritatea vieţii sale economice e tot aşa importantă ca şi organizaţiunea militară propriu-zisă.

         Astă-zi armata nu se poate izola în acţiunea ei de restul naţiunii. Dacă pe front se adună combatanţii propriu-zişi – cari în cazul extrem reprezintă cel mult 10 la sută din populaţie, - în dosul frontului putem spune că, toată naţiunea ia parte directa lla luptă. Dacă activitatea ei este stânjenită, însăşi armata ajunge imediat paralizată, lipsită de tot aparatul economic necesar pentru întreţinerea şi înarmarea ei şi pentru ridicarea energiei ei combative la nivelul necesar pentru biruinţă.

         O naţiune nu poate duce răsboiul, când prin isolarea ei de toate legăturile ei economice naturale şi indispensabile pentru funcţionarea mecanismului ei economic, e silită la inacţiune productivă şi redusă să cerşească de aliaţi pentru a-şi satisface trebuinţele cele mai esenţiale.

         Dar situaţia noastră a fost agravată şi prin toată politica ultimelor decenii.

         Nu suntem o ţară industrială, însă răsboiul de astăzi este înainte de toate un răsboi al industriei. Chiar colosul Rusesc s’a resimţit de nesuficienţa mijloacelor sale industriale: aceasta este cauza pricipală a slăbiciunii militare, pe care spre uimirea lumii, a dovedit-o marele Imperiu rus. Bizuindu-ne însă pe alianţa noastră  cu Puterile centrale, noi n’am luat nici măsurile ce am fi putut lua spre a ne asigura la timp aprovizionarea în muniţiuni şi armamente.

         Dar n’ar trebui să avem prea mari iluziuni în această privinţă. Nu poate exista într’o ţară numai industria specială de răsboiu,când nu sunt faţă toate condiţiunile pentru desvoltarea industrială generală. O ţară pur agricolă în toate privinţele, şi care totuş ar avea o puternică industrie de răsboiu, e o monstruozitate economică ce nu a existat niciodată şi nicăieri, şi nici nu poate exista. Imensul capital necesar pentru acesta şi toate mijloacele tehnice presupun un mare progres industrial anterior.

         Dar cine nu ştie la ce rezultate lamentabile am ajuns cu toată protecţiunea industriei noastre << naţionale >>. De multe ori am arătat în parlament, ca şi prin publicistică cari sunt cauzele acestei situaţiuni, pentru ca să mai fie nevoe să revin acum asupra chestiunii. Multe decenii de muncă stăruitoare, o mare desvoltare a mijloacelor naturale, ridicarea culturii generale a poporului, asigurarea unor prielnice raporturi economice, ar fi poate în stare să schimbe această situaţie într’un viitor îndepărtat. Dar pentru acţiunea politică imediată, nu ne era ertat să nu ţinem seama de împrejurările actuale.

         Desigur aceste consideraţiuni nu au fost străine de motivele politicei noastre tradiţionale, prin care ne’am legat printr’un tratat de alianţă cu Puterile centrale.

         In adevăr, noi economiceşte facem de fapt parte din Europa Centrală, suntem legaţi de ea prin acea ţesătură de  interese economice, cari predestină şi interesele politice.

Astfel se explică, că dacă Germania consuma cea mai mare parte din produsele noastre, ea era în acelaş timp şi furnisorul nostru aproape exclsiv de fonduri, - atât pentru trebuinţele noastre de Stat cât şi în ce priveşte mijloacele necesare pentru desvoltarea noastră economică. Nu numai împrumuturile Statului nostru se contractau toate pe piaţa Berlinului, dar şi aproape toate băncile noastre mari lucrează cu capitaluri germane.

         Şi unde s’a văzut ca un producător să se ridice împotriva principalului său consumator şi a furnisorului său de fonduri?
         Dar ecste legături economice au determinat,cum am  spus şi raporturile politice, - un tratat de alianţă şi o convenţiune militară.

         Armamentul nostru, organizaţia militară, planul de fortificaţiuni, şi asigurarea aprovizionărilor, - toate au fost întemeiate pe această situaţie economivă cum şi pe legătura politică. Am contat pe formidabila industrie germană, care urma să supleeze insuficienţa noastră industrială.

         Astfel,pornind răsboiul împotriva Puterilor Centrale, ţara noastră era ameninţată nu numai de paralizie economică imediată, chiar şi fără invazie, - prin pierderea debuşeurilor, - dar,era condamnată şi la anemia organizaţiunii noastre militare, - lipsa de armamente şi muniţiuni. Nici o << pregătire >> împrovizată în câteva luni, nu era în stare să pareze acest cataclism.

         Am plătit cu atâtea nenorociri nesocotirea acestor adevăruri atât de simple…

         Dar în situaţia noastră răsboiul actual, e o aberaţiune din punctul de vedere economic şi în ce priveşte vremurile de << după pace >>.

         Prosperitatea şi desvoltarea noastră economică vor atârna şi pe viitor de prosperitatea şi desvoltarea economică a Germaniei. O Germanie ruinată, lipsită de putinţa de a’şi afirma desvoltarea şi expansiunea ei industrială, n’ar mai fi în stare să consume la aceiaş măsură petrolul şi cerealele noastre, şi n’ar mai dispune de capitaluri, pe cari să le pună la dispoziţia noastră.

         Şi datorită situaţiei geografice, nici o altă ţară nu ne-ar mai putea înlocui Germania, - mai cu seamă dacă şi cheia Dardanelelor ar fi în mâna Rusiei!…

         Răsboiul României e înainte de toate un paradox economic.

29 Septembrie.

IX

PARADOXUL FUNDAMENTAL

Am spun în alt articol că noi am întreprins un răsboiu în contrazicere cu interesele noastre economice, cari sunt legate de interesele  Puterilor Centrale şi sunt în opoziţie cu interesele Rusiei. Şi am afirmat că în cazul în care Germania ar fi fost sdrobită, noi cei dintâiu am fi suferit economiceşte, dacă puterea de cumpărare a Germaniei ar fi fost redusă, ca şi putinţa de a ne furniza capitalurile necesare pentru desvoltarea noastră economică.

         Prin faptul că prin armele noastre noi ajutăm Imperiul rus să-şi realizeze visul de veacuri, - stăpânirea asupra Constantinopolului şi dominaţiunea în Balcani – paradoxul economic al acestui răsboiu încă se accentuează.

         Secole am fost vasali ai stăpânilor Bosforului, şi acum să dorim iar în robie?

         In adevăr, Strâmtorile sunt singura eşire pentru România în lumea largă, - dacă ele ar fi închise, porturile noastre  maritime nu ar mai avea nici o însemnătate economică.

         Dar România s’a angajat, prin alianţa noastră să dea un sprijin esenţial pentru ca principala noastră concurentă  pe terenul economic, Rusia, să pună mâna pe << cheia >> dela casa noastră!

         Consecinţele economice  din această situaţiune nu sunt greu de prevăzut. Dificultăţile ce se pot oricând crea transporturilor noastre de cătră stăpânii Strâmtorilor, pot ameninţa agricultura noastră, ca şi industria petroliferă, cu soarta pe care a avut’o şi creşterea noastră de vite, din cauza greutăţilor vamale. Mai cu seamă cerealele nu pot suporta concurenţa în piaţa internaţională, dacă, de pildă, costul transportului le va urca enorm preţul, din cauza chiar a simplei reţineri din << motive sanitare >> a vaselor noastre pentru un timp, mai mult sau mai puţin însemnat, în faţa Bosforului.

         Ruina agriculturii româneşti, şi deci şi a ţării întregi, ar fi rezultatul  ineluctabil al stăpânirii Strâmtorilor de cătră formidabila noastră concuirentă.

         In orice caz am fi continuu la discreţia guvernului rus.

         Situaţia paradoxală, din punctul de vedere economic, că România şi’a pus în cumpănă toate forţele pentru ca să întroneze la Bizanţ, tocmai Imperiul rus, se agravează prin consideraţiunile de ordine politică.

         Stăpânind << cheia >> Mărei Negre, Rusia ar putea ori-când sa exercite o presiune irezistibilă asupra României. Orice libertate de acţiune, prin aceasta ar dispărea, în ce priveşte politica ei internaţională, - ea n’ar putea fi decât un instrument docil în mâna guvernului din Petersburg.

         Dar acest guvern nu are nici un interes pentru desvoltarea şi prosperitatea României. Dimpotrivă, Rusia a întreprins răsboiul, cum a spus înainte de moarte contele Witte, tocmai ca, < punând piciorul solid pe Carpaţi şi la Constantinopol să’şi asigure dominaţiunea în Balcani >.

         România ar sta ca o barieră incomodă între Imperiu şi posesiunile lui din Balcani. Şi atunci, când Bucureştii ar ajunge o staţiune în drumul cel mai scurt dintre cele două capitale ale imensului Imperiu. – Petrogradul şi Ţarigradul, - câtă vreme ar mai putea el rămâne capitala unui Stat independent?

         Instalarea Rusiei la Ţarigrad n’ar însemna prin urmare, pentru România, politiceşte, decât începutul unei agonii.

         Ce putere de rezistenţă ar mai opune statul nostru, - în situaţia descrisă de subjugare economică, şi înconjurat cum ar fi de Rusia şi vasalii ei?

         In adevăr, victoria Rusiei n’ar fi adus numai la anexarea Galiţiei(care şi fusese << încorporată >> la Imperiu!) şi a Strâmtorilor, până la graniţa actuală a Turciei europene, - dar şi a Bulgariei, care urma să fie << pedepsită pentru infidelitate faţă de slavism >>: iar Serbia, după acest răsboiu nici n’ar mai putea trăi decât ca o ţară vasală a Rusiei. Astfel România, redusă la situaţia inţială a unei encalve, n’ar mai păstra contactul cu Apusul decât prin Ungaria…

         Viaţă ar mai fi aceasta?

         Dar apăsarea economică şi încercuirea politică şi strategică, nu ar fi singurele arme în mâna Rusiei pentru sugrumarea României.

         La Constantinopol se află scaunul unui patriarh ortodox ecumenic. Emanciparea bisericei noastre de sub Chiriarhia acestui patriarh e de dată recentă şi a lăsat incă multe chestiuni în suspensie.

         Dar acest patriarh, când ruşii vor stăpâni Constantinopolul, - va fi rus, având în dosul lui toată puterea nesfârşitei împărăţii. In cercurile bisericeşti din Rusia s’a şi discutat că patriarchul din Ţarigrad, sub scutul unui imperiu ortodox, trebue să ajungă în adevăr ecumenic şi să se grupeze deci în jurul său toate bisericile ortodoxe naţionale…

         N’am nevoe să insist asupra consecinţelor…

         Dar în Rusia a izbucnit revoluţia şi socialiştii ruşi reclamă << pacea fără anexiuni >>?

         Dar noi am încheiat alianţa cu republica rusă sau cu Ţarul? Voit-am noi înfrângerea Ţarului, ca să deslănţuim revoluţia? De aceea ne-am pus armata la dispoziţia Ţarului?

         Şi aici e un nou paradox în această împletitură de paradoxe, care constitue politica noastră.

         Desigur, revoluţia rusă pentru moment ne’a scăpat de o mare primejdie, la care ne’a expus alianţa noastră cu ţarul – dar această revoluţie face cu neputinţă şi realizarea scopurilor pe cari le’am urmarit pornind la acţiune.

         Iar în al doilea rând, dacă în momentul de faţă politica de cuceriri nu e cu putinţă pentru Rusia, - îndată ce acolo se va aşeza vr’un regim definitiv, interesul de Stat va îndemna noua Rusie pe vechea cale de expansiune spre Balcani. Numai dacă va avea în faţă o forţă peste care n’ar putea trece, Rusia republicană va putea să fie abătută din această cale, - însă niciodată prin cconsideraţiuni pur sentimentale.

         Nu sentimentul, ci numai interesul de Stat conduce politica internaţională, ori-unde şi oricând.

         Acesta este chiar paradoxul fundamental al politicei româneşti.

         Ne’am aliat cu un Stat, ale cărui interese economice şi politice nu sunt compatibile cu ale noastre, şi chiar cu simpla noastră existenţă ca stat şi ca Neam, fiindcă noi constituim o veşnică piedică pentru unirea dintre slavii de nord, cuprinşi în hotarele Rusiei, şi cei din Balcani, - şi fiindcă noi stăm în calea unui imens imperiu spre marea liberă.

         Şi ne-am ridicat împotriva Germaniei, care ar avea interesul să ne sprijine atât economiceşte cât şi politiceşte. S’a vorbit mult despre vestitul Drang nach Osten al Germanismului.

         Desigur, Germania are un mare interes de a’şi asigura expansiunea economică spre răsărit. Dar ea nu poate realiza acest scop prin opresiune şi prin anexări de teritorii, ci numai bizuindu-se pe o colaborare liberă a popoarelor din Orient.

         Şi acesta este temeiul cel mai sigur al politicei noastre tradiţionale: în aceste condiuni puterea şi prosperitatea noastră ar constitui un element al puterii şi al prosperităţii Germaniei însăşi.

         Interesul reciproc este cea mai bună garanţie în politică.

         Dar << idealul naţional >>?Poate acel ideal ar fi în contrazicere cu << interesul nostru de Stat >>? De aici se învederează chiar sofismul,despre care vom mai vorbi altă dată.

30 Septembrie

X

CONSECINŢELE FINANCIARE ALE DEZASTRULUI

Cei mai mulţi dintre români, dacă sufăr cu oarecare resemnare toată apăsarea clipei de faţă, se mângâie cu gândul la un viitor apropiat mai fericit. Toate sunt trecătoare – va trece şi acest răsboiu, vor veni <>, şi viaţa uşoară şi veselă de altădată va reîncepe…

         Imaginea românului, optimist din fire, se refuză de a concretiza consecinţele inevitabile ale dezastrului. Viaţa noastră atât de bogată în minciuni convenţionale, ne’a deprins să nu luăm nimic în serios. Nu ne dăm seama de răspunderea pe care ne’o asumăm, nici de sancţiunea care fatal urmează actele politice. Toată filosofia noastră naţională se rezumă în credinţa în  << norocul românului >>. A trecut ţara aceasta prin atâtea încercări, - rasboaie, ocupaţiuni, foamete, ciumă şi holeră, - ei şi? pentru ce şi acum nu s’ar mai putea întoarce veşnicul carnaval, fără muncă şi fără griji, al << vieţii normle >>?..

         Nu, domnilor, răsboiul actual nu are analogii în trecut. Niciodată România n’a fost încă silită să facă o sforţare atât de uriaşă care să pună în cumpănă toate dobândirile materiale şi morale ale veacurilor trecute.Niciodată teritoriul nostru naţional, n’a fost în întregime împărţit între oştirile streine de milioane cari se răsboaie între ele. Precum niciodată ţara aceasta n’a servit ani dearândul ca arenă închisă pentru atât de groaznice lupte.

         Voi încerca aici să lămuresc numai un aspect al sancţiunii istorice pentru păcatele politicei noastre.

         Voi căuta anume să stabilesc datoria publică ce va apăsa asupra ţării la închiderea păcii.

         Din datele oficiale (v. Gh. M. Dobrovici, << Istoricul datoriei publice a României >>, p.447) rezultă că până la 1913 împrumuturile noastre de Stat se urcau la peste un miliard 800 milioane, din cari se amortizase aproape trei sute de milioane.

         Anuitatea acestor datorii se ridică la vr’o 98 milioane. Cât de greu apăsa asupra budgetului nostru această sarcină, ştie ori şi cine.

         Dar câţi îşi dau oare seama, cum stăm acum în această privinţă?

         Iată o mică socoteală, după datele Ministerului de finanţe, până la plecarea guvernului din Bucureşti:

1.577.013.590 – Imprumuturile vechi, (scăzându’se amortizarea)

250.000.000     - Renta 4 1/2% din 1913(prin << Disconto >>Berlin)

700.000.000  -Cele 4 împrumuturi de la Banca Naţională, din 20 Decembre 1914, 15 Iunie şi 8 Decembre 1915 şi 21 Octombre 1916.

400.000.000     - Imprumutul Naţional

14.569.000       -Bonuri de tezaur

10.012.500       - Imprumut la Banca d’Italia din 15 Dec.1914

125.000.000     - Imprumut la Londra,la Baring Brothers,din 14 Ianuarie 1915.

175.000.000     - Imprumut la Banca Engliterii, din 2 Octombrie 1915

1.000.000.000  - Idem din 2 Oct.1916

46.313.544                  - Rentele de 4% şi 5% pentru cumpărare de păduri,constituire de islazuri,şi de mână moartă.

 La aceste mai trebuesc adăugate cel puţin:

300.000.000     - Bonurile de rechiziţie p2nă la dec.1916

300.000.000     - Creditele pentru C. F. (Marghiloman)

400.000.000     - Angajare de << excedente >>

5.297.908 634           Total

         Aceste 5 milarde 300 milioane, în cifră rotundă, reprezintă angajamente ce erau efectiv contractate de tezaurul nostru, şi în mare parte realizate şi cheltuite în momentul când guvernul luase calea pribegiei.

         Despre faza ieşeană a gospodăriei noastre financiare nu ştiu nimic precis. Am cetit o telegramă că s’a mai contractat un nou împrumut la Londra şi altul în Japonia; că se mai tratează şi în America, şi tot sute de milioane şi miliarde…

         In acelş timp, desigur se acumulează bonuri de tezaur şi bonuri de rechiziţie, lucrează cu intensitate presa Băncii naţionale…

         Trebue ţinut seamă, că nici măcar resursa impozitelor pentru cheltuieli ordinare guvernul din Iaşi nu o are: peste două treimi din ţară nu se mai află sub puterea lui, iar cealaltă treime…de sub ruşi, prea puţin mai poate contribui şi ea la bugetul Statului.

         Dacă presupunem deci că în cele nouă luni ce au trecut dela stabilirea guvernului la Iaşi, datoria publică a mai crescut cu vr’un miliard şi jumătate, desigur suntem mai prejos de realitate.

         Iată deci o datorie probabilă, în momentul de faţă de şase miliarde 800 milioane! Nai mult decât împătrit datoria anterioară politicii de << măriri >>…

         Dar chiar de s’ar încheia pacea imediat, e evident că datoria noastră actuală nu se poate mărginii la această cifră. Numai ca despăgubiri pentru sondele şi instalaţiile petrolifere, distruse de vestita comisiune engleză, vom fi siliţi să plătim cel puţin 500 milioane. (După o informaţiune, numai societăţile americane reclamă 200 milioane!).

         Despăgubiri pentru altă avere distrusă, indemnizăripentru populaţiunea din părţile care au suferit mai mult pe uma acţiunii militare (sunt atâtea oraşe şi sate întregi dărâmate!) reprezintă cel puţin alte 500 milioane.

         Apoi, pensiuni pentru familiile celor căzuţi în luptă şi pentru invalizi, la cât se vor mai însuma ele? Sunt cu mult peste o suta de mii de morţi pe câmpul de bătălie, în spitale şi în captivitate, şi tot pe atâta vor fi şi schilozi. O elementară măsură de siguranţă publică, dacă nu simţul de dreptate, va impune aici Statului o sarcina desigur mai mare de 25 milioane pe an, - adică iarăş anuitatea unui capital de minimum 500 milioane.

         Numai aceste  trei << condee >, cari reprezintă, repet, o datorie actuală, se ridică prin urmare încă la un miliard şi jumătate.

         Cu alte cuvinte, chiar în cazul unei păci imediate, totalul probabil al datoriei noastre publice s’ar exprima prin groaznica cifră de opt miliarde 300 miloane!

         Dar dacă răsboiul se va prelungi încă un an?…E un coşmar, - şi totuş calculul cel mai simplu ne arată, că e cu putinţă să intrăm în pace cu o formidabilă datorie de vr’o zece miliarde.

         Dobânzile şi amortizarea unui capital de zece miliarde, considerând situaţiunea pieţei după un asemenea cataclism, vor cere în cazul cel mai bun o anuitate de 700 milioane.

         Vom putea face faţă acestor plăţi?

         Ce povară reprezintă ele pentru budgetul statului?

         Şi ce sforţări ni se vor cere pentru acoperirea lui?

E de datoria oricărui cetăţean să’şi pună aceste întrebări.

2 Septembrie

II

         Am arătat în articolul de mai sus că probabila datorie publică se va urca la încheerea păcii, la suma fantastică de 10 miliarde.

         Cât de strivitoare va fi această sarcină pentru economia noastră naţională putem uşor învedera printr-un calcul sumar:

         Avem, aproximativ, 8 milioane hectare de pământ cultivabil, - bine înţeles grevat de ipoteci şi de toate sarcinile imaginabile. Ceea ce, înseamnă că, dacă datoria publică se va urca la 10 miliarde, fiecare hectar cultivabil va fi grevat de o nouă sarcină de 1250 lei, - mai mult decât valoarea lui! Dar aproape toata avuţia noastră naţională se reduce la aceasta.

         Suntem deci ameninţaţi să cădem în situaţia acelor nenorociţi ale căror venituri nu ajung pentru plata dobânzilor datorite. Mizeria generală, zeci de mii de familii aruncate pe drumuri, - iată consecinţa fatală a acestui bilanţ de falit.

         In adevăr, am văzut că numai anuitatea în condiţiunile pieţei ce se pot prevedea după răsboi, se va urca la cel puţin 700 milioane.

         Dar bugetul nostru întreg înainte de răsboi, - dacă facem abstracţie de cifrele numite de << contabilitate >>, - nu înfăţişa decât vreo 500 milioane.

         Cât însă va putea produce bugetul Statului după răsboi?

         Ori câte economii am voi să facem, - şi de sigur, vom fi siliţi să suprimăm poate o jumătate din armata noastră de funcţionari, să desfinţăm servicii întregi, să închidem şcoli etc., - faţă însă de enormele necesităţi pentru utilarea din nou şi pentru punerea în stare de funcţionare a întregului mecanism al Statului, nu vom putea reduce prea mult din cheltuielile bugetare.

         Veniturile însă, vor scădea grozav: ţara e ruinată, producţia va fi redusă. Vor trece decenii până ce numai stocul de vite necesare agriculturii precum şi fabricele sau isvoarele de petrol, toată viaţa noastră industrială şi comercială, vor ajunge la nivelul la care au fost înainte de dezastru.

         Atunci?

         Bilanţul e în adevăr nimicitor. Cu un venit în cazul cel mai prielnic, de vre’o 300 sau 400 milioane, - oricâte impozite noi am inventa – va trebui să facem faţă la vre un miliard şi 200 milioane de cheltuieli indispensabile.

         Simplul fapt că astfel de fiecare cap de familie va cădea în mijlociu o sarcină anuală, numai pentru necesităţile Statului, de aproape 1000 lei, ne zugraveşte toată grozăvia acestei situaţii. De unde să mai luăm sumele necesare pentru celelalte nevoi, - pentru administraţia judeţeană şi comunală şi chiar pentru hrana însăşi şi întreţinerea populaţiei?

         Doar chiar pentru vremurile << prospere >> de dinainte s’a  calculat că bugetul unei familii ţărăneşti în România abia dacă se urcă la vre’o 500 lei pe an…

         Dar, cum am spus, datoriile noastre sunt, în parte covârşitoare, contractate în străinătate. Prin urmare anuitatea datoriei publice, va trebui cu orice preţ să fie plătită.

         Spun cu << orice preţ >>, pentru că nu ne va fi ertat să recurgem la sursa falimentului de Stat. Statele mari pot, la rigoare, refuza plăţile în străinătate, dar noi?… Unde găsim puterea de rezistenţă presiunii creditorilor?

         Aşa dar: nu vom avea de unde plăti, dar va trebui să plătim…

         La acest rezultat am ajuns fiindcă am dus răsboiul în condiţii nenaturale, şi el ne’a costat relativ, nemăsurat mai  scump decât pe oricare alt beligerant.

         E evident,că cu toată sărăcia noastră, un răsboi nu se poate duce cu arme şi mijloace mai puţine şi mai inferioare, decât cele ce sunt la dispoziţia altor beligeranţi.

         Ţinând seama însă de situaţia concretă, pe noi ne’a apăsat sarcina răsboiului cu mult mai greu decât pe aliaţii şi pe adversarii noştrii.

         Mai întăiu nu suntem un Stat industrial, nu putem produce aproape nimic noi înşine pentru trebuinţele răsboiului. Am fost siliţi să aducem armamentul şi materialul necesar de la distanţă fantastică, prin Arhangelsk sau Port Arthur, în jurul capului Bunei Speranţe. Iar schimbarea de orientare politică din ultimul moment ne-a silit să facem comenzi în grabă, am plătit deci îndoit, întreit, şi chiar mai scump decât ceilalţi beligeranţi(nu mai ridic vălul asupra  << micilor defecte >> ale mecanismului nostru administrativ…)

         In al doilea rând, ţara noastră întreagă  a servit şi serveşte încă de teatru de răsboiu, - nu e un petic de pământ care să fi fost cruţat.

         Intreg aparatul  Statului funcţiona deci cu extreme dificultăţi.

         Ce comparaţie mai poate fi dar cu alte ţări, în ce priveşte consecinţele  materiale ale răsboiului?

         Ducând răsboiul în aceste condiţiuni am ajuns de fapt să distrugem aproape întreaga nostră avuţie naţională: 10 miliarde de datorie publică faţă de valoarea pământului cel mult de 8 miliarde.

         A ascunde adevărul, a nu ne da seamă de consecinţele acestui bilanţ, pentru fiecare cetăţean în parte ar fi un  act de laşitate, şi ar împiedica numai trezirea conştiinţei.

         Mai poate fi vre’o mântuire?

         Un lucru e sigur şi evident:

         Faţă de enormitatea sarcinei şi sărăcia resurselor noastre, România nu poate rezolvi numai cu propriile ei mijloace problema financiară şi economică ce se va pune după restabilirea păcei.

         Ca să putem birui, cu timpul, formidabile dificultăţi ce ni se vor pune în cale, se impune imperios atragerea unui enorm capital din afară, care ar primi această plasare, fatal foarte puţin productivă pentru multă vreme.

         Dar, numai de dragul nostru nimeni nu ne va veni în  ajutor, mai ales în urma experienţelor trecutului…

Interesul lui propriu poate singur determina un Stat străin să ne întindă mâna. Orice declamaţie în această privinţă ar fi ridicolă şi inutilă.

         Acest interes nu’l poate avea însă, după acest răsboi, nici Franţa, nici Anglia. Cât pentru Rusia, fără să mai vorbim, de alte consideraţii, ea însăşi este pe pragul falimentului.

         Iar noi…noi ne’am ridicat împotriva singurului Stat care era în măsură şi care avea şi interesul de a ne susţine!

         Triste vremuri aşteaptă pe copiii noştri, pentru păcatele părinţilor…

3 Septembrie

 

III

In faţa unei primejdii, o naţiune sănătoasă nu se teme de adevăr. Ea priveşte primejdia drept în fată, bizuindu’se pentru mântuire numai pe tăria ei sufletească, ştiind că minciuna ne poate da o consolaţie trecătoare, dar nu ne poate da şi energia necesară pentru luptă.

         Constatând că cei mai mulţi dintre români, în urma catastrofei, pe care vina noastră proprie a chemat’o asupra ţării, trăesc în hipnoza raiului de << după răsboiu >>, care ne’ar aduce << praznicul >> veşnic de altă dată, am încercat să învederez că România veche, România de << chef >> şi traiu uşor nu se va întoarce. Ea a murit pentru totdeauna în ziua când conducătorii acestui Stat, cu o inima atât de uşoară, au aruncat’o în vâltoarea răsboiului.

         Pentru aceasta, am căutat să stabilesc la ce sumă se va urca datoria noastră probabilă în ziua încheerii păcii.

         Şi am ajuns la următoarele rezultate, în cifre rotunde: cinci miliarde de datorie contractată până la plecarea guvernului la Iaşi; un miliard şi jumătate ar reprezenta despăgubirile de diferită natură, pensiunile etc. în cât m’am crezut în drept să conchid că, dacă rasboiul se va prelungi încă un an, e mai mult decât probabil  că asupra ţării o să cadă o sarcină formidabilă de zece miliarde.

         Natural, nu pot garanta că datoria reală nu va fi cu câteva sute de milioane mai mică sau mai mare. Dar, e absolut sigur, că Statul Român va avea de suportat o sarcină  de cinci sau chiar şease ori mai mare,ca înainte de răsboiu (un miliard şi jumătate).

         In faţa acestei enorme creşteri a datoriei publice, ce mijloace vom avea noi pentru a face faţă atâtor cereri sporite asupa bugetului ţării? Mai mari sau mai mici decât înainte?

         Ce om ar îndrăsni să susţină, că pe urma ruinii ce a căzut peste noi, aceste mijloace vor fi mai mari?

         Dar bugetul ţării se urcă numai la vre’o 500 milioane şi înainte de răsboi. De unde Statul să caute noi venituri?

         Poate economia noastră naţională numai cu propriile ei resurse, rezolvi această problemă?

         Am raspuns negativ la această întrebare, şi nici să se poată răspunde astfel.

         Pentru aceasta n’am avut nevoe să evaluez întreaga avuţie naţională. Nu numai pentru că nu pot avea în situaţia de fapt informaţiunile precise necesare, dar şi pentru că această socoteală, din punctul de vedere, pe care m’am bazat, ne’ar putea uşor induce în eroare.

         Bine înţeles, am cunoscut evaluările ce au fost făcute înainte, şi  cari se urcă, de pilda  d. I. N. Angelescu, la 26 miliarde, iar după d. N. Xenopol la vr’o 21 miliarde.

         Nu discut aceste evaluări, - care de altfel întotdeauna sunt problematice, ceeace dovedeşte chiar diferenţa dintre aceste cifre. Dar ele nu pot servi pentru scopul care ne interesează.

         Aşa, de pildă, în socoteala d-lui I.N. Angelescufigurează valori industriale de cinci miliarde.

         Să admitem că cifra aceasta este exactă.

         Dar, cine nu ştie, că industria << noastră naţională >>, nu e un izvor de putere pentru Stat,ci ea însăşi trăeşte pe seama Statului.

         Cetitorii noştrii desigur, îşi amintesc o discuţiune recentă din parlamentul nostru  asupra fabricilor de zahăr, în care s’a dovedit că această industrie e intreţinută direct de Stat, cu ajutorul premiilor şi altor avantaje.

         Acum vr’o cincisprezece ani, am avut şi eu prilejul să arăt în Cameră, că ajutoarele pe cari sub diferite forma, aceste fabrici le primesc de la Stat, transformate în bani  s’ar putea înfăţişa astfel: ele primesc gratuit  toată materia primă, Statul plăteşte şi toate salariile lucrătorilor, şi pe deasupra mai varsă acţionarilor, vr’o 20% asupra capitalului nominal. < Câştigul > ce fabricile de zahăr mai realizează din vânzarea produselor lor, rămâne ca un << desert >>.

         Şi totuşi, aceste fabrici de sigur trebuie să reprezinte în bilanţul d-lui Angelescu sute de milioane.

         Sau să luaţi nenumăratele fabrici de << cuie >> şi de << nasturi >> de << decorticarea orezului >> de << uleiuri vegetale >> etc., cari nu există decât graţie << avantajelor industriei naţionale >> sau a vre’unui paragraf din tariful vamal, asigurat unui << amic >>!…

         Toate aceste industrii, fără să discut aici politica economică ce le-a inspirat, sunt pentru Statul nostru o sarcină - adică o sarcină pentu agricultură, care e adevăratul izvor al bogăţiei noastre.

         Tot aşa nu pot ţinea seamă de valoarea clădirilor din oraşe, pe care d. N. Xenopol o evaluiază la două miliarde.

         Toate acestea nu sunt valori active cari ne’ar putea servi în situaţia în care ne aflăm, ci valori inerte sau chiar negative din punctul de vedere al forţei noastre productive reale.

         Zilele trecute << Bukarester Togblatt >> a publicat un articol judicios în care pune degetul pe rană.(No.274, din 17 septembrie 1917).

         Revizuind statisticile d-nilor Angelesu şi Xenopol, ziarul german se întreabă: ce garanţie poate da România creditorilor  ei? şi ajunge la cifra de 18-20 miliarde.

         Cred, că din acest punct de vedere, adică al creditorilor, socoteala aceasta e mai curând prea modestă. Dar din punctul de vedere al valorilor active, ea este cu mult exagerată.

         Să explic această afirmare cu un exemplu pe înţelesul tuturor.

         Iată un moşier ruinat, care se sbate în zadar să-şi plătească datoriile. Un palat somptuos pe care el şi ´l-ar  fi ridicat în zile de slavă, este de sigur o garantie pentru creditorii lui, << valoare >>, pe care trebuie sa o înregistreze şi statistca d-lui Anghelescu. Dar moşierului la ce îl poate ajuta acest palat, în lupta  pentru salvarea patrimoniului? Doar la lichidare…Nu e mai curând o nenorocire necesitatea de a-l întreţine sau în cazul contrariu de a-l lăsa pradă ruinii? Avem aici evident  aface cu o valoare nu numai inertă, dar chiar negativă, care roade din produsele moşiei.

         Din acest punct de vedere şi noi, Românii, ne putem bizui mai cu seamă pe agricultura noastră,- restul poate numai ajuta agriculura  în funcţiunea ei economică.

         Din cauza aceasta n'am ţinut seamă,expres, decât de valoarea terenurilor noastre cultivabile , cari se urcă la opt milioane hectare.

         Faţă de fondul acesta adevărat al avuţiei noastre nationale , sarcina de miliarde e  strivitoare, - 1250 LEI DE  FIECARE HECTAR !

         Am evaluat terenurile noastre  cultivate, la opt miliarde, - ceva mai mult ca d. M. Şerban care accepta cifra de 7.6 miliarde. Iar în ce priveşte averea mobiliară  - am crezut  că pot  să  nu ţiu seama de ea.

 Nu era doar să mă gândesc la lichidarea regatului.

Din punctul de vedere  însă al creditorilor, putem da desigur mult mai mari garanţii: în toate izvoarele ce dorm încă şi mai cu seamă în muncă acestui popor, care nu poate pieri pentru un moment de rătăcire al conducătorilor săi.

Dar aceasta e şi concluzia, la care am ajuns: numai un mare capital străin care să pună în valoare toate puterile latente ale acestui pământ şi ale acestui neam, ne poate ajuta să rezolvim problema.

Pentru aceasta însă se cere o îndrumare a vieţii noastre naţionale pe alte căi.

Numai cu mari jertfe, cu muncă nepregetată, cu suferinţi negrăite, putem ajunge la liman.

Şi nădăjduesc că vom ajunge –dar << paznicul >> s'a dus pentru totdeauna.

Să nu căutăm dar a ne însela pe noi înşine.

22 Septembrie

       XI

BILANŢUL….

E trist bilanţul acţiunii noastre.

Am pornit la răsboiu.

Impotriva unui tratat de alianţă care ne leaga onoarea de Stat;

Impotriva  politicii noastre tradiţionale, consacrate de toţi bărbaţii de seamă ai neamului, din generaţiile trecute;

Impotriva Constituţiunii, care cerea un vot al Corpurilor legiuitoare pentru a îngădui trecerea armatelor ruse pe teritoriu naţional;

Impotriva hotărîrii unanime a primului Consiliu de Coroană ;

Impotriva  majorităţii celui de al doilea Consiliu.

Plecând de la concepţiunea imorală a unui răsboiu << fără rizic şi sacrifici >>, am călcat în picioare toate obligaţiunile noastre de Stat, dar şi toate interesele noastre economice şi politice şi ne-am aliat cu Imperiul Ţarilor, a cărui victorie nu numai că ar fi însemnat o primejdie pentru întregul Orient european, şi pentru temeliile democratice ale civilizaţiunii pe continent, dar şi o agonie pentru Statul şi neamul românesc.

Am pus armata la ordinele sugrumătorilor popoarelor oprimate vecine, uitând şi legăturile noastre istorice, şi perspectivele viitorului, şi îndatorile noastre faţă de noi înşine, ca neam care caută el însuşi să-şi poată afirmea plenitudinea vieţi naţionale.

Intr'un moment istoric, care poate nu ne va mai fi dat să-l întânim în cursul veacurilor, când puteam avea un mare rol în Istoria mondială,înscriind o pogină glorioasă în cartea neamurilor: când am fost chemaţi să contribuim la organizaţia politică definitivă a acestui colţ  al Europei şi să ne afirmăm ca Statul de frunte şi centrul de gravitaţiune pentru naţiunile din  Balcani-noi am trecut peste toate posibiliţăţile ce zăceau în situaţia noastră geografică, pentru un rol odios de unealtă a expansiunii ruseşti.

Şi  mai presus de toate, în numele idealului naţional, am inagurat o politică de înjosire şi de renunţare, de închinare înaintea siluitorului, uitând rana încă deschisa a Basarabiei.

Şi am înstrăinat pe veci milioanele de români, ai căror părinţi, alături de parinţii noştri, într'un şir nesfârşit de generaţii, au muncit şi au sângerat la zidirea Statului acestuia.

Şi am risipit în zadar sute de mii de vieţi nepreţuite şi am sămănat ruini peste ruini…

Ce ameţeală a prins pe conducătorii Statului românesc, în ce vârtej năpraznic l'au prăvălit?

Dar răspunderea nu o poartă numai conducătorii. Ori cât de mare ar fi vina lor, nu trebuie să ne punem la adăpost de răspundere şi noi cei din << clasa luminată >> toţi cei cari sunt << ca un oraş aşezat pe munte ca să-l vadă lumea toată >>, toţi acei ce'şi revendică cu mândrie titlul de cetăţean.

Acolo, în adâncurile vieţei nationale, mulţimea robită pământului negru, credincioasă şi încrezatoare, fără răspundere ea însăşi, a avut şi are dreptul să ne ceară nouă mai multă conştiinţa cetaţenească.

A fi cetăţean nu înseamnă numai a-ţi da votul << partidului >>, în aşteptarea revărsării<< Nilului >>…

Dreptul cetăţenesc implică o mare răspundere în faţa tuturor generaţiilor ce vor să vină în urma noastră.

Şi rog pe fiecare cetăţean, în fata acestui funest bilant, să-şi scrumeze conştinţa, dacă şi-a făcut datoria?

Dacă întrunirile << acţioniste >> nu răsunau de miile de << ai noştri >>, cari nu se gândeau de cât să preamărească pe << şefi >>, fără să-şi pună întrebarea măcar încotro aceştia duc ţara; dacă n'am fi tolerat ca simbriaşii miniştrilor străini să organizeze  ovaţiuni în faţa  legaţiunii ruseşti; dacă n'am fi încurajat o presă neruşinată şi prea puţin dezintersată : dacă n'am fi asistat impasibili la orgiile bandelor << demnităţii naţionale >>; dacă n'am fi  îngăduit ca să fie înăbuşit orice glas  care îndrăznea să se ridice împotriva hipnozei obşteşti; dacă am fi respectat dreptul sfânt al libertăţii cuvântului, care este cea mai sigură  garanţie împotriva rătăcirilor şi cea mai puternică armă de educaţie cetăţenească; dacă am fi înţeles, că opinia publică nu se poate forma prin urlete de piaţă şi cafenele ci numai printr'o discuţie  cinstită şi liberă; dacă am fi cerut  << factorilor responsabili >> să îşi facă datoria in parlament şi în faţa obştiei; dacă…dacă am fi fost cetăţeni : n’am fi stat acum printre ruini, n’am fi trecut prin această grozavă criză morală.Copiii noştri ar fi putut avea o altă soartă…

         Vor ispăşi ei pentru păcatele noastre… Dar avem datoria, în faţa groaznicului destin, să nu ne mai lăsăm ameţiţi de urletele inconştienţilor şi de…şoaptele celor prea conştienţi, ci privind în faţa realităţii amare, cel puţin acum, în ceasul al doisprezecelea, să ne înălţăm până la adevărata chemare cetăţenească.

         Ceeace îndurăm în clipele acestea din viaţa noastră, să fie cel puţin zălogul zilelor mai fericite pentru copiii noştri…

         3 Octombrie

XII

RASPUNDEREA  ISTORICĂ

I.Plan greşit

I

Optimismul e o însuşire sufletească respectabilă în sine, cu o condiţie, ca el să nu se coboare la o îndărătnică   ignorare a realităţii, numai pentru a hrănii iluziile. În cazul acesta optimismul în realitate, izvorăşte din slăbiciune intelectuală sau din laşitate morală, şi poate duce  până la tocirea instinctului de conservare, expunându-se la toate primejdiile. Până la ce grad de întunecare << optimistă >> se poate ajunge pe această cale, ne învederează psichologia << etentistului >> română. De peste  trei ani durează răsboiul; în acest răstimp armatele Puterilor Centrale au repurtat atâtea victorii, au reuşit să respingă peste tot invaziile inamicului, au ocupat vaste teritorii, şi astăzi continuă să lupte pe pământ străin.

         Dar recitiţi orice jurnal << etentist >>, veţi avea impresia, că de când s’a început răsboiul, în fiecare zi Germania şi Austria se prăbuşesc şi se prăbuşesc şi se află în ajunul pieirii desăvârşite.Trec luni dupa luni, şi ani dupa ani, dar răsboiul nu se isprăveşte, nu moare nici Germania, nici Austria; mereu dau ele noi dovezi de putere vitală şi spirit ofensiv, acumulează un fapt mare de arme după altul. În zadar << optimistul >> nostru nu vede nimic:

         Dă << tăvălugul >> rusesc peste Hindenburg, optimistul jubilează că flota Etentei e la poarta Constantinopolului, care la sigur va cădea peste cate-va zile.Urmează studii, articole, discuţii cari învederează în ce situaţie tragică se află nemţii şi că, în urma acestui triumf decisiv al Înţelegerii, Puterile Centrale sunt iremediabil pierdute. Dar flota este respinsă, cu pierderi înspăimântătoare, - nu face nimic : avem debarcarea la Galipolii; peste două săptămâni, absolut sigur, bizanţul este în mâna aliaţilor. Şi iarăş o serie de studii, articole, discursuri cari devoedesc negru pe alb că după acest  nou triumf decisiv al Înţelegerii, Puterile Centrale sunt de istov neisprăvite. Au fost silite armatele franco-engleze să părăsească şi Galipolii? N’are nici o importanţă;mai întâiu retragerea a reuşit aşa de bine, încât << echivalează cu o victorie >> apoi ruşii sunt la poalele Carpaţilor, că mâne sunt în Budapesta, Viena, Berlin, << prin Breslau >>… Alt noian de studii, articole, discursuri, cântă prohodul Puterilor Centrale. Vine ofensiva lui Mackensen, campania din Serbia, - acum e cert că Germania şi Austria sunt  moarte; brilianta << retragere strategică >> rusă le-a înecat trupele în mlaştinile Pin kului. Apoi: milioanele de armată Engleză, Italia, << doctorul Brusilov >>, Sarrail, România;- zilele sunt numărate până la victoria eclatantă, mai cu seamă - < România dă o lovitura de măciucă >… Bucureştiul e sub puterea germană, în Rusia – revoluţia şi anarhie. Dar <<  victoria finală e mai sigură de căt ori-când >>: America, Japonia, Siamul, şi mai ştiu eu ce alte oştiri nenumărate vin să prăpădească pe neamţ…

         Şi trec luni, şi trec ani, optimismul etentist primeşte lovitură după lovitură, dar în fiecare zi nouă soarele tot  răsare, <<  victoria finală >> e tot mai <<  absolut >> sigură…

         Biata minte omenească!…

6 Octombrie

II    

Tot planul de campanie al Inţelegerii a fost întemeiat pe << incomensurabila >> puterea militară a Imperiului rus.

         Rusiei îi era rezervată rolul principal în doborârea << militarismului prusian >>. Ea a fost  înfăţişată drept campionul  de frunte al civilizaţiunii, al dreptului şi al libertăţilor naţionale…

         E destul să ne amintim tămâierile presei etentiste de la începutul campaniei, faţă de << Uriaşul de la Nord >>: nenumărate oşti ruse vor trece ca un val irezistibil, ca un << puhoiu >>, ca un << tăvălug >>, peste trupul Germaniei. Celelalte armate aliate se vor mărgini la un rol modest, - ele vor trebui numai să reziste, până ce  lavina rusească va mătura totul în rostogolirea ei  năpraznică.

         Mai  mult decât acest limbaj, adesea lipsit de simţul demnităţii, concesiunile reale, făcute de către aliaţii  apuseni Rusiei, dovedesc cât de mult preţ a fost pus pe forţa ei militară în acest răsboiu. Pentru a-şi asigura concursul Ţarului, Anglia nu s’a sfiit să renunţe la politica ei tradiţională, să i abandoneze Persia de Nord, să consimtă la împărţeala Turciei, să accepte întinderea puterii  moscovite până la Constantinopol şi Strâmtori, să’i  dea partea leului din Asia Minoră. Franţa nu şi mai socotea miliardele ce curgeau în abisul finanţelor ruse; ţara tuturor revoluţiilor, spre a nu şi supăra pe aliatul asiatic, era gata să aplaude până şi sugrumarea Poloniei şi a Ucrainei…

         Şi vai! S’a  dovedit că Rusia, în realitate nu constituie acea forţa militară formidabilă, pe care întregul plan de acţiune  a fost sprijinit. Această greşeală de plan a avut consecinţi fatale pentru  înţelegere, şi ea n’a mai fost reparată şi nici nu se va mai putea repara.

         Am arătat altă dată (<< V. R >>., 1915,No.7,p. 17 urm.), că numericeşte chiar, Rusia nu dispune de acel nemărginit rezervor de material omenesc, pe care şi-l închipuia Apusul. Din cauza unei enorme natalităţi şi mortalităţi, în compoziţia  populaţiei ruseşti intră relativ un număr îndoit mai mare de copii şi invalizi ca în Germania, în   cât - << dacă la o sută de locuitori, în caz extrem, Franţa sau Germania ar putea înarma până la 15 oameni, Rusia  n’ar putea scoate din o sută de locuitori decât şapte sau opt soldaţi. Cu alte cuvinte, pentru Rusia e relativ, de  două ori mai greu decât pentru Franţa sau Germania  de a înarma un contingent determinat de recruţi.  Adică cele 180 milioane ale populaţiei ruseşti, din punctul de vedere militar, ca rezervor de forţă armată, nu reprezintă în realitate decât 85 milioane de populaţie franceză sau germană! >>…(loc. cit, p. 8).

Astfel se explică, pentru ce Rusia, cea dintâiu dintre toţi beligeranţii, a fost silită să cheme sub drapel pe copii de 18 ani!

Dar puterea militară a unei ţări atârnă mai cu seamă de energia ei economică. Dacă însă, luăm drept măsură acestei energii comerţul exterior, << constatăm , că- înainte de răsboi- pentru un cap de locuitor în Germania, comerţul exterior se cifrează cu 385 franci, iar in Rusia numai la vre-o 39 franci; de zece ori mai mare  decât a rusului! >>

<< Aşa dar, pentru Rusia numai din punctul de vedere pur numeric, e de două ori  mai greu pentru Germania să ridice un contingent de recruţi, dar în acelaş timp e relativ de zece ori  mai greu de a preface pe aceşti recruţi într-o armată modernă, şi de a menţine în timp de campanie capacitatea ei de luptă  >>…(loc. cit. p. 19-10).

Un economist rus a arătat la începutul răsboiului că faţă de sacrificiile financiare pe cari răsboiu le cere Rusei, chiar dacă întreg venitul ei naţional ar fi destinat să le acopere- fără să lase nimic pentru populaţie şi alte trebuinţi- încă el n'ar fi de ajuns! Dar răsboiul a redus încă groasnic şi venitul naţional. Am arătat într'un articol anterior că toată activitatea productivă a imperiului este paralizată, iar cheltuelile cresc mereu în proporţi fantastice.

M'am crezut în drept să încheiu articolul citat, în 1915, după cum urmează:

<< Nici mijloace financiare, nici muniţii, ca să pună din nou în mişcare << tăvălugul >> rusesc, din cauza aceasta n'au de unde veni. Departe de a putea duce răsboiu << până la Urali >>, pe fie care lună colosul rus se apropie de istovire desăvârşită. Şi prin aceasta, întregul plan de acţine al Împătritei Înţelegeri s'a dovedit irealizabil: Rusia nu poate birui >>… (ibid., p. 22).

Minunea nu s'a putut face. Rusia ţaristă s'a prăbuşit, colosul se sbate în convulsiuni anarhice,- << tăvălugul >> e astă-zi aruncat la << fier vechiu  >>…

Dar rolul, pe care planul Inţelegerii îl desemna Rusiei nu'l poate lua asupră-şi nimeni altul. De aici prelungirea răsboiului la infinit, fără nici un scop practic, Situaţia creată, prin scoaterea din luptă a Rusiei, nu se mai poate schimba. Revoluţia a pus capăt tuturor nădejdilor.

         Optimistul indomptabil esclamă: Dar America, Japonia!…

         Oricâte trupe ar trimite America pe frontul apusean, aceasta nu poate compensa prăbuşirea frontului rus, - fără să mai atingem alte consideraţii.

         Iar dacă Ameica sau Japonia ar face chiar nebunia să transporte prin nemărginirea moscovită milioanele de trupe, aceasta n’ar schimba starea de lucruri din interiorul unei ţări, cuprinse de furia anarhiei, - ceeace  ar paraliza acţiunea oricărei armate şi ar expune-o numai la primejdia distrugerii.

         Asemenea expediţie ar avea multe şanse să degenereze într;o campanie de represiune împotriva unui popor de 180 milioane în deplină rasvrătire.

         Prăbuşirea militară în aceste condiţii ar fi  şi mai grozavă.

         Destinul se îndeplineşte…,

         Dar  prin nici o argumentaţie nu poţi face pe un daltonist să vadă faţa adevărată a lucrurilor…

8 Octombrie