În ţara lui Caragiale.Paul Goma despre Stere

Tata spunea că noi, basarabenii, suntem “ovreii zilelor noastre”

Ei bine, mama voastră! o să fiu altfel!

          -La noi se spune “venetic”…

         

          -Da, venitul. În Ardeal se spune “venitură”. Dar tot de la “a veni”. Noi sîntem de loc. Bun. Mult mai tîrziu, acum –cîţi ani? – patru, cinci, şase, şapte, opt ani, cînd a apărut în franţuzeşte “Din calidor”, la o convorbire, la o discuţie la radio, la “France-Culture” un critic literar m-a întrebat: “Cum defineşti basarabenitatea?” Eu auzisem de “polonitate”, de “rusitate”, de “francitate”, de “iudaitate”, chiar şi de “românitate”, dar de “basarabenitate” n-am auzit. Însă francezul a format acest cuvînt. Şi eu ştiu ce înseamnă: ceea ce te caracterizează pe tine ca basarabean. Şi atunci a trebuit să improvizez şi am improvizat în felul următor: eu mi-am adus aminte că tata spunea despre noi, basarabenii refugiaţi în România, şi care, cum să spun, eram în bătaia vîntului, toţi ne… - nu că ne persecutau, nu, în sfîrşit… spunea, dar prin faptul că noi rătăceam de colo-colo, spunea că noi, basarabenii şi bucovinenii, sîntem “ovreii zilelor noastre”. Adică cei care nu au ţară. Şi taică-meu amănunţea ce spunea, dar, măcar ovreii, cînd veneau în ţările româneşti, veneau din Galiţia, veneau îmbrăcaţi altfel, aveau perciuni, aveau caracteristici străine şi, în plus, vorbeau altă limbă, aveau altă credinţă, altă religie. Or, noi aveam aceeaşi limbă cu ei şi totuşi ne consideră venetici şi străini, şi n-avem casă. Acest sentiment… definiţia a venit mult mai tîrziu, însă starea a fost dispusă şi permanentă în toate cărţile mele. Şi atunci, discuţia s-a lărgit – căci am avut o oră şi jumătate de discuţie – şi le-am zis, probabil, aşa cum evreii nu au conştiinţa că sunt altfel decît prin felul în care sunt primiţi sau respinşi, mai bine zis, de celălalt care zice: “tu nu eşti de-al nostru, tu nu eşti ca noi”, şi atuncea eu aş spune: “A-a! Nu sînt ca voi, deci mă respingeţi, ei bine, eu o să fac să fiu cît mai altfel decît voi”. E adevărat, unii se asimilează. Ei, exact aşa am făcut şi eu. Tot spunîndu-mi că sînt altfel, că nu sînt de-al lor, am spus, ei bine, mama voastră! o să fiu altfel! Şi am, cum să spun, cînd mă gîndesc la viaţa mea, am aproape 60 de ani, pot să mă laud zicînd aşa: “Eu mi-am făcut cu mîinile mele viaţa mea ca şi cum aş fi scris o carte. Pentru că eu nu m-am lăsat în voia istoriei. Bineînţeles că istoria e aşa de colosală şi aşa de nemiloasă încît te prinde şi te poartă. Dar tu poţi să dai din mîini, poţi să dai din picioare, poţi să urli, poţi să mai înoţi, să te îndrepţi spre malul ăla sau celălalt. Eu mi-am făcut viaţa cu mîinile mele. Mi-asum şi nenorocirile pe care le-am cunoscut. Dar eu am făcut cam ce-am vrut.

          -Am impresia, în cazul cînd revenim la acea întrebare a criticului francez despre “basarabenitate”, oamenii de cultură din Basarabia au plătit tribut istoriei, dar cu demnitate, dacă se poate spune aşa. Îl am în vedere pe Lucian Pintilie, născut în Tarutino, Gheorghe Grigurcu, de prin părţile Sorocii, şi Paul Goma… Sînt oameni care “stau altfel” în cultura română.

          Nu ştiu cît de altfel, dar, oricum, nu trebuie uitat Bakonsky, nu trebuie uitat Leonid Dimov. Leonid Dimov e rus, dar el a creat limbă românească cum numai Nichita, alt jumătate rus a mai creat. Leonid Dimov este un poet extraordinar cu care orice literatură ar putea să se mîndrească. După aceea – l-am pomenit, îl pomenesc încă o dată – pe Marcel Mihălaş din Chiştelniţa, poet şi eseist. Care e mai puţin cunoscut. De o mare discreţie: a publicat un singur volum de poezie, subţirel, în România, dar de o mare calitate. Bineînţeles că trebuie să vorbesc şi despre Valeriu Cristea, cotrocenistul de acum, fostul meu prieten. Mi-a fost prieten foarte bun cît am fost în România şi atîta vreme cît el a fost cu noi, după aceea cînd el s-a dus la El, bineînţeles, că nu mai poate fi prieten cu mine, cînd el este prieten cu Iliescu. Nu vorbesc de o persoană, ci de ADEVĂR şi NEADEVĂR , de BINE şi de RĂU. Ce i s-a întîmplat  - să explice. Ăştia sunt contemporanii, chiar dacă mulţi dintre ei au murit. Bakonsky a murit, Mihalaş a murit. Trăieşte Grigurcu, mai trăiesc eu. A! şi mai este un poet foarte bun: Alexandru Lungu din Cetatea Albă. N-aţi auzit de el?

          -De Mihalaş am auzit…

          -Mihalaş mi-i văr, dar nu e bun pentru că mi-i văr. Însă noi avem un reper în acest secol, un reper ca un stîlp, ca o coloană: Stere. Eu pot să vorbesc numai despre Stere şi consumăm caseta

          -Caseta e de o oră şi jumătate.

          -Deci, Stere este unul dintre reperele mele culturale şi morale. Dacă mă întreabă cineva: “La cine te gîndeşti din cultura română din acest secol?” Eu zic aşa: mă gîndesc la trei – în ordine cronologică – Panait Istrati, Stere şi Eugen Ionescu. Nu Cioran, nu Eliade, cîndva o să explic de ce Eugen Ionescu şi nu Cioran, şi nu Eliade. Şi mă bucur pentru basarabeni – l-am cunoscut şi pe Fusu, care a venit pe aici, pe la Ionescu şi a făcut acel teatru care se numeşte “Ionesco”, românii n-au făcut aşa ceva.

          -Zilele acestea ei au făcut Festivalul Teatral “Ionesco”.

          -Deci, Stere… Să vorbim de Stere sau nu?...

          -Da, sigur.

          -A trebuit ca cineva, care a făcut un ocol de suferinţă îngrozitoare în Siberia ruşilor care ne-au oprimat, să se întoarcă în România propriu-zisă – pe atunci era Regatul celor două principate Moldova şi Muntenia, nu era România Mare – ca să aducă un strop de moralitate în viaţa culturală, ca să aducă un principiu de moralitate. Bineînţeles că principiul şi moralitatea au fost respinse. Păi cum adică! Vine Stere cu ideile lui narodniciste – că trebuie să spui adevărul, că trebuie să fii alături de popor, că trebuie să lupţi pentru el, să te sacrifice pentru el – vine şi spune asta în ţara lui Caragiale, a moftului, a lui Mitică!? Păi, au rîs. Au făcut bătătură la fălci bravii noştri românaşi de la Bucureşti şi de la Ieşi, chiar şi de la Ieşi. Conflictul lui Stere a fost… îl priveau ca pe o curiozitate pentru că toată lumea ştie şi nu e o ruşine că Stere vorbea cu un îngrozitor accent rusesc. El însuşi spunea că pînă la întoarcerea lui din Siberia citise patru cărţulii în limba română – era foarte greu să pătrunzi Alecsandri, era un manual de istorie, era un manual de nu ştiu ce, erau chestii neesenţiale. Şi el a învăţat limba română după ce a trecut prin Iaşi. Şi Stere, ca şi alt mare prozator al prozei româneşti…

          -Rebreanu…

          -… a învăţat limba română din cărţi. Asta e altă poveste cu învăţatul limbii române. Stere a fost… cum să spun… noi, basarabenii, trebuie să ne mândrim cu el. Stere a încercat imposibilul, adică să unească focul cu apa, binele cu miştocăreala, căci alt cuvînt nu găsesc. Pentru că vechiul regat – ce se numeşte acum jurul Bucureştiului – ce a asimilat şi regăţenizat, şi a ţiganizat pînă şi pe ardeleni (marele ardelean care era Titu Maiorescu). Sigur că el s-a menţinut – pentru că avea o fire scorţoasă, aulică, universitară – el a fost un

[…]

n-a putut să iradieze epoca cea germană, ardelenească şi în contact cu relativismul balcano-bucureştean-dîmboviţean din ea s-a ales, praful s-a ales. E-e-i! Stere venea ca un naiv din fundul Siberiei şi credea că dacă el vine cu argumente, cu adevăruri, cu dreptate, celelalte le acceptăm. Ei bine, nu le-a acceptat. Şi a avut nişte experienţe tragice, care n-au fost doar politice, ci şi morale. El a intrat la liberali, a fost unul dintre doctrinarii liberalilor,  a fost în guvernul liberal şi în momentul în care Bucureştiul a fost ocupat de nemţi, în 1916-17, Brătianu, şeful guvernului, l-a rugat pe prietenul său Stere, că erau prieteni să rămînă în Bucureştiul ocupat nu ca filogerman, pentru că asta e chestia pentru care îl acuză Iorga, Stere n-a fost filogerman, ci era antirus. Asta e nuanţa. Bineînţeles că ştia şi nemţeşte, dar asta era altceva. Şi Stere a rămas în Bucureştiul ocupat. După ce nemţii au fost înfrînţi şi România s-a liberat, a fost liberată, mai exact – România nu s-a liberat niciodată singură, a fost liberată, a fost ocupată – toate lăturile pe care le-au aruncat agitaţiile împotriva lui Stere („Stere e trădător” şi trebuie să spunem că Iorga a fost cel mai feroce acuzator) n-au găsit în faţă o contraargumentaţie pentru că cuvîntul lui Stere nu era suficient, dar Brătianu, şeful guvernului, nu a spus niciodată în public: „Da, la rugămintea noastră a rămas, ca să protejeze românii de sub ocupaţie”. Nu a spus niciodată. Şi asta a provocat îndepărtarea şi durerea mare a lui Stere – că Stere nu a îndrăznit, Stere n-a vrut să-i ceară lui Brătianu să mărturisească în public. Era o datorie a lui Brătianu s-o facă. Şi s-a îndepărtat de liberali.