În sudul
Parisului, într-un apartament de la etajul şapte
Gheorghe
Ierizanu
Acasă
Istoria e
aşa de colosală şi aşa de nemiloasă încît te prinde şi te poartă. Dar tu poţi
să dai din mîini, poţi să dai din picioare, poţi să urli…
În sudul Parisului, într-un apartament de la etajul şapte de
pe strada Jean Maulin, locuieşte scriitorul care prin toată viaţa sa a fost
nevoit să-i dovedească cronicarului moldovean că omul nu este “sub vremuri”,
atunci cînd se numeşte Paul Goma. Sînt invitat în salon. Rafturi. Cărţi. Masă.
Cărţi. Televizor. Cărţi. Pe aici au mai fost şi alţi basarabeni. Care au
discutat şi au încercat să polemizeze cu Paul Goma. Am venit să-l ascult. Îmi
pune întrebări incommode. Vorbise cu cîteva zile înainte de vizita mea cu
cineva de la Chişinău. Primise nişte răvaşe. Toţi i se plîngeau de greul vieţii
de “a-casă”. Aveam impresia că în timp de zece zile de cînd eram plecat s-a
întors lumea cu partea aia în sus, “potop e înapoi şi-nainte”. M-am dus la Goma
nu pentru ca să plîng în năframă. M-am dus să-l ascult. Dar trebuia mai întîi
să trec printr-o explicaţie. Îmi dădeam perfect de bine seama că la Chişinău
nu-i chiar atît de bine. Dar nu e nici sfîrşitul lumii. Oricum, cînd m-am
întors “a-casă” Chişinăul era pe loc.
Paul Goma
pregătea la bucătărie nişte peşte. Îmi arată manuscrisul Dicţionarului. Copiez
la întîmplare : “Critica Naraţiunii Pure”, “Pizdactilografă”, “Abajur –
Director de abajurnal”. Mă uit prin cărţile sale. “Camera de alături”, prima cărţulie apărută în 1968 în română, apoi
– tot Goma dar în prestigioasa colecţie “NRF” a “Gallimard”-ului, cărţi în
franceză, în germană, în engleză.
Îi prezint
“Săptămîna”. Mă întreabă cîte casete am. Doar una. Acceptă ca
interviul/monologul/său să fie publicat doar într-o singură coloniţă de ziar.
Sînt de altă părere. Dar tac. Înainte de includerea dictafonului intră în temă:
îi pomeneşte pe scriitorii români pe care i-a cunoscut. Cînd se termină lista,
se întreabă încă pe cine “n-a mai frecat”. Aşteaptă nişte nume. Dar e deja
încălzit şi pregătit pentru interviu.
Cultură
Şi atunci
am aflat ce înseamnă să fii altfel
-Domnule
Goma, recent, pentru prima dată la Chişinău, au apărut două volume care Vă
poartă semnătura. Consideraţi că s-a păşit cu dreptul la editarea operelor Dvs.
(sperăm să le vedem şi pe celelalte) în Basarabia anume cu “Din Calidor” şi “Arta refugii”? Cu ce sentimente şi gînduri întîmpinaţi acest
eveniment editorial?
-Bineînţeles
că e o foarte-foarte mare bucurie. În primul rînd, sînt tipărite româneşte, în
limba în care le-am scris, sînt imprimate în Basarabia pentru care şi despre
care am scris. Este ciclul direct autobiografic care începe cu “Din calidor” continuă cu “Arta refugii” şi după aceea cu alte
cărţi, care, sper, să le scot cîndva tot în Basarabia. E banal să spui că e un
lucru nemaipomenit să fii publicat în limba în care scrii, însă trebuie să
ţinem seama că această banalitate ascunde altceva. Pentru că eu sînt un
scriitor de limbă română – mă aflu în străinătate – nici măcar prin gînd nu
mi-a trecut să-mi schimb limba. Mulţi dintre colegii mei – ca Ţepeneag, de
pildă, Oana Orleanu, Rodica Iulian, Virgil Tănase, Ilie Constantin – scriu în
franţuzeşte. Cu greutate, cu chin au ajuns să scrie în franţuzeşte. Nici prin cap
nu mi-a trecut vreodată. De ce? Nu vreau să spun aşa… că sunt prea legat de
limba română. Ci altfel: că sunt prea legat de limba în care scriu. Pentru că
limba în care scriu eu, întîmplător limba română, nu este doar un vehicul, ci
este însăşi substanţa scrisului. Eu, îndrăznesc să spun, fac limbă, inventez
cuvinte, inventez formaţiuni lexicale. Şi, e adevărat, franceza m-a ajutat să
cunosc nişte mecanisme la alţi scriitori – la Queneau, de pildă, la Saint
Antonio, la Celine – cum fac ei în franceză de violentează – şi bineînţeles, să
nu uit de Eugene Ionesco, al nostru, care este un mare creator de limbă
franceză, dau un cuvînt de-al lui Ionesco: “cordoleance” – sînt două cuvinte
“corde” şi “condoleance”. Ei m-au ajutat să văd cum fac ei în franţuzeşte cînd
creează limbă. Plecînd şi lăsînd la o parte, pentru cîteva minute, cărţile
mele, eu sînt şi autorul unui dicţionar. Un Dicţionar de cuvinte noi, cuvinte
inventate în limba română care numără 45 de mii de noi cuvinte. Este un
Dicţionar pe care eu l-am numit “Alfabecedar”.
Uite încă un cuvînt rezultat prin telescopaj. Care are o secţiune interioară,
cu anumite cuvinte interzise, care în limba română nu se scriu, care se cheamă
“Zdicţionar”. (O să vi-l arăt). Ăsta conţine vreo 16 mii. Eu n-am scris acest
Dicţionar ca instrument care să poată sluji altora. Nu. Unii scriitori fac
asemenea instrumente de lucru. Eu cînd scriu, scriu direct. Nu mai consult nici
un fel de dicţionar. Iar dicţionarul cînd îl alcătuiesc îl alcătuiesc ca pe o
carte. Dicţionarul meu este –cînd va fi tipărit, dacă va fi vreodată în timpul
vieţii mele – e făcut ca să fie citit de sus în jos, pagină după pagină. Pentru
că nu este doar semnificaţia unui singur cuvînt pe care îl caut la litera
cutare. Nu. Ci efectul este şi de “încîntare”, de zicere. De zicere în sensul
musical al cuvîntului, al poeziei şi al muzicii în acelaşi timp. De zicere al
unei coloane de cuvinte şi a vedea cum se deformează, şi cum pleacă, şi cum se
derapează şi cum se întoarce această pornire. Cînd porneşte de la un cuib şi
ajunge la momentul derivat. Asta este. Închei cu Dicţionarul. (Ofteză, zîmbeşte).
Să nu vorbim despre lucruri care…
-Mă iertaţi, vorbeaţi
despre titlul Dicţionarului “Alfabecedar”.
Prin ’90, în Basarabia, a apărut o carte a unui tînăr poet, îi spunea Emilian
Galaicu-Păun, şi se numeşte “Abecedor”
…
-A-a!
Sîntem gînd la “dor” cu “bucurie”. Nu ştiam. Pe Galaicu-Păun îl ştiu după
scrisul lui din “Vatra”. Bun. “Alfabecedor”… Ei, eu am zis “Alfabecedar”. Am timp să-i mai schimb
numele. Ne întoarcem la scris.Ei! Am mai spus-o, a fost publicată chiar tot în
“Săptămîna”, de la prima mea carte,
de la prima mea comitere, primul meu delict literar, bineînţeles, Basarabia a
fost prezentă. Basarabia este spaţiul copilăriei şi copilăria pentru toţi
vieţuitorii este un spaţiu prin lege, este raiul, este paradisul pierdut, cel
care nu se mai întoarce niciodată. Şi
mai ales cînd ajungi la o anumită vîrstă şi se porneşte… (caută cuvîntul)
coborîrea, te uiţi, începi să priveşti înapoi şi te duci la copilărie. La mine
n-a fost aşa ceva pentru că eu încă nu începusem să cobor din punct de vedere
fiziologic cu vîrsta ca să mă uit înapoi. Nu. Eu nu mă uitam doar la copilărie,
eu mă uitam la ţara pe care o pierdusem. Noi,
în 1940, am suferit primul exil pe loc, îi zic eu. Eram în Basarabia, ruşii
ne-au ocupat, ne-au schimbat identitatea. Deci, un exil pe loc. Noi am rămas
acolo. Ne-au schimbat alfabetul, ne-au spus că noi facem parte din altă ţară, că limba noastră este limba moldovenească, care se
scrie cu litere chirilice ş.a.m.d.
-Toate astea s-au făcut
doar într-un an de zile.
-Da,
timp de un an de zile. A fost foarte rapid. Atît de rapid încît taică-meu a
ajuns în Siberia. Ăsta a fost primul exil.
Chiar dacă eu nu l-am perceput direct, aveam patru ani jumătate, cinci ani, eu
am, cum ziceam – acum tot mă citez (zîmbeşte) – eu am amintiri intrauterine,
adică eu ţin minte ce făcea Ştefan cel Mare, ţin minte… bun… Decebal nu mă
interesează, dar dacă aş vrea, aş şti. Al doilea exil a fost cel din ’44,
propriu-zis, cînd a trebuit să plecăm din casa noastră, să ne ducem tot într-o
provincie românească, dar am fost primiţi foarte rău… la ardeleni… foarte rău.
Ştiu că în alte provincii alta a fost primirea, însă cu ardelenii era o poveste
politică. Ardelenii pierduseră partea de Nord a Ardealului şi îi aşteptau pe
ruşi ca pe liberatori. Or, noi fugeam de ruşi. De aicea conflict. Ce să mai
spun? Noi am auzit… bineînţeles, că basarabenii care au rămas pe loc au suferit
cumplit… dar nici cu noi nun e-a fost ruşine, noi, cei care am plecat. Am
încetat de-a mai avea “acasă”, noi n-am mai avut casă. Mai ales că părinţii
erau învăţători şi erau mutaţi de cite două-trei ori pe an dintr-un sat în
altul, ceea ce nu se întîmpla cu alţii. Eram suspecţi şi nici n-am vrut să ne
întoarcem în patria strugurilor şi a pîinii, cum se spunea atunci. Am rămas şi
am rămas străin printre fraţi. Ăsta a fost un sentiment, cum să spun, care m-a
fertilizat, m-a otrăvit şi mi-a prefăcut, sper, otrava în miere. Eu n-am plecat
din România în Grecia, de pildă, sau Turcia. Nu, eu tot în România m-am dus. Şi
am fost primit şi tratat ca străin. Şi atunci am aflat ce înseamnă să fii
altfel, să fii altfel. Păi, asta se întîmplă în toate societăţile mai, ca să nu
zic primitive, zic agrare. Oamenii dintr-un sat îi primesc cu bănuială pe cei
din satul vecin fiindcă sînt străini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu