PAUL GOMA
Nu trebuie discutat cu Securitatea
O să fiu foarte scurt. Îi
dau replica prietenului Gabriel Andreescu. Iată un exemplu cum o jumătate de
adevăr poate să devină o jumătate de neadevăr. Dacă Gabriel Andreescu ar fi
spus: am discutat aseară despre una dintre activităţile Grupului pentru Dialog
Social dar Goma n-a fost de acord, atunci ar fi spus un adevăr. Pentru că am
discutat despre una dintre activităţile G.D.S. şi anume: am contestat şi am
considerat că este o profundă eroare, nu doar politică, ci morală organizarea
unui dialog între G.D.S. (e adevărat că se numeşte „Dialog Social”) cu
Măgureanu. Cu Măgureanu care reprezintă acea Instituţie care timp de 45 de ani
a monologat şi ne-a lovit cu ciomagul în cap. (aplauze) Nu se discută cu Securitatea. Sînt de acord, sînt şi eu
ortodox, ca tot românul nefericit, deci nu le tăiem capul. Dar nici nu discut,
în nici un caz, cu securistul. Nu se discută. Pe securist îl scoţi mental în
afara (nu legilor): în afara categoriilor umane. Cum au putut nişte
intelectuali (şi aici mă apucă mînia) să angajeze un dialog – cu cine? În
numele a ce? Şi cu ce drept? Eraţi voi vreunul foşti puşcăriaşi? Hai să zicem
că asta nu contează – deşi contează. Pentru că în momentul cînd vă plîngeţi că
nu aveţi un Havel, eu pot să vă întreb: dar de ce nu aţi fost la puşcărie?
Sigur că nu este o condiţie obligatorie, dar aşa s-a învăţat societatea civilă,
făcînd naveta între puşcărie şi... Adică punîndu-ţi pielea pe băţ. Deci G.D.S.
a făcut (opinia mea) o eroare fundamentală, a angajat un dialog cu o instituţie
şi i-a decernat un certificat nu doar de onorabilitate, ci de existenţă. În
această societate românească de după decembrie ’89. Aşa cum Manolescu a făcut o eroare colosală luînd un
interviu după povestea cu minerii, lui Iliescu (e părerea mea) dîndu-i un
certificat de existenţă şi onorabilitate, iar acum aleargă după rege, poate
pică ceva de la monarhie, că aşa sîntem noi, ca românul imparţial, G.D.S. i-a
dat celuilalt stîlp al terorismului (terorism de 40 de ani, pentru că eu nu
reduc povestea la epoca ceauşistă de cînd comunismul s-a instaurat total, adică
după plecarea regelui). A doua poveste, ce i-am reproşat G.D.S.: că a atras
într-o capcană pe Doina Cornea. Eu am citit darea de seamă, pentru că Măgureanu
se adresează Doinei Cornea şi spune: Doamnă eu v-am preţuit totdeauna. Eu nu
pot să spun acum în microfon ce i-aş fi spus lui Măgureanu, în locul ei. Eu
însă nu aş fi stat de vorbă cu el. Doina Cornea evident este o femeie, este o
doamnă, ce era să zică? Da, bine. Iar Măgureanu iese de acolo cu certificatul
de onorabilitate în buzunar, semnat de Liiceanu, de Andreescu, de Liviu
Antonesei, de Kleininger şi spune: eu
sînt absolvent al Facultăţii de Dialog Social. Da. Adică un Astalosz (eu nu
umblu pe la chestii cu Ardealul, dar chestia e ciudată) care a contribuit
direct la „iuhăzirea” Doinei Cornea, adică la toate calomniile că e unguroaică,
la fel că voi vindeţi Ardealul. El a stat picior peste picior şi a discutat cu
Kleininger şi Liiceanu! Aceasta nu mai e comedie; ce a făcut Grupul pentru
Dialog Social este analfabetism moral (să mă ierte Dumnezeu). Pentru asta zic:
dialog-dialog, pentru că aşa îi spune numele – dar nu dialoghezi cu oricine!
Încă o dată, nu în glumă ziceam: sigur că e uşor să stai la Paris şi să dai
sfaturi lui Petru Creţia şi lui Banu Rădulescu, care au mîncat bătaie. Dar
reflexul meu a fost următorul, cînd la colocviul de la Sorbona am aflat că aţi
fost bătuţi: dar de ce nu îi bateţi şi voi pe ei? Recunosc că e un reflex de
huligan. Dar aţi încercat? măcar aţi zbierat? Pentru că – mă întorc la
securitate, n-am ce face – există lupta între bine şi rău, între alb şi negru,
şi de aceea nu trebuie să existe dialog între oameni şi securişti. Totul s-a
redus la relaţia dintre victimă şi călău. Atîta vreme cît victima a fost
consimţindă, ca românul victimizat din 1964.
1964 este o dată foarte
importantă în psihologia românului, pentru că în ’64 a fost decretul de amnistie. Şi în ’64
românului i s-a luat motivul de a mai rezista. În ’58 plecaseră ruşii din ţară şi românul a confundat o ocupaţie militară şi
naţională cu o situaţie politică. Adică a spus aşa: “au plecat ruşii din ţară, nu mai are rost să rezist eu”. Fără să ţină seama
că deja comunismul (care este mult mai grav decît sovietismul) se implantase.
Şi din ’64, a apărut Securitatea românească, cea care acum se laudă că: “noi,
Securitatea, mai ales din ’65 de cînd a venit tovarăşul nostru iubit,
Ceauşescu, am devenit o Securitate naţională! Apărăm Ardealul! Să nu cumva să
vină ungurii să ne mănînce Ardealul!!”. Şi continuă această poveste, profound
tragică, şi eu de aici mă uit mental peste Dunăre, la bulgari. Bineînţeles că
mă uit la bulgari. Mă uit cu jind la “bulgăroii cu ceafa groasă” – că aşa ne-a
învăţat să le spunem marele nostrum poet naţional!... Nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu