Spre Apus
noi toţi fugim, fugim, fugim. În locul unde doresc să mă întorc istoria suflă
cu vîntul ăla, crivăţul din Răsărit.
Aş fi fost
un “adevărat inginer al sufletului omenesc”. Nu un terchea berchea care îşi
imaginează că a fi scriitor e altceva decît a fi intelectual.
În ţara lui
Caragiale: Constantin Stere
-După o perioadă teribilă, pauză în
care el (Stere, Gh.I.) este autorul unirii Basarabiei cu România – bineînţeles
că în faţă era Halippa, Inculeţ – însă Stere era doctrinarul, era cel care
făcea naveta, deşi în perioada ceea era “trădătorul”, “bestia”, “germanofilul”
ş.a.m.d.. La un moment dat, liberalii l-au scuipat, în sensul de expulzat,
expulzat aşa cum expulzezi un sîmbure de cireaşă, comparaţia este destul de
dulce.
Cronologic, basarabenii au fost pe
locul doi, cei pe care el i-a tratat drept colegi, dar ei erau de fapt copiii
lui. Inculeţ a fost primul care şi-a dat poalele peste cap, a devenit ministru
de interne. Însă nu trebuie uitat că Pantelemon Halippa l-a trădat pe Stere.
În sfîrşit, fiindcă Stere avea
prieteni şi-n Ardeal – şi Goga, şi Vaida şi Maniu – a facilitat unirea
Partidului Naţional din Ardeal cu Partidul Ţărănist din Muntenia (Mihalache) şi
a rezultat cel mai mare partid, care l-a înlocuit pe Liberal – Partidul Naţional
Ţărănist. Stere le-a alcătuit doctrina. El nu era un om politic, el era un
doctrinar. După ce ei, ţărăniştii, s-au instalat la putere – l-au aruncat şi
l-au lăsat într-un mod îngrozitor. De pildă, eu am o mare stimă pentru memoria
lui Iuliu Maniu, însă Iuliu Maniu faţă de Stere s-a purtat incorect. Eu zic
aşa: din această nefericire s-a născut o mare şansă pentru noi. Stere, expulzat
din viaţa politică, trădat şi de basarabenii lui, s-a retras mîhnit, mohorît şi
furios împotriva contemporanilor. Şi a început să-şi scrie memoriile. Şi pentru
că nu avea răbdare să pună, să scrie el cu mîna lui şi-a luat un stenograf. Şi
tot dictînd stenografului, stenograful cu pricina a îndrăznit să-i spună că
memoriile lui sînt operă literară. Şi aşa a ieşit “În preajma revoluţiei”. Care este unul din monumentele literaturii
române.
Panait
Istrati. Avea şi el o ţară
-Aţi
vorbit de trei repere. Să ne oprim puţin în dreptul numelui lui Panait Istrati.
-Istrati este, ceea ce se numeşte
româneşte, anarho-sindicalist. El era de o provenienţă proletară,
semiţărănească, din Brăila,
un vagabond, a umblat peste tot, autodidact, a citit ceea ce putea să ia de
ici, de colea. A umblat prin toată lumea, în sfîrşit a ajuns în Franţa, unde a
cunoscut autoritatea, a avut un mare succes literar aici. Or, Istrati ar fi
putut să trăiască foarte bine din renta, ca să zic aşa, literatorului de
expresie franceză. Ei bine că nu. Pe el îl interesa nenorocirea oamenilor. Şi
de aici el a fost absorbit de mişcarea comunistă, care era foarte puternică
aici, în Franţa.
-Am
impresia că francezii, în fond, sînt un “popor de stînga”.
-Francezii sînt “copii revoluţiei franceze”.
Cînd spunem “de stînga” de bine e bine să fim puţin pregătiţi ca să manipulăm
aceşti termeni – “stînga şi dreapta”. Pentru că “stînga” nu înseamnă neapărat
communist. Înseamnă a pleca spre social, spre dreptate socială. Comunismul nu
este nici de “stînga” nici de “dreapta”. E o unire dintre extrema stîngă şi
extrema dreaptă – în România: legionarii şi securiştii – asta este comunismul.
Istrati de
la prima călătorie a înţeles că există o “potimkiniadă”
Istrati a fost absorbit de mişcarea
aia pentru pace şi invitat ca “tovarăş de drum” împreună cu alţi scriitori
francezi, greci în Rusia. Dintre toţi scriitorii care s-au dus în Rusia doar
doi şi-au dat seama de adevăr. A fost Istrati în ’27 şi după aceea a fost Andre
Gide. Dar Andre Gide a fost descalificat: “Păi, el este pederast, din cauză că
el n-a putut să reguleze băieţei la Moscova a scris rău despre Rusia”. Nu,
domnule! A avut ochi şi a avut onestitate. Toţi ceilalţi au văzut, au tăcut. Au
încasat rublele, s-au ghiftuit cu cafea, au luat blănuri, nu-ştiu-ce… Andre
Barbus făcea naveta. Acum s-au publicat nişte documente în care se demonstrează
că el era finanţat direct de KGB.
Istrati s-a dus, a văzut, l-a întîlnit
pe un prieten de-al său, Victor Serj. Iar la Astrahan l-a întîlnit pe prietenul
său şi, într-un fel, pe părintele său spiritual Cristian Rakovski, care e
bulgar, s-a refugiat în România, acolo a devenit bolşevic. A încercat să facă o
revoluţie în timpul primului război mondial la Iaşi. Şi după aceea a devenit unul dintre cei
mai feroci duşmani ai României pe chestia Basarabiei. El voia ca Basarabia să
vină la Uniunea Sovietică. După ce şi-a făcut treburile – Rakovski a fost
ambassador, aici, la Paris, şi aici şi-a întins el antenele şi a făcut mult rău
– ei bine, Stalin deocamdată l-a deportat la Astrahan. Şi acolo l-a întîlnit
Istrati. Şi Rakovski n-a vrut să-i spună absolut nimic din ceea ce s-a
întîmplat. Doar a tremurat. Eu sînt, în general, un om milos. Dar faţă de unul
ca Rakovski, o spun, nu am nici o milă. A avut soarta pe care o merita. A avut
grele păcate şi dacă i s-a întîmplat şi lui pe lîngă zecile de milioane de
nefericiţi, de nevinovaţi, să-i fie de bine. Să-i fie sănătos . Pentru că
Istrati de la prima călătorie a înţeles că există o “potimkiniadă”, pe ei îi
poartă pe ici pe colo, dar oamenii sînt într-o sărăcie îngrozitoare şi într-o
teroare teribilă. Asta îl întreba pe Rakovski. Rakovski tremura, dar nu spunea
nimic. Ca bolşevicul, el nu se predă. S-a întors în Franţa şi a scris, a scris.
Atenţie, că aicea, după aproape 70 de ani, s-a aflat adevărul. Sub semnătura
lui a apărut “Spovedania unui învins”,
cartea de demascare, semnată Panait Istrati. Povestea este că abia acum, vreo
şapte ani eu l-am cunoscut pe Boris Suvarin, comunistul devenit antistalinist
şi prietenul lui Istrati. Cartea, de fapt, mărturiile au fost scrise de Suvarin
şi de Victor Serj. Iar Istrati le-a semnat. Ceea ce zic eu e mult mai mult
decît ceea dacă ar fi scris-o el însuşi. Pentru că şi-a asumat textele altora.
După ce a apărut cartea care a făcut un mare scandal pe atunci, pe de-o parte
şi pe de-alta, comuniştii s-au hotărît să-l lichideze. Şi l-au şi lichidat la
ordinal Moscovei prin Barbus, care a
lansat aici în Franţa, o campanie de presă în care era tratat ca “haiduc al
jandarmilor”. Şi atenţie: Barbus a făcut ceea ce trebuia să facă o lepră ca el.
Avea ordin de la Moscova, Moscova i-a dat banii, a făcut, ceilalţi au lătrat la
el, l-au distrus. Panait Istrati era foarte bolnav de piept. Şi, simţindu-şi
sfîrşitul, a zis să se întoarcă să moară la el în ţară.
Avea şi el o ţară. În ’35. Ce scria presa din
România? (Panait Istrati era o celebritate, şi-a făcut drum în Franţa). Se
întoarce în ţară. Nichifor Crainic, pe cinci
coloane, “Se întoarce Panait Istrati” (cam aşa ceva) şi continua: “Şi dacă l-am
bate”. “Şi dacă l-am bate”. Şi asta nu scria oricine. Nichifor Crainic! Poetul
ortodox! Şi atunci ne mai mirăm noi astăzi că se întîmplă ceea ce se întîmplă…
chestiile astea la televiziunea română, prin ziare, Vadim Tudor cu Păunescu,
lătrătorismele astea …cu Sălcudeanu, cînd bătrînul şi sfîntul Nichifor Crainic,
martirul de puşcărie zicea în 1935 – este adevărat că el nu împărtăşea ideile
lui Panait Istrati, într-o democraţie asta este caracteristica, chiar dacă nu
ai aceleaşi păreri, discuţi cu el, îl combaţi cu argumente şi nu cu “Şi dacă
l-am bate”. Ăsta a fost Panait Istrati. A fost bine primit.
Totdeauna
Eugen Ionescu
Cine nu
şi-a mînat barca, de pildă, e Mircea Eliade.
Ionescu
este la inima mea de totdeauna. Pentru că este un nihilist. Nihilişti le
spuneau românii anarhiştilor ruşi. Lui Kropotkin, lui Bakunin. Bineînţeles,
Caragiale le spunea “nifilişti”. Ionescu a debutat cu volumul “Nu”. Ce este asta? Este o declaraţie de
război instituţiilor şi culturii româneşti din anul 1935, an în care se
întorcea Istrati şi anul în care m-am născut eu. “Nu”, cunoaşteţi volumul. Ce era asta? Era o insultă, cum a fost
luată de pildă povestea cu obiecţiile la marea poezie a marelui poet Grigore
Vieru? Era o chestie absolut necesară, o exprimare ireverenţioasă, este
adevărat, însă în cadrul civilizat al unui spirit tînăr. Că Ionescu în 1935 era
tînăr şi aşa a rămas şi dincolo de moarte. Asta este semnul tinereţii.
Curiozitatea şi nerespectarea unor tabuuri. Se spunea că ăsta e un mare
scriitor şi Ionescu spunea: “Mie nu-mi place. Am dreptul să nu-mi placă”. S-a
întîmplat după aceea că el şi-a fracturat cariera de scriitor. Ce carieră de
scriitor ar fi avut el!... Şi el, şi-a făcut viaţa cu mîinile lui. Adică nu
este nimic întîmplător. Sigur că al doilea război mondial a mişcat puţin
evenimentele, le-a dat un bici. Însă el pe bărcuţa lui şi-a văzut de drum. El
şi-a mînat barca. Cine nu şi-a mînat barca, de pildă, e Mircea Eliade. Mircea
Eliade a fost supus vremurilor, evenimentelor, le-a suportat ca şi Cioran.
Ionescu nu. El era anarhist, avangardist, bineînţeles, era un negator. Şi chiar
din punct de vedere politic el era un om de stînga, fără ca să fie communist.
Pe cînd prietenii lui erau şi au rămas o viaţă întreagă de dreapta. Şi Ionescu
nu-i înţelegea, pe Cioran şi Eliade, cum puteţi voi, oameni cu cap, să fiţi
fascinaţi de-un dobitoc precum Codreanu, de-o pildă. Cum? Cum? Cum? Sau cum
poate să te fascineze pe tine Cioran Hitler?
Fiindcă Cioran a scris articole multe şi lungi despre Hitler. Sau Eliade
a făcut elogii lui Salazar. A scris o lucrare întreagă despre Salazar. Ionescu
nu putea să facă aşa ceva. El nu a scris nici pentru rege, nici pentru
secretarul general, nici pentru Codreanu, nici pentru Hitler. El dacă şi-a făcut
un monument, şi-a făcut un monument din îndoială şi din nesiguranţă.
Conversaţia lui se ducea cu Dumnezeu. Şi totdeauna era făcută – nu ca la
Arghezi, la Arghezi era făţarnică şi uleioasă de popă ortodox care iese pe
poarta mînăstirii şi reglează alte chestii – era în faţa unui Dumnezeu care nu
este neapărat Dumnezeul creştin, ci, mai degrabă, Dumnezeul de la început al
evreilor, un Dumnezeu rău, un Dumnezeu nemilos, Yahve. Mai degrabă faţă de el.
Şi Ionescu se simţea nu vinovat, dar neînstare să spună: “Da, mi-am trăit viaţa
bine”. Şi asta a fost tot timpul. Cu intervale. “Am făcut bine. Cred că n-am
făcut bine”. Deşi noi ziceam că a făcut foarte bine. Acum… viaţa lui în
ultimele trei decenii pe care le cunoaştem mai bine. A devenit după mai mulţi
ani de zile un dramaturg cunoscut în Franţa. Dar Ionescu de la început a fost sensibil
totdeauna la ce se întîmpla cu cei care sufereau: fie ei ruşi, fie ei
vietnamezi, fie ei cambogieni, fie ei români, fie ce-o fi fost, Ionescu l-a
apărat pe Soljeniţîn. Nu numai că l-a apărat, dar a avut, a dus o polemică, ca
să zic homerică cu Furtzeva. Nu ştiţi cine e ea?
-Fostul
ministru al culturii…
-Da, era ministrul culturii. A fost un
serial în “Le Monde”, a fost o chestie extraordinară. În care, bineînţeles,
Ionescu vorbea despre obiectul apărării sale – Soljeniţîn – dar el lărgea
chestia la nivel luat în general, la regimul vostru de reprimare, criminal
ş.a.m.d.
-Dumneavoastră
sînteţi numit “un Soljeniţîn al românilor”.
-Unii au spus, nemţii au început să
spună, românii, însă, nu prea spun chestia asta… În sfîrşit, Ionescu a fost
alături de cei care aici, în Franţa… comunismul ca ideologie aici a murit. Prin
cine? Prin cei de extrema stîngă, “noii filozofi” – Glucksman, Bernard-Henri
Levy, unii fuseseră comunişti, în comsomol, cum se spunea tineretului
communist, a fost şi Chirac – însă ei criticau din interior. Un comunist a
prefaţat “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, a fost aici. Şi cum “noii
filozofi” care erau troţkişti, erau maoişti, erau albanişti, tot felul de
extremisme, dar erau marxişti. Ăştia s-au întors pe cealaltă parte şi ca nişte
oameni răzvrătiţi, înşelaţi, au scris cărţi. Ionescu a fost printre ei. A fost
lîngă ei, i-a susţinut. Lor li s-a asociat şi un bătrîn filozof – bătrîn
filozof?! Da, a fost un bătrîn filozof! – care a fost ţinut în umbră din 40,
deşi valoarea lui era extraordinară, din cauză că se făcea balanţa cu Sartre
(Sartre care cocheta şi cu Rusia – deşi Rusia din cînd în cînd îl mai înjura,
îl făcea “cadavru”, dar nu-i nimic, el mergea înainte) – era Renault Aron. Cum
se spune, Renault Aron a avut un singur cusur: nu s-a înşelat niciodată. Şi
oamenilor nu le plac asemenea oameni. Nu le plac oamenii care nu se înşeală,
care au dreptate. “Ia! Lasă-mă în pace, prea ai dreptate tot timpul!” Ei bine
Renault Aron din 1936 a scris negru pe alb care este adevărata natură a
comunismului. Şi a fost tratat de imbecil. Dar locomotiva a fost Soljeniţîn,
evenimentul Soljeniţîn. A fost nevoie de cineva care să provoace acolo un
scandal, un scandal în sensul bun al cuvîntului, pentru ca de aicea să fie
ajutat, să fie amplificat. Ionescu a fost totdeauna cu ei, lîngă ei.
Ei, acum vorbim de România: Ionescu
m-a susţinut de la primele mele semne de nesupunere. Iar în 1977, cînd am
încercat să facem mişcarea, Ionescu a fost de la bun început, a dat nişte
interviuri feroce. Îmi aduc aminte de unul, în care Ionescu i se adresa lui
Ceauşescu, şi-i spunea că “dacă vii în Franţa, te găzduiesc eu”. Totdeauna a
fost cu noi, căci noi am fost mai mulţi atunci, după aceea a fost cu minerii,
cu sindicatul, cu Comitetul pentru Credincioşi, cu mişcările din Braşov. Totdeauna, ceea
ce nu se întîmpla cu ceilalţi.
-Ionescu
urmărea chiar atît de atent evenimentele care se petreceau în România?
Sigur că le urmărea. Dar nu e vorba de
a urmări, ci de a vrea să te intereseze. Căci el nu putea să citească tot ce
venea din România, nu putea să urmărească chiar tot ce se întîmpla acolo. Însă
avea prieteni care îl frecventau şi-i spuneau uite aşa şi aşa se întîmplă.
Urechea lui selecta. Şi el - ce făcea – mergea la bine şi la rău. Pe cînd
ceilalţi ziceau: “Nu, e scandal, nu mă bag, nu, lasă-mă, nu, că am o verişoară,
că am o nepoată”.
-Spre
deosebire de ceilalţi, Ionescu era pe atunci o celebritate, el îşi putea
permite aşa ceva…
-El profita de faptul că era cunoscut ca
de ceea ce zicea el să aibă greutate. Dar nu făcea acest lucru doar pentru
că-şi permitea. Pentru că-şi permiteau şi alţii. Şi alţii aveau viaţă
asigurată. Trăiau chiar mai bine decît Ionescu şi n-o făceau.
Soljeniţîn
pe undeva e basarabean
-Deoarece
am pomenit numele lui Soljeniţîn. El se reîntoarce acum în Rusia, traversînd
întreaga Siberie…
-Şi bine a făcut. Vreau să fac o
paranteză. Soljeniţîn pe undeva e basarabean. De ce? Pentru că eu în cărţile astea
de aici “Din calidor” şi-nu-ştiu-ce,
vorbind de Basarabia, de locul unde doresc să mă întorc, însă istoria care
suflă ca vîntul ăla, crivăţul din Răsărit. Spre Apus noi toţi fugim, fugim,
fugim… şi, deci, copilul care a aflat că pămîntul e rotund zice: “Nu-i nimic.
Eu o să mă întorc în Basarabia de partea cealaltă a Pămîntului”. Deci,
Soljeniţîn, ca şi cum ar fi basarabean, s-a întors pe la Vladivostok. El s-a reîntors prin celălalt
început al Rusiei, acolo pe unde începea Gulagul. Eu am fost împotriva celor
care mîrîiau pe aici prin Occident – “A-a! Soljeniţîn! s-a întors ca să fie
prieten cu Jirinovschi, pentru că el deja era ortodoxist, pentru că el deja era
naţionalist” – eu am anticipat următoarea întrebare, dar zic acuma: eu am
încredere în Soljeniţîn. Chiar dacă a participat aici la o manifestaţie
împotriva Revoluţiei Franceze. Dar este dreptul lui să participle la o asemenea
manifestaţie, este opinia lui faţă de toate revoluţiile.Bolşevicii s-au inspirat
din Revoluţia Franceză, din partea proastă a Revoluţiei Franceze. Nu o să nege
nimeni că Revoluţia Franceză a avut o parte chiar criminală.
“Un inginer ratat al sufletului
omenesc”
-În România am fost prost, fiindcă
trebuia să rămîn în România, să fi plătit cotizaţii, să fi mers la şedinţe şi
aş fi avut apartament de la Uniune, împrumuturi, mi-aş fi publicat cărţile,
n-aş fi aşteptat să debutez la 55 de ani. Eu în ’90 am debutat, de fapt. Aş fi
fost un “adevărat inginer al sufletului omenesc”. Nu un terchea berchea care
îşi imaginează că a fi scriitor e altceva decît a fi intellectual, ci
comparabil doar cu preotul. Aşa mi-am închipuit eu, pentru că aşa şi-a
închipuit şi Stere, şi Istrati. Să faci pentru popor orice, riscînd totul.
Interviu realizat de
Gheorghe Ierizanu
Paris,
11 iunie 1994
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu