ALEXANDRU MONCIU-SUDINSKI REBARBOR II

ALEXANDRU MONCIU SUDINSKI

REBARBOR

SCHIŢE ŞI ALTE POVESTIRI

Editura Eminescu

Bucureşti 1971

II

într-un iris

Eu nu pot adormi. E foamea, ea ustură meschin măruntaiele, e aparatul de radio Pionier, e  respiraţia şuierată a hodorogului lângă urechea mea. E noaptea. Mi-a vorbit despre bani, despre cât se câştigă şi unde şi cum, fără impozit optzeci la sută, şi despre angoasele lui. Nu cred, am spus eu, ştiu că angoasa e când măgaru-i la semidistanţă sau echidistanţă dintre două căpiţe de fân şi tre’ s-aleagă, eu nu am angoase i-am spus, nu văd nici o căpiţă de fân. După aia a adormit. Eu nu pot adormi, n-am linişte sau de ce toate foiesc şi respiră în jurul meu. Spatele alb-bucată de linişte-, numai atunci putem adormi, spinarea fierbinte ca o ceafă de taur somnoroasă, a fratelui meu respira lângă mine puternică şi încrezătoare, iar eu închideam ochii şi lunecam dincolo în băltoaca adâncă de somn. Nu mai respiră acum. Putrezeşte undeva, departe şi nu chiar foarte departe, la doi metri sub lutul Salontei, departe de fabrica chimică şi de lotul do. Va’ zic-ai murit, fratele meu. Tu carele nu ştiai ce-i abstracţia subţire a foamei, munceai, - montor de-a opta! – şi doar seara, când dădeai o friptură la Bărăganu mă-ntrebai pe mine, fratele tău nefericit şi dăştept, îţi holbai ochii albaştri, candizi şi-ntrebai, frăţioare, uite asemenea prostii: ”Uite, măi, dă exemplu visezi; mă rog, da ce e un vis? Ce se păstrează din el? Adică viaţa-i un vis, nu? asta zicea Eminescu; da-i mai puţin, mă Săndele, ca nu se păstrează nimic! “ Să uit, să nu uit, nu uita, strânge din pumni, cântă, taci, du-te şi-mbată-te, umblă năuc, sfarmă sticla paharului între dinţi, fă ce ştii, ai căpăţână şi ai pereţi, dar termină odată, oboseşte, închide ochii, adormi...

Discuţie pe aeroport. Nu la Buenos Aires, ci la Bucureşti.

-Sunt nemulţumită... nu ştiu... foarte nemulţumită, înţelegi? (Nu chiar pe aeroport, la cârciuma aeroportului de fapt).

-Ce sunt ai tăi? Te întreb pentru că...

-Tata e pensionar... mama lucrează la fabrică, sunt din Reşiţa amândoi.

-Îţi trimit bani, vreau să zic, cum o duci...?

Mh... o sută-două cel mult.

-Aha... ai bursă, stai la cămin?

...Atenţiune, atenţiune, avionul companiei O.K. din Ostrava întârzie douăzeci de minute. Datorită timpului nefavorabil, aeroportul este...

-E un interogatoriu?

-Scuză-mă. De fapt, mă interesa.

Vorbele curg ca nişte boabe de mazăre pe o tinichea. Mă uit la covorul greţos, roşu fals, e ciloarea coniacului de 8 lei, încerc să-mi adun gândurile... avionul companiei O.K. din Ostrava... încerc să-mi adun gândurile, prin puhoiul de cuvinte aud: “... a-nceput să fie... adică nu... este prea comod! Înţelegi? asta e groaznic... să construieşti presupune altceva... Jertfă, eroism, minciună...entuziasm, ce vrei... ? chiar sânge, aşa cred. Acum însă, nu... Este prea comod, înţelegi? E suficient să fii punctual şi corect. Eu am să fiu profesoară de desen... “

Aşa spunea ea, n-am mai auzit-o apoi, avionul companiei O.K. din Ostrava aterizase de mult. Sânge, spusese tipa, asta voia.

Apoi ceilalţi doi ziarişti, zburau şi ei undeva, deocamdată se-mbătaseră şi zbierau. Iar Joyce, nu englezul, ci celălalt, M.C. Joyce, îşi strângea bărbia în pumni, bărbia de diavol tuberculos şi plângea. Subţire, piţigăiat.

Mă Ioane mă, plângea Joyce, ce dracu’ mă, trebuie să fim bărbaţi!

Subţire, piţigăiat. Ne strânseserăm mulţi, Rozeanu, inginerul de avioane, fonfăi:

-Stomacul meu, domnilor, este de-a dreptul ra-sat. El refuză automat acest vin de doişpe lei. O să vedeţi afară, doar să ieşim.

...................................................................................................................

Sânge, spusese tipa; asta voia. Pentru că nici ea şi nici ceilalţi câţi mai erau acolo în jur nu fuseseră nicăieri, ei trăiau undeva aici, la marginea cafelelor şi-a farfurioarelor pline cu scrum, îmbătându-se din nemulţumirile lor, mici cât păhărelele de lichior, şi din asta nu putea curge sânge nici măcar artificial; ei se sufocau; n-aveau nici o justificare la îndemână, nimic; singurele nenorociri mari şi adevărate, de care ai atâta nevoie ca să supravieţuieşti sa ca să mori împăcat, veneau din filme şi din cărţi străine, se consumau la televizor sau în altă parteşi-asta nu e destul. Se sufocau sub o carapace caldă, de ”ocrotire“, căreia nici în visele lor cele mai curajoase nu-i vor putea scăpa.

Acolo... Atunci...

Acolo fusese Manole, frate-meu, când zilele se târau monotone pe Bărăgan, îşi târau burţile zdrenţuite, pline de bură peste pământ. Şi-n ziua cînd trebuia să moară, el, frate-meu, era plictisit.

Îi tot explica idiotului de maistru cum că el unul nu se suie, nu se poate sui, idioţii ăia de la centrală – lor ce le pasă, ăia cea-pac şi dă drumu’ la curent. Maistrul (şeful lui) se răstea şi urla la căpăţânosu’ de frate-meu  ”tu să nu te scobeşti în dinţi când vorbeşti cu mine, tu la mă-ta acasă să stai aşa“ şi ”nu mă interesează ce crezi tu! Racordurile! auzi? Te sui şi-n juma’ de oră le faci! Ori pleci dracului, domnu’ Manole, că la mine nu ma’ ai ce căuta, eu îţi fac referat. “ Asta se întâmpla atunci, sub cupola de plumb şi de nori de deasupra câmpiei, iar Dumnezeu, de sus, vedea două mogâldeţe certându-se sub crâcanele elegante, metalice, ale stâlpului nr. 14, neracordat; şi poate stătea cu ceasul în mână, le-asculta-înjurăturile, îşi zâmbea sub mustaţă zicând: ”Ei Manolică, Manole, mai ai cinci minute, atât... “ Şi poate-i era milă bietului Dumnezeu.

Scârbit, porni să se suie pe stâlp. Sus bătea vântul, ca dracu’ bătea, Manole scuipă scobitoarea, chibritul, din dinţi, îi strigă celuilalt:

”Dar-ar dracu’ să crăp, nea Vasile... să te ştiu în pârnaie câte zile oi avea... “

”Băăă, urlă maistrul, dar înjurătura nu se mai auzi; brusc frate-meu se chirci, se desprinse, căzu; ghearele de pisică clincăiră sec pe pământ. Pe faţa lui de electrocutat ochii încremeniseră albaştri, holbaţi, rânjetul gurii părea adresat post-mortem celuilalt. “

Jertfă, spuse tipa, eroism, dar masca asta nu era faţa unui erou, a unui erou jertfit; şi nici maistrul care-i umbla acum cu deştele-n gură încercând să-i apuce limba cu cârpa de scule, să i-o tragă afară, să nu-i alunece-n jos pe gât (făcând inutilă orice respiraţie artificială), nici omul ăsta bâţâit de groază n-avea o faţă limpede şi frumoasă de erou. Şi apoi frate-meu, cu limba scoasă afară şi ochii holbaţi, limba vânătă lunecoasă, şi maistrul scheunând disperat deasupra lui şi-azvârlindu-i mâinile înainte-napoi, inspiraţie fşşş, expiraţie fşşş, simulând respiraţia (pentru cât timp?) în plămânii aceia paralizaţi, încercând să-l învie, sau ce? sau poate de groaza blestemului mortului, câte zile-o avea, şi-avea nevastă, copii, ăştia doi, nu-i aşa, nu-s eroi! Pentru că moartea-i stupidă şi viaţa-i stupidă şi întâmplările sunt stupide şi atunci ce poţi vedea, altceva decât asta, lipsa de sens, cum poţi înţelege, găsi în spatele lucrurilor treaba de care vorbea tipa aceea: jertfă şi eroism?

Nu-i eroism nici înverşunarea cu care oamenii crapă de frig şi sudează fierul sub cer, încrâncenarea cu care-şi smulg cizmele clefăind din nesfârşitul noroi, şi poate-n timpul ăsta mai găsesc forţă să se toarne şi să se spioneze, nu-i eroism nici luatul chenzinei şi-apoi beţiile cu cântece şi cu plâns, sfârşite adeseori în bătăi cu scaune şi sticle grele de-un kil, încăiererile-acelea turbate din care nu se ajunge decât la miliţie sau la spital. Nu e, sau pare a nu fi nimic. Rămâne undeva în câmpie un stâlp, poate nr. 14, nu-l ştie nici dracu’, bineînţeles. Stă înfipt în pământ, bine înfipt, nepăsător, aproape impertinent. Lângă el altul, şi mai departe iar altul şi cât vezi cu ochii şi nu mai vezi, stâlp lângă stâlp, martor lângă martor, la tot ce s-a întâmplat. Şi tac. Sunt legaţi între ei cu trei cabluri de-oţel, burtoase, uneori se aşază ciorile pe ele şi ciorile mor; rămân fulgerate cu capul în jos, nu mai croncăne, tac.

Departe de astea în zile şi drum, cu capul pe perna murdară a hodorogului, eu tot nu-nţeleg; mă gândesc, trece noaptea, se duce încet.

CARE CUM POŢI

”jos la capătul luminii

doamna lucrurilor mute

lui y-sus i-arată sânii

şi-l îndeamnă s-o sărute.“

ION NICOLESCU

Cafeneaua-i curată şi limpede, e ca-ntr-o şcoală pustie, numai că-i mult mai plăcut, soarele s-a lipit de geam şi se hlizeşte, tontul, la mine, la ea.

O privesc şi acum începe să mi se pară mărunt, ne-nsemnat, tot tămbălăul cu contractul de muncă  pe care mi l-au desfăcut, cererile, audienţele şi milogelile din care-am trăit de-a lungul acestei luni, toate orele acelea pierdute în faţa unor uşi oarecare, pe care scrie ceva.

Pălăvrăgeşte. Să tot aibă... nu, n-are nici nouăşpe ani. Ce-mi spune? Că nici ea n-are servici’, dar că ea caută, că ar vrea să intre la facultate, că până acum a trăit cam aşa şi-aşa, dar să nu-mi închipui prea mult...

-Eram brunetă acum două luni, ştii? Îmi stătea mult mai bine aşa. Brunetă, închipuie-ţi, şi cu coc. Ce zici... poţi să-ţi închipui, poţi?

Nu puteam să-i surprind privirea, mereu luneca altundeva, şi numai câteodată sclipea drept spre mine, ca o văpaie rece şi violetă cu stropi aurii.

-Scârba asta de viaţă, zicea, tare m-am săturat.

-Ce ştii tu, zicea. N-am noroc nici atâtica, n-am decât ghinion. Uite, anu’ trecut eram cu un tip drăguţ, unu’ Puiu, era inginer. Avea... ce n-avea? Tot... Maşină, barcă pneumatică, cort, înţelegi? Ei, câteodată ne mai certam, mă mai dădea afară... da trecea. Pân-la urmă s-a terminat. Ce folos? De fapt nici nu ştiu de ce-ţi spun toate astea, poate că tu...

Era linişte ca-ntr-o catedrală catolică după slujbă, când toţi catolicii au plecat; aşa-i cafeneaua asta dimineaţa, are în ea ceva vinovat şi sfânt; ca o păcătoasă la spovedanie, zău. M-am ridicat şi m-am dus la tonomat. Am pus Summer Time. Atunci prin liniştea cafenelei străluci lama argintie a trompetei însoţită de cele patru acorduri de orgă, îndepărtate şi grave... apoi pauza nostalgică-n care pielea te furnică de-atâta dor şi tristeţe, şi, brusc, îngerul negru al jazului –âşneşte în sus, spre tavan...

-Summer time, am spus. E frumos?

Tăcea.

Atunci i-am spus cât de nefericit sunt, dar ce fericire este pe mine că sunt cu ea şi că nu mă-ndoiesc că vom reuşi, şi ea spunea oh, ce bine îmi pare şi, bineînţeles, trebuie, nu se poate să nu reuşim.

Cînd m-am întors, am luat o ţigară, ea fuma Pall Mall, şi mi-am aprins-o.

-N-am mai fost pe-aici de un an. Aici m-a părăsit, într-o iarnă, un tip. Râse. Auzi, îl iubeam; ce zici? L-am cunoscut la Iaşi într-o casă; la un tip care era bolnav după pocker, un evreu. Jucau. Ăsta de care-ţi spun eu, Mişu, din asta trăia. Era aşa... solid şi urât foc; am să ţi-l arăt eu, îl am în fotografii. Avea ceva de animal. Avea un prieten şi mai animal, numai că ălă era frumoa. Când a fost vorba să plece din Iaşi, le-am spus să mă ia cu ei. Un’ să te luăm, zice Mişu, noi habar n-avem unde plecăm; azi aici, mâine-n Focşani. Vagabonzi... Eu, proasta, nu şi nu, încotro-i drumul vostru, acolo-i şi-al meu. Am plecat cu eii. Îi spălam, îi călcam, aveam grijă de ei. Am făcut cu ei toată Moldova, dup-aia am întins-o la Turnu Severin. Au la bani ăia pe-acolo, ce n-am văzut! La Turnu au scos şase mii, la Orşova alte câteva. O duceam tot într-un trai, numa’ că Mişu se cam săturase de mine; şi-ălălaltul îl tot pisa. Aşa că-ntr-o noapte m-au îmbătat şi... ce mai...

Dup-aia ne-am întors la Bucureşti că-i mirosiseră pe-acolo: şi Miliţia, şi-ăi de jucau. Aici era să pierdem în prima noapte tot; mai încolo ne-am refăcut. Mă-nvăţaseră să suflu cartea şi mergea.

Într-o dimineaţă, la-mpărţirea banilor, am venit aici. Au băut tot felul de porcării scumpe, dup-aia Jan, ălălaltu, zice să dea telefon; iese, nu se mai întoarce. Mişu se tot mira, ce-o fi cu el; iese şi Mişu; de atunci nu i-am mai văzut. Mă lăsaseră semn.

-Semn?

-Da, e o vorbă, nu ştii? amanet. Pentru cincizeci de lei... Noroc cu barmanul de anu’ trecut, văd c-acum e altul, noroc cu porcu¸ ăla gras şi-asudat de anu’ trecut...

-Îl ştiu, am spus... Cum te cheamă?

Duse paharul la buze, sorbi ce mai rămăsese din coniac. Avea gura umedă, animalică, trandafirie; dinţii puternici – fildeş curat – sclipeau. Ei, mi-am zis, fat-o, tare semeni tu cu un aisberg: o optime afară – albă, dumnezeiască, orbitoare – şapte optimi la fund. Şi ea, tocmai ridicase ochii, zâmbea.

-Mimi. Nume de curvă, nu? Hahaha... Se înveselise brusc. Şi pe tine, cum?

i-am spus. Şi după aia i-am mai spus:

-De ce-mi spui toate astea?... Chestiile astea. În fond...

-În fond nu te privesc. Nu te priveşte, nu?

-n-am vrut să spun chiar asta. Dar.. ce contează acum?

-Da, Nu contează... Dar atunci ce contează, ce! Spune, ce!?

Nu-şi dezlipea privirea de la mine, avea ochii tulburi şi orbi.

-Nimic. Te-am văzut... am venit să bem o cafea... şi-atâta tot. Ce-ar fi dacă ţi-aş povesti ţi eu toate mizeriile mele?

-Dar eşti bărbat, strigă, înţelegi? Numai un bărbat poate înţelege o femeie... o femeie ajunsă aici... Obsedaţii ăştia... cu ei ce poţi discuta? Sunt ca nişte vite, văd numai roşu, altceva nimic! Şi tu zici ”la ce bun... “

 -Nu ne putem ajuta. Fiecare pentru el...

-Bine, spuse. Mai zi-i să ne-aducă.

-Ţi-am spus... sunt pe tuşă cu banii.

Aah, nu mă mai enerva! Ţi-am spus că am bani, ce dracu’ mai vrei. Da’ dacă te plictisesc...

-Vorbeşti prostii. Îmi place să stau cu tine. Crezi că în fiecare zi stau la masă cu o femeie stât de...

Am tăcut.

-Atât de...?

-Ei, parcă tu nu ştii. Atât de... ”splendidă“, poftim. Deşi nu asta, adică nu chiar asta am vrut să-ţi spun.

-Splendidă ai spus, da? Doamne dumnezeule, ce grozav! Nici nu ştii! Hahaha! Splendidă, auzi... Sunt frumoasă, aşa-i, sunt foarte frumoasă! Da!?

-Da.

-Sunt de-o mie de ori mai frumoasă decât nenorocitele astea de-aici, nu? Nu-s ca ele, adică ele nu-s ca mine, nu se pot compara, nuuu?

-Nu.

-Îmi vine să te sărut... îmi vine nu ştiu ce. Zău, pe tine te cred, poate că-s o tâmpită, da’ uite, te cred. Ce dracu’ face aia cu coniacele, nu mai vine odată? Poate n-ai să mă crezi, dar niciodată, de fapt nu niciodată, dar de nu ştiu cât timp nu m-am simţit cu cineva aşa... Înţelegi?

-Înţeleg. Nu mă mai tot întreba dacă înţeleg. Închipuie-ţi că înţeleg...

-Bine, bine. Hai nu te mai supăra. Ştii la-nceput mi-am zis că ai o faţă de viciat. Palidă, pierdută, aşa... Zău. Şi nişte ochi... cum să-ţi spun... te superi dacă-ţi spun? Nişte ochi cum au câinii. Răi şi totuşi foarte cumsecade...

Ani depuse atent paharele. Era gălăgie. Un coniac pentru mine, un coniac pentru ea; un pahar de sifon pentru ea, alt pahar de sifon pentru mine. Fata aceea nemaipomenită, Mimi, zâmbea:

-Noroc, zise, să fim prieteni.

-Să fim. Noroc, Mimi.

-Eşti un tip rău şi cumsecade. Şi acum mi-a trecut foamea şi m-am moleşit şi am chef să beau. Coniac pe banii lui Mimi. Mă distrez, fir-ar al dracului. Ne ”dixtrăm“. Grozav ne mai ”dixtrăm“. Eu şi cu Mimi.

-De ce râzi? mă-ntreabă galeş Mimi.

-Asta-i o întrebare tâmpită. De obicei îţi taie tot cheful: ”de ce râzi“... ”la ce te gândeşti“...

-Trebuie să intru la facultate, spuse brusc fata. Neapărat, înţelegi?! Altfel se duce de râpă tot... viaţă, tot. Îmi pun unghia-n gât... gata, nu mai pot. M-am săturat... nu mai rezist, Doamne!

-Păi trebuie să pui mâna să-nveţi; altfel e greu. Merge şi altfel... da e mai sigur aşa.

-Învaţă, învaţă! Unde dracu’ să-nveţi? Ăia patru sute care îi dau lu’ unchiu’ pe cameră, trebuie să-i scot de undeva, nu? Învaţă... Unu’ vine beat la două noaptea şi-mi urlă să-i deschid... altu’ telefon... altu’ flori... Bătaie cu şnuru’ de la călcător ai mâncat? Ştii ce-i aia? Uite... uite!

Se îneca, vorbea tot mai agitat, se vedea că băuse.

-Până şi hodorogu’ de unchiu-meu, ptiu... până şi ăsta vine şi-mi pune mâna pe cur, ei, Mimişor, nu fi proastă... Până şi ăsta-şi închipuie că... dacă eu... Începu să plângă.

-Asta nu-i fizică, sughiţa, nu-i chimie... ”Învaţă“!

Mi se făcuse o silă nesfârşită de toate, de tot; de Lulu, care de la cealaltă masă, văzând-o cum plânge, îmi făcea cu ochiul: bravo, dă-i înainte, nu te lăsa.

Deodată-mi luă mâna, mi-o duse la buze, începu să mi-o sărute.

-Băiatule, te implor, ajută-mă!... n-am pe nimeni, pe nimeni, nicăieri! 

-Se uita îngrozită la mine, lacrimi amestecate cu rimel îi curgeau pe obraz.

-Pe nimeni, tu îmţelegi?

-Ce să fac, am şoptit... eu n-am bani... n-am decât ăştia cinşpe lei până la-ntâi. Fac şi eu foame...

Cafeneaua se legăna încet cu mine, ea-mi ţinea mîna în mâinile ei.

-N-am nevoie de bani, zise, de bani fac eu rost. Fă-mi rost de o cameră, oriunde, o masă şi-un pat, numai să pot învăţa. Vreau să m-ascund, să nu ştie nimeni de mine... Să stau toată ziua să-nvăţ. Îţi dau bani, oricât vrei... îmi trebuie numai o cameră, atât.

Mă simţisem atât de bine, şi acum, totul se porcăise brusc. Mi-am adus aminte de fabrică, de contract, de ultimile trei nopţi petrecute în gară şi-n parc... În loc să fiu acolo, să-i rog, să-i implor, să mă zbat... pierd timpul prosteşte la cafenea. Şi poate... mai ştii? Poate că dispoziţia de reîncadrare a şi fost dată, aprobată. Poate m-aşteaptă undeva pe-un birou!

-Măi să fie! am zis. Cum dracu’ de-am uitat? Păi ştiu o cameră formidabilă, în Izvor. Bucătărie, baie, telefon...

-Cât? strigă fata. Cât?

-Două sute... sau o sută cincizeci. Nu-i prea mult, nu?

-Cum, numai atât?! Nu se poate! dar poate că s-a-nchiriat...

-Nuuu, da de unde... Alaltăieri mi-a spus un amic, stătea el acolo, da’ acum se mută. Are şi intrare separată.

-Dragul meu, te rog să mă crezi, nu mă interesează nimic spune-le că nu-mi trebuie nimic, numai să pot sta liniştită acolo. Spune-le că-s logodnica ta, că-s cuminte... te rog... fă-n aşa fel. Eu până la moarte ţi-aş mulţumi!!

-Da, nu-i vorba de asta. În fond trebuie să ne ajutăm... Îi dau peste vreo oră telefon şi gata. Mâine te-mpachetezi şi te muţi.

-Nu se poate, spunea... imposibil... nu, n-am eu bafta asta...

Şi era atât de fericită încât pufnea aiurea în râs şi-şi frângea prosteşte mâinile.

-Ai văzut, ţi-am spus eu!... de la-nceput mi-am dat seama, de cum te-am văzut... eşti aşa bun şi cumsecade... ce mă făceam acum dacă nu erai? Te rog nu mă refuza, mai ia unu’, unu’ mic măcar, da? Nu-mi vine să cred!

Scoase din geantă un teanc de fotografii, începu să mi le arate.

-Care-ţi place mai mult, asta, asta, asta?

Te rog s-o iei, n-ai dreptul să mă refuzi! Oh, nici nu ştii cât...

Mi-era de ajuns, prea de ajuns.

-Acum trebuie să plec; trebuie să mă-ntâlnesc cu cineva, dup’aia telefonul...

-Şi eu? Şi cu mine ce faci?

-Păi... cum să facem? Dacă n-ai altă treabă, aşteaptă-mă aici. Într-o oră cel mult sunt înapoi. N-avea grijă, eu nu te las ”semn“.

Începu să râdă:

-Ţi-am spus că eşti rău. Eu îţi povestesc şi tu râzi de mine. Apleacăte să te trag de urechi. Încă puţin. Mai tare!

Mă sărută ştrengăreşte, pe bărbie şi pe obraz.

-Du-te. Să fii cuminte!

În uşă mi-am întors puţin capul şi m-am uitat la ea. ardea ca o văpaie, acolo, la masă. era fericită sau cel puţin aşa părea. Afară gerul mi-a adus aminte că mi-e foame şi că sunt ameţit. Am trecut pe la fabrică: acolo nimeni nu ştia nimic; dispoziţia încă nu venise.

BANC PENTRU CEZAR

Imaginea lui neclară, silueta prelungă în faţa patului meu, nu m-am trezit încă, şobolanul deşteptător îmi înfige în craniu dinţii sonori n-am să mă scol, nu, lua-i-ar toţi dracii dinţii sonori, silueta i se conturează, râzând:

-Scoală, felah, e şase şi un sfert!

Omul ăsta iar n-a dormit; stă, stă toată noaptea, dracu’ să-l ia, şi dimineaţa, trage de mine; îl distrează chestia asta cu dusul meu la serviciu. N-am să mă scol! Ce, îs sclavul lor? Ce drept au ei să mă batjocorească în fiecare... Cezar se uită la mine, râzând:

-Felah.

-Felah e măta, eu nu sunt felah.

-Scoală, felah.

Mapucă furia, aşa mă trezesc întotdeauna, astfel începe ziua, astăzi şi ieri şi poimâine şi până la sfârşitul zilelor numai că – ducă-se dracului – astăzi nu, nu, nu mă duc. O să mergem la o cofetărie şi-o să bem şi noi odată, ca domnii, un ceai.

-La urma urmelor, ce te tot ţii după mine, Cezar?

Rânjetul lui e plin de o scârbă blândă, dar definitivă în faţa lucrurilor; este zâmbetul celui care-a-nţeles că pe lume se poate muri-n două feluri, de groază sau poate de râs.

-Pentru că fumezi Amiral, zice Cezar, mie ţigările astea îmi plac.

Vom pleca să bem nişte ceai, mă îmbrac, acoperişul de gudron înăbuşa perspectiva, este singura perspectivă a dormitorului, ”perspectiva luminoasă“ în care noi azvârlim sticle goale, conserve şi chiar un bocanc scâlciat. Mergem la ceai. Cezar tuşeşte, iau de pe scaun ciorapii uzi, proaspăt spălaţi, el aprinde o alta, de la chiştoc, tuşeşte, se-neacă, tuşeşte, mi-i storc în cuvertură.

-Ce dracu’ ai ?

-De la un timp... ptiu! Mă arde al dracului! Ochii i se aprind admirativ: Parcă am o meduză de-aia scârboasă în loc de stomac! Cum trag fumul, gata m-apucă dracii; he, he... Ce crezi? şi din fosa dinţilor gălbejiţi (are douăş’ase de ani) i se rupe râsul acela gutural, încântat.

Iese, mi-am stors ciorapii, au rămas însă jilavi şi reci. Mi-i spală el, pentru cei doi-trei lei pe care i-i dau, el face tor felul de lucruri de-astea, dar fără silă sau umilinţă, ar fi-n stare să lustruiască pantofi pe stradă şi-ar face-o tot cu acest aer nepăsător, doar puţin distrat.

Se-ntoarce, galoşii lucesc graşi şi uzi, îi încalţă, îmi par buni de mâncat, îmi leg şiretul la botoşel.

-Unde dracu’o fi celălalt...

Tuşeşte, s-a aplecat, îmi caută botoşelul, e costeliv ca o capră râioasă,

-Sub pat. Mi-l aruncă. Eşti gata?

-Sunt, nu te grăbi, te aştept.

Îi simt în picioare, umezi şi neplăcuţi, sunt ca două ventuze strivite, mă descalţ, îi scot şi pe ei.

Crede că m-am răzgândit, îşi scoate paltonul, se aşază pe pat.

-Azi – noapte mă uitam la călcâiele tale, îs tare caraghioase, zău...

M-am încălţat pe piciorul gol, ciorapii în buzunar, el îmbracă paltonul, ieşim.

-Vrei să spui că sunt ca şi cum?

-Da zice, dar asta mai ales pentru că.

Dimineaţa are respiraţia de lapte a viţeilor, aerul este rece, trist-argintiu.

O lămurim că nu suntem patru, că suntem numai doi, dar că vrem patru ceaiuri, patru ceşti mari şi fierbinţi de ceai. Cofetări-ai pustie. Dimineaţa s-a divizat în două, o parte-i aici şi miroase liniştit a vanilie, cealaltă a rămas dincolo, o vedem prin vitrină, maiestuoasă şi imperturbabilă ca un troleu.

Mapa lui e întotdeauna plină, conţine felii de pâine de la cantină, Idiotul lui Dostoievski, sare, câteodată Pisemski, iar astăzi şi un borcan, în care-au rămas de trei degete miere, albă şi zaharisită pe fund.

Bem ceai. E fierbinte. Mâncăm pâine. Cu miere. Oftăm. După fiecare înghiţitură face o pauză, pare că ascultă lichidul dulce, fierbinte, răsfăţându-i ”meduza“ care lui i se pare atât de voluminoasă dar nu e, n-ar putea fi, n-ar avea cum să-ncapă în burta aceea pe care i-o ştiu trasă cu sila pe coaste, trasă ca o mănuşă subţire pe-o mână desfăcută de manechin.

-Dac-o fi să te pomenesc vreodată, zice trist Cezar, am s-o fac numai pentru ceaşca asta de ceai. Nu râde! Se uită spre mine, apoi peste umărul meu, unde-i peretele alb-murdar. El poate sta multă vreme aşa, ca un corb pe-o cracă-ngheţată, plin de nemişcare, înţelepciune şi somn.

Femeia-smochină se chiorăşte la picioarele mele, are-o privire rea, de găină, picioarele-s albe, înfipte în botoşei, am şi glezne, madam, ce te miră, îşi întoarce ochii lezaţi către mamă vreau prăjitură, vreau, vreau. Ciorapii sunt lângă mine, pe calorifer, este linişte; simt pe axilă o broboană grea de sudoare care tremură, nu mai tremură, a alunecat la vale pe piele, se opreşte secătuită sub sân. Cezar tace şi el, poate-şi ascultă meduza, cine mai ştie, faţa lui este impenetrabilă, este o pleoapă închisă peste-o orbită de orb. Tusea i s-a potolit; întinde mâna, ia de la mine un Amiral.

-De ce nu te laşi de fumat? Nu vezi că...

-Şi de fumat? Este singura treabă pe care-am făcut-o temeinic până la capăt ; serios. De fapt, nu cred că de la ţigări.

-Da’ de la ce?

-De la regim. Mi-a spus Marcu: te cureţi dacă nu ţii regim; Hă, hă, zic, dom’ doctor, îmi prescrii mata banii ăia cu care să pot ţine regim?

-Te pomeneşti că ţi i-a prescris!

-Astă iarnă, povesteşte Cezar, eram cu-n tip, tot o putoare, unu’ Miţu, s-ar putea să-l cunoşti. Mă-mprietenisem cu el. Făceam o foame ce nu s-a mai pomenit; Miţu ăsta nu era bun de nimuc, nici măcar de furat. Ce zici, ce făceam? Cînd nu mai puteam, ne-aşezam unu-n faţa altuia şi-odată Miţu striga: ”Potoliţi-vă o talazuri ale patimii! “ şi eu răspundeam ”Oooo, dar vă potoliţi! “ ca la teatru, ce mai. Zbieram treaba asta până nu mai puteam. Până când ne stricam de râs.

-Şi se potoleau?

-Cine, talazurile? Aiurea! Da măcar ne distram. Până când scrântitul ăla s-a apucat tamnesam să izbucnească în plâns. A fost o comedie... eu urlam mai departe ”potoliţivă! “ şi ăla alerga după mine ca un isteric. ”Taci, zicea dacă nu taci, te omoor... C-un ditamai fier de călcat“. Apropo, astăzi fac rost de ceva bani. Îmi dă unu’ o ţoală să i-o vând la Calu’ Bălan. Ce-i peste o sută i-al meu, aşa că...

Scoate creionul, îl scoate pe Dostoievski, îşi potriveşte ochelarii. Îmi surâde:

-Mari ticăloşi şi-ăştia, ai citit? Numai Ferdişenko câte parale face, hehe...!

Nu vreau să-l las să citească, am să mă plictisesc, când se-nfundă cu nasu-n carte nu-l mai poţi scoate din ale lui.

Ai văzut cum se uită la mine?

-Cine?

-Cucoana aia cu plod. Parc-aş fi omorât pe cineva.

-.Hei, păi are dreptate, tu nu te prinzi?

Acum vreo doi ani, când eram ras în cap, mă-ntrebam şi eu: ce dracu’ or fi având? Şi nu toate, numai astea de... ăăă, să zicem treizeci şi cinci de ani; astea cu copii; când te vede în halul ăsta, rupt, dărâmat, se sperie la gândul că şi gâgâlicea ei ar putea ajunge ca tine; cu toată educaţia aia pe care zice că i-o dă;înţelegi? Şi-atunci devii un pericol, nu? pericol social...

Ar fi putut fi un profesor grozav, îi place să explice, se aprinde şi râde încântat şi, chiar dacă nu spune mare lucru, ştie să captiveze. Scoate batista, vinele gâtului i se ângroaşă, s-a înroşit la faţă, afurisita de meduză îl sfâşie din nou. Aştept să se potolească, apoi:

-De fapt, ce ţi-a spus Marcu, ce ai?

-Nu ştiu dacă pricepi ce e aia, eu nu prea... tuse catarală zicea, cu nu ştiu ce la stomac.

-A, ştiu, este ce-a avut şi bunică-mea, e un fleac. Mai tuşeşti aşa vreo săptămână-două până te forţezi, şi-atunci prrr, odată îţi crapă o venă-n stomac; cazi, şi-ncepi să verşi sânge. Nu prea mult, cel mult un lighean.

-Sânge! rânjeşte fascinat Cezar, un lighean plin cu sânge fierbinte şi roz!

-Nu roz, vişiniu; ăla din plămâni e roz. Ăsta din burtă-i mai altfel, mai negru niţel. Vişiniu-închis.

-Şi?

-Şi ce.?

-Ce s-a întâmplat cu bunica aia a ta?

În dosul ramelor ochelarilor, ochii îi sclipesc, plini de o curiozitate veselă de copil poznaş.

-S-a făcut bine. I-au făcut o transfuzie, după aia au aus-o acasă; ţin minte că era foarte veselă şi-ntr-o duminică iar a vomat.

-Pariez că a vomat un lighean de sânge... Un sânge grozav, vişiniu-închis!

-Şi cu bucăţi negra de sânge-nchegat!

Ne molipsim unul de altul, râdem prosteşte, ne prăpădim de râs, mă descalţ, îmi îmbrac ciorapii, îl aud hohotind deasupra mea, râsul meu reverberează ciudat sub masă, o dată cu el şi cu moliciunea plăcută a ciorapului uscat mă pătrunde o fericire curată şi liniştită de parc-aş sta gol pe malul Mureşului, ar fi soare şi-aş avea, tot ca atuncea, unsprezece ani. Pace şi bucurie, o, Doamne, ce bine e să le ai...

-A dracului bunică, măi a naibii! strigă Cezar. Te pomeneşti c-a scăpat!

-De scăpat a scăpat, da’ a costat de ne-a ieşit ochii. Ştii tu ce-i aia înmormântare cu clasa întâi? O avere, dragă Cezar...

-Hahaha... râde Cezar, râde, râde până când nu mai râde, se îneacă – dinţii lui galbeni murdari -, trage aer în piept, râde, se-apleacă, răstoarnă cartea, alunecă încet, ca din greşeală, pe duşumea.

NEPUTINŢA

  

Există oameni care în anumite împrejurări îţi arată o altă faţă, necunoscută, nebănuită încă, te privesc ca şi cum n-ai face parte din specia lor; te privesc aşa cum te uiţi la un obiect necunoscut, puţin dezagreabil, ciudat. Atunci, în birourile lor moi şi capitonate fumul plăcut se crispează parcă, devine înecăciuos şi ostil; pe feţele albe ca de hârtie înfloreşte veşted zâmbetul acela politicos care-nsoţeşte mereu sintagma ”Nu se poate“ spun ei şi ”e imposibil“ spun ei şi ”ne pare rău“... ”nu“.

Dar tu încă nu ştii un lucru, ai să-l afli, deocamdată nu-l presupui: nu poţi să-i învingi. A învinge înseamnă a convinge şi tocmai pentru asta tu nu ai destule argumente. În timp ce le vorbeşti şi le explici dreptatea ta limpede, ”evidentă“, şi nedreptatea ”absurdă“ ce ţi s-a făcut, dânşii, află de la mine, şi-au făcut o părere şi nu te mai ascultă; la ora aceea sunt surzi.

Există astfel de oameni, astfel de împrejurări, seamănă cu o vrajă, cu un blestem, şi trist e că tu habar n-ai şi-ţi închipui mai departe că lupţi...

La început eram trist, dezorientat şi luam câte trei-patru mese pe zi. Adusesem cu mine două kile de palincă din Ardeal pentru ” omul meu“ de aici. Omul însă plecase-n concediu, undeva în Retezat. Bucureştiul semăna cu piersică moale, cu zeama prelinsă; un fruct răscopt şi puţin putrezit. Colindam bulevardele, cafenelele, pisoarele, librăriile; ca de obicei, peste tot – nimeni; pustiu.

Mi se ântâmplaseră multe până atunci, tot felul de întâmplări, se adunaseră peste mine, desperechiate şi prăfuite ca-ntr-un hambar părăsit. N-apucasem să fac ordine-n ele, să mă gândesc. Nu eram în apele mele. Omul meu nu venea, parcă murise naibii acolo în retezat; fără el nu puteam face nimic, nici un deget să mişc, nici atât.

La secretariat mi se spunea să revin, reveneam, îmi spuneau: deocamdată nu. Îi luasem la rând pe toţi domnii aceia care dau audienţe şi, după ce domnii mă primeau politicos şi mă ascultau, a venit vremea când a început să mi se spună şi despre ei că sunt plecaţi. Nu neapărat în retezat.

Mi-am numărat într-o zi banii; erau misterios de puţini. Pofta de mîncare-mi crescuse; colindam mai departe cafenelele, dar luam numai două mese pe zi. Mai cumpăram încă ziare din care aflam că farfuriile zburătoare zburau tot mai jos şi ne spionau. Mă gândeam că trebuie să le părem tare ciudaţi noi, ăştia de pe pământ. Mă gândeam la asta, la altele, vegheam nopţi întregi cu lumina aprinsă; n-aveam ceas; aparatul radio nu mergea; mă uitam la peretele din faţă – un perete îngust de mansardă spoit cu var.

Astfel începură să aibă loc toate chestiile cu Angela şi Nely şi Mirovici şi V.K. şi tot felul de întâmplări cu Gigi Dentistul şi barca lui pneumatică. Să se întâmple aievea din nou. Se perindau lent, pe peretele alb şi îngust, unele după altele, ca-ntr-un film.

Mă uitam ore întregi, până când aţipeam. Mă trezeam cam aiurea; vedeam ziua scursă pe perete ca un leşin. Aprindeam o ţigară, încercam să gândesc. Nu reuşeam. Pur şi simplu nu reuşeam; se pare că nu poţi gândi aşa, aiurea, fără să ştii dacă-i spre seară sau dimineaţa, nouă şi un sfert; fără să fii cât de cât legat de vreun timp. Fumam o ţigară şi-n timpul ăsta filmele reîncepeau.

Luam două mese pe zi, dar peste una de obicei săream. Filmele mele deveniseră captivante, nu mă-nduram să-mi dezlipesc ochii de la bucata de zid. Am destupat sticlele de palincă şi-n timpul proiecţiilor beam. Lichidul era divin, cobora-n vine ca un foc ticălos, amorţit. Luam sticla, paharul cu mine în pat, îmi aranjam pernele să stau drept. Priveam în perete, la plus infinit; ochii mari, larg deschişi. Peretele devenea o pată transparentă şi alburie; se-auzea apoi un zumzet; iarăşi mai beam şi deodată-ncepea; vedeam totul, aievea, aşa cum a fost.

Mă necăjea un singur lucru, că trebuia să mă îmbrac, să mă spăl câteodată, iar apoi să cobor; să mă clatin prin tot felul de alimentare şi băcănii şi să calculez ce şi cum; de doi lei untură şi pâine, şi brânză de-un leu patruzeci; cracauer de doi şi şaptezeci şi pâine ardelenească sau graham şi cincizeci de grame de unt. Şi cât m-ar ţine-un pateu de ficat. Erau nişte treburi prea complicate şi-n fond inutile, prosteşti. Îmi dădeau peste cap tot festivalul de film. Mă enervau oamenii, femeile mai ales, privirile bovine, curioase cu care mă urmăreau. Erau ca nişte scame, se agăţau de haine, de mâini. N-am avut încotro, în fine, masa aceea a trebuit s-o suspend.

De atunci am devenit liber şi liniştit. Pofta de mâncare crescuse grozav; crescuse atât de mult, încât a ajuns chiar acolo unde am prevăzut: a plesnit dintr-o dată ca un balon de săpun. Când mi-am dat seama de asta, de sfârşitul ei caraghios, m-a apucat un chef nebun de râs: ”poftă“, ziceam şi râdeam cu sughiţuri, cu lacrimi râdeam, mă stricam de atâta râs. A fost o zi foarte veselă aia, însuşi festivalul devenise vesel şi gălăgios. Ca să-mi distrez spectatorii, le-am dat pe perete o bucată mai veche de film; apărea pe ecran mama, împreună cu mine, şi eu eram un copil dulce şi grăsuliu.

-Niu! ţipa mama (aşa îmi spunea ea pe atunci), dacă nu mănânci felul doi nu capeţi nici o prăjitură; pe cuvântul meu, auzi tu?

Eu dădeam bosumflat din picioare şi-mpingeam farfuria cu tocăniţă spre ecran. Aici toată sala era pe jos, spectatorii râdeau cu hohote - ”felu’ doi, ai? “ şi ”tocăniţă, i-auzi! “

Aşa le trăiam. Era pe vremea când locuiam pe străduţa tizului meu, A. Odobescu, la nr. 10 A. Câteodată, brusc, oboseam, mă apuca un fel de sfârşeală; apăreau pe ecran pete albe, linii tremurătoare, verzui.

Coboram atunci să mă plimb. Dădeam colţul străzii, cumpăram Mărăşeşti şi fumam. Toamna era obosită şi blândă, adormea uneori aiurea-n văzduh. Îmi simţeam stomacul mic cât o nucă şi nuca asta era plină de fum.

Bucureştiul se populase; vedeam tot felul de mutre simpatice care se uitau la mine, râdeau. Erau ca nişte peştişori coloraţi care vin la geamul acvariului, se holbează la tine, nu înţeleg nimic şi apoi fug.

Rămâneam ore întregi pe chei, aşezat pe balustradă, priveam gunoiul ăla de frunze de aur, eram fericit. Plecam. Puneam un picior înaintea celuilalt pe pietrele calde –ale splaiului, Făceam treaba asta cu multă grijă faţă de echilibrul meu. C-un stomac cât o nucă, te poţi trezi, una-două, în aer la vreun pas neatent, greşit.

”Totul se poate! îmi spuneam, totul, da, totul... ce-mi tot îndrugă mie domnii aceia, prostii! “

Trebuie doar să-ţi dai silinţa să calci cât mai greu pe pământ.

II

...Liniile şerpuite albe şi negre se răsucesc, covorul se târâie – milimetru cu milimetru spre el, marginea lui flauşată începe să-i atingă coapsa; într-o parte, cimentul rece, îngheţat. Se trezeşte.

Lumina difuză, lăptoasă, pătrunde prin geamul din tavan, e un geam dublu, deschis în acoperiş. Aerul îngheţat al mansardei are iz acru de fum. Îşi potriveşte păturile, simtebulele de căldură scurgându-se, amestecându-se cu frigul pe trup. Întinde prudent picioarele, şi le dezmorţeşte; încearcă să ajungă cu măna pachetul de ţigări. Reuşeşte. E sleit, stors de vlagă, pluteşte-ntr-un lichid incolor şi vâscos. Fumul cald îi arde plăcut gura, îl simte apoi în stomac, acid, capul îi e-nfundat în pernă, gol de gânduri, toropit. Priveşte fumul ţigării: Şuviţe subţiri, cenuşii, ce se derulează în sus; scrumul creşte gingaş şi franjurat. Nu-i mai este nici foame, nu-i este nimic, e doar senzaţia de amorţeală plăcută, indiferentă, e ca şi cum s-ar afla în mijlocul unei bile uriaşe, de porţelan transparent, şi bila aceea s-ar legăna. Undeva licăreşte o bucurie, ca o geamandură pe fluviu, dimineaţa, în ceaţî, în zori. O bucurie nedefinită, al cărei motiv îl scapă şi de fapt nu-l interesează...

Lumina din tavan nu-i spune nimic, putea fi orice oră din zi; orele se pierduseră în mijlocul scurgerii aceleia lăptoase de timp.

Aştepta foamea.

Ţigara îl ameţi şi mai mult şi atunci balanţa calmă a zilei se înclină încet, maiestuos, către somn. Mâna lui căută scrumiera, scăpă chiştocul, se-ntoarse la căldură, sub pătură, aţipi.

...Erau voci nelămurite, nu prea înţelegeam de unde vin, din somn sau de-afară, nu era în stare să-şi învingă toropeala, apoi vocile dispăreau, rămânea doar întunericul. Respiraţia lui egală, uşoară – singurul zgomot ce se putea auzi.

Apoi apăru poştaşul; venea încet, lunecând pe schiuri, şi, când fu aproape, îşi scutură din mers zăpada de pe blană şi se opri. Se priviră o vreme în tăcere; după aceea poştaşul porni să escaladeze soba înaltă, de teracotă; se căţăra grijuliu pe dalele de faianţă, agăţându-se de fiecare ieşitură, asperitate; în mâna stângă ţinea un plic albastru uriaş.

Era foarte cald.

Deodată poştaşul se împiedică în schiuri, lunecă şi căzu pe podea. Se vede însă că nu păţise nimic, pentru că, fără să se ridice, îi întinse ca pe-o ofrandă plicul, cu un gest rugător şi umil. Apoi, ţopăind caraghios şi retrăgându-se în patru labe, îi strigă:

-Arde... arde ceva, nu simţi?!

Pe plic era bătut la maşină, cu litere de-o şchioapă, numele lui; plicul era de mărimea unui geamantan.

El rupse mirat hârtia şi înăuntrul ei găsi ceea ce aştepta: o felie pufoasă de pâine cu unt. Pe felie nu scria nimic, dar îmbucând-o cu lăcomie şi simţind-o cum se topeşte în pântece, auzi de foarte departe ţăcănitul unei maşini de scris, modulat pe vocea plăcută, monotonă, a domnului care dicta:

”Vă facem cunoscut prin prezenta că s-a aprobat... “

-Ce faci! zbieră bătrâna. Arde, beţivule, nu auzi?

Deschise leneş ochii şi, întradevăr, văzu ziarele răvăşite pâlpâind lângă pat şi umplând cămăruţa cu un fum acru, înnecăcios. Se ridică din aşternut şi, sărind în papucu, se apucă să calce ziarele în picioare.

Bătrâna boscorodea şi-l blestema ameninţând că-l va da afară, că va chema pompierii, miliţia... că-l va aranja ea.

Dar el n-o asculta. Ţopăia mai departe prin cameră, neputându-şi lua ochii de la preşul din faţa uşii, lângă care zăcea un plic albastru, ca şi cel de-adineauri, numai că mult mai mic. Când termină cu ziarele, îl ridică de-acolo şi, nedeschizându-l, îl puse atent pe masă.

-Dumneata crezi în vise? o întrebă.

Bătrâna îl privi intrigată şi clătină din cap:

-În vise...?

-Da. Adică lasă... nu, nu-i vorba de asta. Vorba e că aş mânca o felie de pâine albă, cu unt.

-Se poate, zise bătrâna. Imediat îţi aduc. A! Bine că-mi adusei aminte. A venit o scrisoare oficială pentru ăl de sta aici înainte de matale. Să o dau retur... sau ce zici să fac?

El se aşeză pe pat, respiră adânc, apoi, ridicându-şi ochii spre ea, murmură:

-Doamnă dragă, ai promis că-mi aduci o felie de pâine cu unt.   

CU PUŞCA PRIN CERUL PUSTIU

Am început cu coniac, dar era prea scump, aşa c-am plecat după votcă eu şi cu Cart, ceilalţi rămăseseră, eu îi făceam curte lui Cart, căutam s-o îmblânzesc, vreau să zic că pe drum era soare, zăpadă, şi i-am spus ”Ia-mă-n spate Cart“, i-am sărit în spate, şi Cart râdea, îmi ţinuse canadiana la club s-o îmbrac şi acum mă căra în spate, e o fată bună Cart. păcat că nu se spală mai des. Babele. A cui o fi fost baba asta? I-o babă frumoasă. Ştampilaţi mărfurile la intrare. Adevărul e că-mi place Cart aşa zăludă şi nespălată cum e, Doamne, ce suflet iremediabil de cumsecade poate să aibă, de copil, o sărutam pe colţul gurii şi ea tremura, ditamai beatnică, vagaboandă, şi ne-am întors la club. A ieşit prost, ăia ne-au băut vodca, Petre dormea sau făcea pe interesantul, Magazin încerca să converseze, eu voiam să se care la dracu’ toţi, cum a făcut Sever, care s-a sculat şi s-a dus. ”Domnule Magazin, mai citeşte-ne despre Vietnam“, adică nu ”Să vă spun un banc!“ ş-asta-i Cart, ea zbiară într-un mod neplăcut şi vulgar, o prind cu mâna de păr şi îi trag capul pe spate. ”Nu mai urla, Cart. Nu fi...“Simte buzele mele aproape, foarte aproape, moi, fierbinţi: ”Hei, Cart, mademoiselle, hai să ne cărăm de aici“.

” Singuri, zice Cart, te rog, vrei? Nu-i mai lua şi pe ăştia.“

”Singuri, Cart, hai “. Plecăm şi las vorbă lui Petre s-aştepte, pe drum nu ştiu ce-i tot explic că vreu să sar un zid, dar că nu pot, că m-am săturat. Mă făcusem niţel. ”Mi-e frică de tine“ zice Cart, ei, asta-i chiar ca din carte ”Mi-e frică de tine“, de ce dracu’ ţi-o fi, uite, Cart, sufletul meu, vântul şi stepa şi-anafura nu ştiu cui, iată sufletul meu – armăsarul iute ca vântul, ca gândul, nu aştepta, încalecă, prinde-te dracului, nu ştiu nici eu, nu ştiu unde, mâine voi fi altceva, altcineva, totul se schimbă pe lume, sufletul meu se va întrupa într-un porc. ”Cart, am auzit că eşti fecioară, zău“,”Hai, termină cu tâmpeniile“;”Ştii? Mă-nduioşază chestia asta “ , ”Aiurea “ zice Cart şi din nou mi se face silă, ce sens are să spună ”aiurea“ acum? ”Bun“ zic, ”vino la mine, vreau să fim singuri şi să bem“ asta e iarăşi ca-n carte, vorbesc conştient de aşa, îmi place, văd că am priză, mă amuz.

Asta e. Suim scările, patru lei o pereche de mici înainte de asta eu şi cu Cart ne-am împărtăşit la Bodega cu mici la care nu e femeie să poa’ să reziste să nu ciugulească doi mici înainte de, scările deci, am luat coniac şi ţigări, scările – dar: cheie în uşă, Costache-i acasă, convivul meu.

”Eşti bolnav, ce-i cu tine? Dormi sau eşti bolnav?“

”Mi-e rău, zice costache, dar nu vă deranjez, staţi, staţi.“

Intrăm, ea se aşază pe scaun, ce scârbă trebuie să-i fie, poate nu-i e, dar mie mi-ar fi, cămăruţa împuţită de trei metri pătraţi, Costache bolnav, izmene pe pat.

Deschidem coniacul, bem, înserează, stau lângă ea şi Costache doarme sau se preface; nu-mi pasă, Cart, încearcă să fii cu mine, numai cu mine, acum, este singurul lucru frumos!

Aplecată peste mine, bunii ei ochi, ochi tâmpiţi de copil vinovat, mă privesc. Grozav ce vise visez, îmi trece prin cap, îmi trece prin cap, dar chestia asta n-am s-o mai spun, n-am s-o gândesc pentru că mi-am povesti toate visele şi chiar şi pe ăla cu garoafele pure şi uriaşe o dată, de două, de trei ori, până când visele astea s-au făcut praf.

”Să nu poţi găsi trei metri pătraţi în care să fii singur...“

”În care să fim fericiţi“ spunea ea.

”Cart, ştii, zău fetiţă, fără prostii, noi o să fim buni amici; azi bem ca să fim fericiţi împreună, poate şi mâine vom bea şi chiar poimâine, dar poate într-o zi vom fi fericiţi şi aşa: fără coniac, da, Cart? Cart, nu sunt beat.“

”Eşti beat.“

Da, ţin capul în poala ta, dar asta e pentru că aşa vreau eu, să mă mângâi pe ceafă, iar tu nu te teme, n-am să... ”Hai să plecăm“, zice Cart. Am plecat, am mâncat singur fasole cu nu ştiu ce, tramvaiele, Petre, mi-e ruşine de el, lui îi este scârbă de Cart, şi mie la fel, dar ce vinăam, poate doar... stai!

Mă trezesc singur şi nu pot, nu pot nici pentru Dumnezeu să-mi aduc aminte ce e cu Cart. Unde-i Cart? Poate că nici nu există Cart. Aş putea-o lua din aproape în aproape, dar prefer s-o iau spre ”Berlin“.

”Cinzano“, zic, şi în gând: ”Domnule chelner, unde dracu’ unde am lăsat-o pe Cart?“ Ei, je m’en fiche. Nu zău, cu Cinzano ăsta tare singur mă simt. Aş putea s-o şterg, să mi-l beau şi s-o şterg, de acest Cinzano vorbesc, dar e bun, mult prea bun, amărui şi în seara asta sunt domn.

Şi Fetiţa s-a aşezat la masă.

A comandat o sticlă de Cotnari.

Eu am făcut plata şi stăteam să plec. El m-a întrebat nu ştiu ce - ”Ăştia n-au picoli pe aici? “ sau aşa ceva – şi am refuzat la început, dar dup-aia am băut şi tare bun mai era vinul ăla de Cotnari... Iar Fetiţa e cel mai simpatic suspect din câţi am văzut: un copil mare şi chel şi timid; de vreo treizeci şi cinci de ani. Vorbea şi gesticula delicat şi naiv cu mânuţele, mă înduioşa.

”Nu mi-am găsit încă vocaţia, îmi spuneam, până şi ăsta şi-a, dar eu nu.“ El pufnea în râs ruşinat şi îmi spunea ”Domnule, ce prostie, ieri, domnule... nu, aşa ceva mi-e ruşine să spun...“ şi ”Vai, dac-aţi şti ce prostie mi s-a întâmplat!“ şi apoi iar ”zău!“ şi aşa mai departe, prin zgomot şi fum, prin zgomot şi fum.

Şi eu?... Mă uitam peste umărul lui, la rafturile cu sticle strălucitoare, cu etichete frumoas ca BOURBON, CABERNET, WHISKY, QUEEN ANNE, nu voiam nimic, erau sticle frumos colorate, atâta tot, mă uitam la ele şi-l ascultam. Atunci cineva de la uşă, care tocmai ieşea, i-a strigat altcuiva nu ştiu ce, era gălăgie, n-am auzit decât: ”Încotro?“, şi după acea încă o dată: ”Încotro?“, iar apoi a ieşit, şi în capul meu s-a făcut linişte, gol. L-am auzit dinăuntru cuvântul acela, clar, distinct, ca pe o şoaptă neliniştită şi veninoasă: ”Încotro?“ şi apoi ”Încotro?“. Afară era noapte târziu, străzile reci şi pustii, aşa le-am văzut eu atunci, m-am văzut şi pe mine străbătându-le, mergând repede, singur, înfrigurat. Mi s-a făcut frică, da.

-Încotro? am spus. Încotro?

-Poftim?

Abia atunci l-am văzut, se aplecase spre mine, asculta şi i-am repetat:

-Încotro?

S-a uitat prin blândele lui lentile de ochelari visători, ochii aceia albaştri, de copil, mici şi nevinovaţi:

-La mine, zise, stau aproape... Am şi magnetofon.

-Ştiu asta, fir-ar să fie, ştiu cântecul ăsta, zic, dar nu asta am vrut să-ntreb, înţelegeţi?

-Dar ai spus-o? N-ai spus dumneata chiar acum ”Încotro?“

-Da, încotro! da’ nu de asta e vorba, înţelegi? În general am spus, în general ”Încotro“?! Înţelegi?

S-a uitat în pahar, în fundul paharului, era trist îşi freca bărbia cu mâna.

-Nu se poate, zise, nu există în general.

CE RĂMÂNE ÎN URMĂ

Numai că românii nu aveau Silver. Hm, argintie... Are o rezonanţă ciudată, e ca un cântec triumfal... corul soldaţilor din Gounod sau mai ştii... şi când introduci mâna să vezi dacă este destul de fierbinte, şuvoiul îşi schimbă direcţia şi tonalitatea, iar vana răsună înfundat. Aburul uşor, cald şi curat are miros incert şi promiscuu. De cadă. Mioara se întoarce abia mâine... nu e de vină cada, acum âţi dai seama, e mirosul lucrurilor strâine, de folosinţă intimă: te priveşti în oglindă, pielea obrazului ţi-a alunecat, ţi-a descoperit prea mult ochii; de-acolo aerul ăsta fals, de halucinat. Hm... Morar Alexandru; şi-n stânga, şi-n dreapta, şi dedesubtul feţei indiferente din oglindă, imaginile virtuale, viu colorate, ale flacoanelor IDEAL şi mov LOŢIUNE DE şi-atâtea alte flacoane elegant aranjate de mâna fetei bătrâne, ca-ntr-o reclamă din LIFE.

Te miri cum de-a avut încredere să te lase. Curge. Hainele se depun pe capacul lucios şi curat de furnir. Lanţul de la closet – rezonanţă voioasă, igienică şi brutală. Oh, cum sclipeşte totul, mat, ca-ntr-o sală de operaţie; inuman şi indiferent tot ca acolo; la români era altfel, bine-nţeles; sau cel puţin trebuia să fie: forfota sclavilor undeva, în celelalte camere, paşii lor tăcuţi, plini de durere şi veneraţie pentru cel ce s-a hotărât să moară... apa din cadă pregătită cu mirodenii din Nubia sau de Libia... şoapte, voci... vaiere înăbuşite... ”stăpânul!“ Şi totuşi cum o făceau? În orice caz, nu cu Silver.

Ai rămas gol, ochii tăi evită oglinda, şi-acum ştii, nu se mai poate da înapoi, e ca după ţâşnirea de pe trambulină, când aştepţi izbitura apei; gol, şi de-abia acum eşti singur, te aşezi pe marginea rece a faianţei, celălalt a rămas pentru totdeauna răsfirat pe capacul closetului şi pe taburetul din faţa ta. (Zgomotos şi indiferent curge; dar de-abia dacă s-a umplut pe sfert.) Nu-i nici o grabă, mai e timp, deschizi portmoneul, e-un obiect plăcut, amintire de la Venisa, treisprezece iulie; o curea neagră de piele şi, tot negru, fin şi distins, el. Suta şi ceva mărunţiş, scrisori, un permis, o foaie de drum.

Dragă Coca,

Tonul scrisorii mele era atât de alarmant pentru că aştept de doi ani e un timp în care nervii încep să

Sandule dragă.

nu ştiu dacă va ajunge la tine această scrisoare pentru că Titi şi doamna Apostolescu mi-au spus că ţi-au scris de trei sau de patru ori şi tu nu le-ai răspuns, sunt foarte îngrijoraţi mai ales în ce-o priveşte pe Nistoroaica cu banii de la

Un bon de masă datat 7 mai.

Una adeverinţă eliberată de ”ANIMAFILM“ Bucureşti prin care se adevereşte prin prezenta că Morar Alexandru a fost coscenarist la filmul ”Dan Năzdrăvan“ o producţie

Dragă băiete

de câteva zile ne pasc nişte presimţiri; nu ştiu de ce ni-e teamă că tu

Răsuceşti robinetul din stânga. Acum curge doar opărită, aşa trebuie, ai nevoie de senzaţia aceea plăcută de leşin. Te-ai udat la mână, dar nu mai contează, e momentul în care unele lucruri pot să conteze atât de puţin încât

P.S. Surioară dragă, îmi dau seama cât îţi este de greu, dar te mai rog doar o dată, ajută-mă. Am terminat cu

ADEVERINŢĂ TEMPORARĂ DE IDENTITATE

Numele............................Morar

Prenumele.......................Alexandru

Prenumele părinţilor......Filip/Maria

Născut la ......................1944-08-13

Curge, o să se verse peste, las-o să ce dacă

P.S. Am terminat cu Mihaela. Coca, nu ştiu dacă mă crezi, dar nu mi-e de loc uşor. A trecut o lună şi nu pot

...Alec, dragostea mea, vreau să-ţi spun că sunt tare nenorocită de tot ce s-a întâmplat, dar am să te aştept în fiecare zi. Alecn nu pot să cred că noi doi

nu mai ţin minte nimic, mi-a pretins 130 lei. Cantinele s-au închis pe 18, te rog fă în aşa fel

Pe dosul foii de drum:

Peştele Otokar într-un acvariu cu rom. El le vorbeşte muritorilor.

... aici viaţa se scurge agreabil între compoturi şi murături, table şi certuri conjugale, încheiate cu sărutări domestice. Puiu nu mai bea aproape de loc. Sunt mulţumită de viaţa mea, dar mereu mi-e teamă că nu voi şti ce să cer de la viaţă, că ar trebui poate să nu fiu atât de acomodată cu situaţia de soţie şi viitoare mamă. Ai de plătit întotdeauna

95 de lei, diferenţa trimisă de mama dvs. apa care tot curge chiar dacă nu eşti femeia care

E atât de fierbinte încât abia poţi vârâ mâna. Dai drumul la dop nu te gândeşti la nimic asculţi cum se scurge; vârtejul nevăzut suge dopul la loc, îl potriveşti bine cu mâna.

Un pic de apă rece.

Răsfiri cu mâna udă fotografiile. Opt fotografii dintre care două tip buletin; una reprezintă o căsătorie la Oficiul stării civile, pe dos adnotaţia:

Celui mai simpatic coleg

care a fost aşa drăguţ

să participe la pseudo-

fericirea mea.

25 febr.1969

Tatiana Bârsănescu

o fotografie a Mihaelei în rochie vaporoasă zâmbind ştrengăreşte în faţa Operetei

Alec, gândeştete bine şi nu renunţa prea uşor la o dragoste cum ştii că a fost a noastră.

Domnul Mateescu a spus că dacă ţi-au ieşit fumurile te-ai putea reîncadra anu viitor.

B. îi explică în ce fel lucrează el la birou.

O:de ce?

B.Trebuie. O: trebuie=laşitate. (Acţiune secundară)

om fără ocupaţie. Trebuie să ştii că fără patalama nu faci nicăieri nimic, iar cu partea scriitoricească vezi şi tu cât este de greu, căci nu se poate trăi cum vrei tu, din aventuri şi din scrieri. Deci, dacă ai asemenea gânduri, leapădă-te de ele ca de o otravă, nu te mai chinui şi nu ne mai chinui cu ele, trezeşte-te, fiule! şi ţine-te de  

Pictură. Asta-i tot ce rămâne

Tov. RUSAN TEODOR, inginer şef la Combinatul de celulo-

tot ce rămâne?

Am cheltuit împreună 600 de lei, ea avea 550 pentru mare şi zicea că pot să mă lipsesc de ea câteva zile. Când i-am spus, Săndele, de tine, s-a uitat la mine aşa şi a spus, Petrişor, spune-mi ce e cu el, ce face(!!!)

Te sărut pe tine şi pe Puiu, de asemenea pe viitorulnostru băieţaş care

Scriu şi nu-mi vine să cred. Mihaela.

Te sărut cu mult drag şi te aştept când vrei tu. Coca. Salutări de la Puiu.

Te-am aşteptat acasă de sărbători, dar, bine-nţeles, n-ai catadixit să vii, am aruncat degeaba o groază de mâncare. Te sărutăm, mama şi tata.

Ultimele trei fotografii pornografice. Este Gabi turcoaica hlizindu-se spre obiectiv, goală, cu sticla de vermut în mână, poartă ciorapi şi pantofi cu tocuri. Ar tebui să le-asvârli-n closet, dar nu vrei. Asta a fost să rămână.

Scrie-mi urgent la post restant. Al tău, Petre.

Un corp scufundat într-un lichid dizlocă... îşi pierde... apa fierbinte te amorţeşte, adormi. Închizi ochii şi, întradevăr, e atât de uşor, e aproape leşinul, bâjbâi cu mâna pe taburet, o găseşti, romanii n-aveau aşa ceva, o desfaci încet, mototoleşti hârtiuţa de ambalaj şi o arunci pe podeaua de ciment, undeva între cada de baie şi faianţa strălucitoare a closetului englezesc.

URSUL

VIZITAŢI GRĂDINA ZOOLOGICĂ BĂNEASA rage placarda galbenă către pietoni. E dimineaţă.Pietonii foşgăie cu tot felul de treburi prin piaţă şi din când în când se adună să se uite la urs.

Eun urs bătrân şi urduros, un fel de omidă bolnavă care susţine reclama prin forţa prezenţei sale.

Staţia de tramvai este lângă cuşcă. Trec multe tramvaie galbene, tixite, şi ori de câte ori tramvaiele se opresc, din ele se revarsă şuvoaie de oameni. Emană o duhoare pe care ursul o adulmecă cu plăcere, ea îi aminteşte de vremurile când era tânăr şi i se aduceau hălci de carne în fiecare zi: pe atunci nu se grăbea să mănânce, lăsa carnea câteva zile neatinsă la fezandat.

E ora la care fabrica de mase plastice revarsă schimbul trei: un fluviu de circa optzeci de metri pe zece, un animal de carne obosită se târăşte, în linişte, pe trotuar.

În crengile pomilor scheletici, primăvara foşneşte uscat, ca un ziar.

Oamenii s-au strâns ciotcă în faţa cuştii. O femeie cu părul murdar îi azvârle un măr. Mărul sclipeşte scurt în aerul putred şi se rostogoleşte pe podeaua cuştii, printre murdării. Ursul adulmecă mărul, încearcă zadarnic săţl molfăie cu gingiile umflate, pline de puroi şi sânge-nchegat. Simte că i-ar face foarte bine un măr, la păntecele lui dureros.

-Aruncă-i un chiştoc de ţigară, glumeşte cineva.

-Salam poţi mânca? îl întreabă un funcţionar proaspăt ras.

Răsună câteva râsete dogite, care-i dau funcţionarului curaj.

-Parizer poţi mânca, măi? Sau şuncă de Praga?

Un bătrân înalt şi voinic se întoarce scârbit spre funcţionar:

-Dumneata, când o s-ajungi la Văcăreşti, o să poţi mânca şunca de care zici?

Ursul nu-i ascultă. Se gândeşte că iar a-nceput ziua cu sâcâielile ei şi că iar vor începe durerile de cap. Are nişte migrene îngrozitoare, uneori îi vine să se dea cu capul de gratii, s-o sfârşească cumva.

Abandonează mărul şi se reîntoarce la coltucul de pâine de ieri. Îl freacă îndelung cu laba, după care linge pios fărâmiturile de pe podea. Tot e mai bine decât nimic... În curtea fabricii au reînceput difuzoarele, urletul lor se va auzi până seara monoton, necruţător, obsedant.

-Mare lucru şi libertatea, dom’le, oftează bătrânul. În libertate mănânci o ceapă şi tot eşti fericit.

-Fericit pe dracu’, răspunde funcţionarul. Ăsta... barem nu-l plouă, nu-l ninge, e asigurat.

-Asta aşa-i, aude ursul vocea măturătorului – persecutorul lui principal. Ăsta-i asigurat pe viaţă până la moarte, ce mai? Mai ceva ca un pensionar!

Spunând aceasta măturătorul, măturătorul vâră coada măturii printre gratii şi cu o iuţeală şi o îndârjire de necrezut, începe să-l zgândăre împungându-l în coaste.

Ursul se ghemuieşte în colţul cuştii şi îşi ascunde capul între labe.

Astâmpărăt-te, dom’le, ce ai?

-Dă-l în mă-sa de parazit, gâfâie măturătorul, las’ că-l ştiu eu. Vrea să doarmă, putoarea, ce-i pasă lui?

VIZITAŢI GRĂDINA ZOOLOGICĂ, rage placarda către pietoni, iar pietonii se urcă în autobuze, în trenuri şi în tramvaie; milioane de pietoni care vizitează, vizitează, în fiecare zi.

II

”-Hei prietene Sancho,

dormi? Dormi, prietene

Sancho?“

                                                                                                    CERVANTES

GULIVER

Sunt prea mulţi oameni pe stradă cu tot felul de sacoşe în mânăşi ce-i mai rău e că nimeni nu ştie ce se ascunde în ele: ardei graşi, varză, tricouri sportive, dinamită sau şobolani.

Spun asta pentru că el avea o sacoşă, un sac murdar şi-ncăpător în care de fapt nu se-ascundea nimic; s-a prezentat mamei ca igienist de la Deratizare şi a întrebat-o dacă avem şobolani. Mama n-a ştiut ce să spună; tata era pe front şi ea se speria mereu de orice; dar când i-a văzut zâmbetul bun, aproape neajutorat, şi pince-nez-ul caraghios, şi-a dat seama că nu trebuie să se teamă şi i-a vorbit despre pod.

Dar el nu semăna a funcţionar.

De pe-atunci mi-am dat seama. Arăta mai mult a professor sau poate chiar muzicant. În orice caz pince-nez-ul întărea impresia că e muzicant sau aşa ceva şi gândindu-mă la aceasta l-am condos pe scăriţă în pod.

Acolo a-nceput să lucreze.

A cercetat întâi podul: metru cu metru, atent. Descoperi vreo patru-cinci găuri pe care le-astupă cu cârpe; o singură gaură rămase liberă.

Scoase din buzunar o spirtieră minusculă, apoi o tăviţă şi-o pungă cu praf. Presăsă praf în tăviţă; praful era galben; aprinse spirtiera şi-o potrivi dedesubt. Mai îmbrăcă nişte mănuşi scorţoase din piele maro.

Între timp, din tăviţă ieşea un fum leneş şi greu; podul se umplea de miros înecăcios.

Din celălalt buzunar scoase o plasă. Îngenunche şi-acoperi cu plasa gaura neastupată, apoi începu să aştepte.

Stătea îngenunchiat şi părea să asculte foarte adânc ceva; fumul se prelingea pe jos şi era linişte. Avea un aer ciudat de scamator care pregăteşte un truc nou şi nemaivăzut.

Brusc, în plasă năvăliră doi şobolani; se izbiră unul de altul înnebuniţi şi tăcuţi.

Cu mişcări iuţi şi precise omul strânse gura plasei şi, ridicand-o în aer, o scutură în sac. Strânse sacul cu cealaltă mână şi-i călcă gâtul sub genunchi. Potrivi iarăşi gura plasei pese gaură; în sfârşit, mă-nvrednici cu o privire.

”Ei? “

A apărut curând un al treilea şobolan, dar acesta era un pui. Omul l-a smuls din plasă apucându-l de coadă; cu un gest sec îl izbi cu spinarea de pământ. 

”Ha! “

Puiul de şobolan agoniză puţin; rămase nemişcat.

Acum mă gândesc că trebuie să fi fost un tip pasional. Lucra în tăcere, absorbit, transfigurat, şi numai din când în când îşi puncta partitura aceea de virtuozitate cu un ”ha“ sau un ”he“ scurt.

Toată treaba aceea l-a ţinut câteva ore, timp în care se adunaseră în sac doişpe sau treişpe şobolani. În timp ce-l lega la gură, sacul pulsa.

- Se muşcă, zise, se bat între ei; ca toţi dracii se bat; ar merita să-i vezi… - râzând spre mine cu dinţii galbeni, murdari.

Făcuse o treabă bună şi părea mulţumit; când mama a vrut să-i plătească, a refuzat.

- Îmi fac datoria, doamnă, spuse, şi era a doua oară când cineva spunea că-şi face datoria după ce tata plecase pe front.

- Drăguţ puştiu’, m-a ajutat mult. Şi are ochişorii ăştia vii şi inteligenţi…

A plecat.

Eu am fugit după el şi am îndrăznit:

- Domnule, am spus, ce faceţi acum cu ei? – arătând spre sacoşa cu şobolani.

Se uită la mine. Zâmbea. Parcă măgulit, sau poate doar amuzat.

- Ai ceva treabă? Dacă nu, hai cu mine: am să-ţi arăt.

Pe drum n-am vorbit aproape de loc. Mă simţeam complice la o taină; eram mândru că mergeam împreună şi el duce o sacoşă care se mişcă, iar oamenii nici nu bănuiesc că sacoşa e plină de şobolani.

Avea o casă frumoasă, cu o curte mare; în spatele curţii, grădină cu pomi.

Am intrat înăuntru; acoloera o femeie; eu am spus ”Săru’ mâna“, dar femeia stătea cu spatele şi nu ne-a observat.

În cameră, la perete, era o cadă de faianţă;

camera nu părea a fi baie, căci era prea mare pentru aşa ceva;

mai era şi o masă în mijloc, o masă ca de spital, goală şi acoperită cu muşama. Mi-a făcut semn să stau jos; între timp s-a spălat pe mâini şi-a îmbrăcat un halat ponosit, cenuşiu. Lângă perete era o cuşcă cilindrică, lungă, făcută din sârme şi table, cu tot felul de mânere caudate, ca de argint.

A ridicat cuşca aceea şi a pus-o oblic în cadă; cu un capăt pe marginea vanei, iar cu celălalt pe fund. A deschis la capătul de sus o uşiţă; a pus sacul cu şobolani pe un scaun în dreptul uşiţei şi după ce l-a potrivit cu gura la intrarea în cuşcă, l-a dezlegat.

Făcea toate lucrurile acestea cu un aer misterios, curiositatea mea îl stârnea se vede, tocmai de aceea nu-mi explica nimic; tăcea, se uita la mine, zâmbea.

Gâtul sacului zvâcni scurt; primul şobolan ţâşni în cuşca de sârmă; s-ar fi repezit în jos dacă nu l-ar fi oprit imediat un grilaj transversal.

Tremura.

Omulmanevră o manetă şi din pereţii cuştii se desprinseră două plăcuţe de tablă nichelate, niţel concave, care strânseră spatele şi burta şobolanului, imobilizându-l. Animalul holba ochii, căsca: plăcuţele strângeau tot mai mult, căci omul învârtea continuu de manetă, apoi radicand grilajul din faţa şobolanului începu să-l manevreze încet spre capătulş de jos, cu ajutorul altei manete. Plăcuţele glisau pe sârmele cuştii, iar sârmele ocoleau cuşca astfel încât în partea ei inferioară şobolanul ajungea pe spate, cu labele în sus. Cu botul căscat, cu limba roză, puţin scoasă, şobolanul gâfâia. Priveam cu sufletul la gură toată operaţia aceasta, nu înţelegeam fireşte nimic. Dar el luă de după o cadă o foarfecă lungă şi curbă şi-ncepu să taie cu grijă piciorul din spate al şobolanului.

Am dus mâna la gură; ţipătul nu era al meu, ci al animalului. Ceilalţi şobolani se zbătură în sac. După asta, cu aceeaşi meticulozitate, îi tăie pe rand celelalte trei picioare. De fiecare dată când foarfeca ajungea la os, şobolanul se-ncorda, ţipa mai scurt, mai ascuţit. Sângele curgea peste burta lui cenuşie, se prelingea pe spate şi-apoi curgea gros pe faianţa albă a căzii.

Când picioarele fură retezate, omul deschise grilajul din partea de jos şi cu un declic scurt îl eliberă dintre plăcuţe.

Şobolanul căzu în cadă, se zvârcolea, izbindu-se de fund.

Cada se murdărise toată de sânge, dar numai cada; admiram mâinile lui atât de albe, curate, cu vinişoare fine, albăstrii.

După ce închise uşiţa de jos, manevră îndărăt sistemul de plăcuţe: închise grilajul, readucând cuşca la poziţia iniţială. Abia atunci se destines; răsuflă.

”Ei? “

Nu puteam spune nimic, mă uitam numai la el şi era linişte, linişte. Şobolanul în cadă lipăia.

Totul s-a repetat încă o dată, şi-ncă o dată, de trei, de şapte, de zece ori, până la urmă m-am obişnuit.

Şobolanii se izbeau de grilaj; se opreau, erau presaţi, glisaţi, răsuciţi, amputaţi. Amputarea era operaţia cea mai delicată, el o făcea cu o foarte multă grijă. Din când în când dădea drumul la apă să se scurgă sângele. Când sacul se goli, în cadă era o grămadă de şobolani roşii şi uzi, care săreau şi se izbeau unii de alţii. Omul începu să-şi spele maşina.

- Grilajul al doilea trebuie uns, spuse, a ruginit şi-ascultă prost de comenzi.

- Da, am spus, poate că trebuie uns.

S-a spălat apoi pe mâini, s-a şters şi şi-a aprins o ţigară. S-a aşezat pe scaun. Era oboist; a-nceput să fumeze.

- S-ar părea că eşti uluit, zise, sunt sigur că nu ţi-a plăcut. Asta însă pentru că nu ştii nimic…

Vorbea cu mine, dar privea în gol, fuma şi părea că vorbeşte singur.

- Du-te acasă, s-a făcut cam târziu. Dacă vrei, mâine îţi arăt restul. Vii, ce zici?

S-a ridicat şi m-a condus la uşă.

- Dar să nu spui la nimeni, auzi? şi m-a privit fix şi atent, cum ştia să privească doar el.

A doua zi după masă, când m-am întorsm, am înţeles că uitase de mine; totuşi m-a primit destul de politicos. Nu m-a maid us în camera aceea cu cadă, am stat de vorbă în camera cealaltă, unde fusese ieri femeia; m-a-ntrebat dacă fumez şi mi-a spus asta foarte serios, ca şi cum n-aş fi avut vârsta aceea de paişpe ani. Am luat o ţigară şi-am fumat împreună. N.am vorbit de loc despre ceea ce fusese ieri, ne feream să atingem subiectul acela. După ce am fumat am ieşit amândoi în curte, de-acolo am trecut în grădină.

Grădina avea în mijloc o împrejmuire de scânduri cam de înălţimea mea şi de formă pătrată. El deschise poarta; am intrat înăuntru. M-am trezit într-un labirint de îngrădituri de lemn care împărţeau pătratul în diferite compartimente inegale.

Toate compartimentele erau vopsite în alb; nu văruite, vopsite. Podeaua era pardosită cu cărămidă roşie; înăuntru erau şobolani.

Mai întâi mi-a arătat şobolanii de ieri. Erau numai şase şi fuseseră înfăşuraţi în tifon alb, ca nişte sugari. Prin tifon nu răzbătea nici un pic de sânge.

- Sângele se încheagă şi se lipeşte de tifon, zise. Formează un fel de crustă. Ei, prin crusta aia nu mai trece.

Nu se zbăteau decât foarte rar, păreau amorţiţi.

- Da’ unde sunt ceilalţi?

Ieri erau treişpe sau paişpe.

- A, ăilalţi… în altă parte; am eu un fel de ”morgă“ aici.

Morga era compartimentul imediat vecin şi era murdară, căci şobolanii aruncaţi acolo nu erau bandajaţi şi mânjeau cu sânge. Da, erau patru şobolani acolo, doi încă mai mişcau. Cioturile sângerate ale picioarelor le tremurau şi, când se frecau dion greşeală de cărămidă, şobolanii tresăreau. Stăteau pe spate sau pe o parte şi arătau într-adevăr muribunzi.

- Nimic interesant, hai mai departe, aici n-ai ce vedea.

Ceva mai încolo erau convalescenţii. Erau vreo cincisprezece – ”de acum două săptămâni“, spuse.

- S-au vindecat foarte repede, observi?

Într-adevăr, convalescenţii erau destul de vioi. Aveau cioturile trandafirii, unii din ei se puteau deplasa. Le-a aruncat o bucăţică de brânză; ei s-au târât către ea şi au înconjurat-o. Am observat atunci un lucru interesant; nu puteau mânca stând pe burtă, ci muşcau brânza unii stând într-o rână, alţii pe spate. Formau o rozetă neagră de trupuri, colcăiau, bucăţica de brânză albă era la mijloc.

Îngrăditura cea mai mare era rezervată ologilor complet vindecaţi. Erau foarte mulţi, nu i-am putut număra. Deşi nu aveau nici ăştia picioare, erau extrem de agili. Se târau repede palpitând din pântece – ghemotoace rotunde de carne neagră, vie. Le-a dat şi lor de mâncare nişte porumb.

- Hămesiţilor! ...aţi tot mânca!

Mă uitam la ei; am văzut deodată ceva ciudat încât mi-a oprit respiraţia:

- Acolo... ce este?

El a trecut peste grilaj, a intrat înăuntru. S-a aplecat şi a întins mâna spre cei doi; erau cei spre care arătasem. Erau doi, dar erau prinşi într-unul singur, lipiţi spate în spate; m-am uitat mai atent; cozile lor intrau (fiecare din ele) sub pielea celuilalt; li se ghiceau de-a lungul spinării ca un fel de vână groasă, sau ca un şnur. Le-a dat drumul abia după ce a savurat expresia de stupoare de pe faţa mea.

- Primii şobolani siamezi din lume!

Sunt orbi; după operaţie, nu ştiu de ce, unii orbesc.

Îi urmăream cum vor să fugă, fiecare în direcţie opusă, cum se frecau de pardoseală şi rămâneau pe loc.

- N-am anestezice, mi-ar fi mult mai uşor să-i anesteziez. Să nu crezi că-mi face plăcere... că sunt vreun sadic sau mai ştiu eu ce. Trăim vremuri grele, asta-i tot...

Şobolanii mişunau printre picioarele lui, unii se opreau cu boturile în ghete şi i le miroseau. Era ca un Guliver printre ei, un URIAŞ, era fericit, simţea asta, se vedea după el, era un GULIVER fericit.

Mi-a mai arătat câţiva monştri, câteva „perechi siameze”, încă unul care semăna cu un arici – îi ieşeau de sub piele tot felul de sârmuliţe. El se plimba, îmi dădea explicaţii.

- Unii se înmulţesc, am acolo-ntr-o cuşcă două femele care trebuie să nască. Sunt extraordinari în privinţa asta, he-he!

Mai avea o cuşcă şi pentru castraţi. Erau graşi, enormi şi, dacă n-ar fi fost ochii, nu mi-aş fi putut da seama că sunt vii.

Lângă cuşca de castraţi era o vergea subţire de oţel, înfiptă perpendicular în perete. Capătul liber era înegrit; sub el o lampă cu petrol, fără sticlă. Am văzut că ardea de nerăbdare să-l întreb; se tot învârtea-n jurul ei. Îşi freca mâinile chicotind.
- O mică invenţie, mare! da, da!

S-a uitat roată prin ţarc.

- Uite să presupunem că ne-a supărat ăla de colo; nu ăla slab, celălalt. Ăla!
Se duse spre el, îl apucă de ceafă.

- Acum o să-l pedepsim.

Se apropie de vergea, potrivi şobolanul cu burta în dreptul vârfului. Brusc îl înfipse în vergea, împingându-l spre capătul celălalt, la zid. După ce vârful ei străbătu pântecul animalului, ieşind prin partea cealaltă (surprinzător de curat), el aprinse lampa cu gaz, o potrivi cu flacăra sub vârf. După un timp, vergeaua se înroşi, şobolanul începu să ţipe pătrunzător şi scurt: Iiiiii! Iiiiii! Iiiiii! Carnea din jurul fierului începu să sfârâie, cred că intestinele îi fierbeau. Zvâcniturile se înteţiră, şobolanul începu să se dea peste cap. Iiiiii!

- Opriţi, domnule, opriţi! – dar el privea fascinat, aşa, până când şobolanul încetă să se învârtă, înţepeni.

Când mi-am revenit, i-am văzut lentilele ochelarilor, faţa, la o palmă de faţa mea. Mă privea cu o nesfârşită, duioasă blândeţe.

- Puştiulică, bietul de tine, te-am speriat, dobitoc bătrân ce sunt... Iartă-mă, micuţule, ai să mă ierţi?... te rog... – şi mă mângâia cu palma uscată şi caldă pe frunte.

Frica mi se risipea, trecea, rămânea numai nedumerirea, chinuitoare şi neliniştită.

- De ce, de ce toate astea? De ce, domnule, zău, de ce?

- Nu trebuie să te sperii aşa... De fapt, eu sunt de vină, trebuia să-ţi fi spus. Uită-te bine la ei! Închipuie-ţi acum că sunt oameni. Haide, încearcă, n-o să-ţi fie prea greu. Vezi? Uite ăia de colo: nimic altceva decât nişte omuleţi; fiecare cu fizionomia lui, cu necazurile lui, cu micile ticăloşii... Înţelegi? Sunt aici, pur şi simplu, şi nici ei nu ştiu pentru ce... Se uită la mine, la tine, tac... Ai înţeles?

Nu ştiu dacă înţelesesem, dar brusc m-a cuprins o poftă nebună de râs.

- Oameni? spuneam... oameni?! ha-ha-ha, ha-ha-ha...

- Oameni, da, oameni, râdea el.

- Ha, ha, ha, ha...

- He, he, he-he, hehehe...

Râsul lui ca un tropăit.

Râdeam cu hohote, din ce în ce mai tare, mă scuturau sughiţuri, suspine de râs.

- Tu de ce râzi? zise brusc.

I-am arătat printre lacrimi, scuturându-mă încă de spasmele acelea nefireşti, tăbliţa stâmbă, negeluită de la intrare. Pe tăbliţă scria: LIBERTATE ŞI RAŢIUNE. Arătam către ea şi râdeam.

- Ce râzi? Ce găseşti de râs?

Hohoteam, nu puteam spune nimic.

- Nu-ţi permit, auzi, sunt cuvinte sfinte, idiotule, cum îţi permiţi? Îţi interzic categoric, mucosule, tu auzi? Să nu râzi!

Mi-am tras răsuflarea... i-am spus:

- Cum... asta... şi asta... tăbliţa şi şobolanii nu sunt de râs? Nu se prea potrivesc, nu?

- Dar ce se potriveşte atunci? Ce? Cum nu se potrivesc?

Răcni:

- Libertate? Uite-o aici dacă vrei.

A deschis poarta ţarcului, larg; lentilele îi sclipeau furios.

- Poftim! Vezi tu pe cineva că fuge? Încearcă măcar cineva? Nici măcar nu se mişcă, nu vezi? Poftim! Ce dracu-i asta, dacă nu libertate? Ce?...

Se mai uita încă la ei, faţa i se descongestiona treptat.

Întorcându-se spre mine deveni mohorât şi cumva solemn.

- Cât despre raţiune, spuse, cât despre raţiune...

Îl vedeam înalt, transportat parcă, înfipt ca un cui în cerul pe care se profila. Semăna cu un mare conducător de oşti, poate cu un rege fanatic şi omnipotent – un GULIVER în pragul unor mari întâmplări.

- Da zise. Hotărât lucru... Raţiunea sunt EU.

PEISAJ MEDIEVAL

Era, sau rămăsese, un burg medieval cu străzi înguste, pavat cu pietre ţuguiate, case înalte, prismatice, şi cu turnuri ascuţite de ştuc înverzit, şi întortochiat ca un labirint, pentru că toată lumea trebuia să se ascundă, şi gunoaiele, deşi nici ele nu erau la vedere, puţeau.

Porţi grele, forjate, zăvorâte cu lacăte ruginite, şi cu intrăriînguste cât gaura cheii erau, pentru că seara – ceaţă şi întuneric – localnicii nu se plimbau, ci se furişau de-a lungul zidurilor, se uitau întotdeauna în urmă înainte de a intra undeva, în găurile umede de piatră, umede, sau în casele cu piane grele şi cu perdele grele, vişinii şi mâncate de molii, dar:

Implacabile şi greoaie, ele, cele cinci mari, se plimbau fără teamă în văzul mulţimii, oarbe precum destinul, dar nu erau oarbe, dădeau numai impresia asta, atât, ochii lor se vedeau dificil, erau mici, erau numai cât o farfurioară pierdută, neobservată în imensitatea inertă a fiecărui trup. De balenă, pentru că erau cinci, erau cele cinci mari balene municipale.

Erau singurele care-şi permiteau să. Lunecau nepăsătoare şi calme prin noroiul străduţelor şi râncezeau totul în jur, nesinchisindu-se, nu, de nimeni, nimic, pentru că era ceaţă şi lumea se temea de ele şi ele puteau face orice, lucruri mult mai groaznice decât simplul fapt de a puţi; fie şi atât de înfiorător pe cât; dar erau singurele lucruri permise la promenadă, onorifice, legale, obligatorii chiar. Balenele, cele cinci.

Nici un cutremur nu zguduie corzile pianelor, nimic, toatecutremurele se întâmplau altundeva, scria şi la ziarul oraşului, nefolositor la împachetat pentru izul său umed de gândaci de bucătărie şi mucegai. Aşa se face că nu-i păsa nimănui de nimic. Şi când trecuseră nemţii încolo, încarceraţi în superbele tancuri Panzer zuruind implacabil Wagner, oraşul îşi acoperise peste noapte zidurile şi casele şi chiar turnurile cu acele misterioase şi apocaliptice pânze cenuşii: grosolane, zdrenţuite, de cânepă, atârnând.

Nemţii aveau reflectoare, noaptea luminile lor brutale zvârlite compact ca din tun atingeau contururile gheboase ale clădirilor, luminau pânzele fâlfâite uşor de vânt; se opreau acolo, pipăind suprafeţele, nu puteau pătrunde mai departe, poate că se temeau.

Şi nici asta nu se ştie cum, dar însuşi Primarul, cu bidineaua în mână, fu văzut zugrăvind zvastici pe pânzele acelea, după cum iar nu se ştie de ce nemţilor nu le plac zvasticile desenate de mâinile altora, n-au încredere, sau de ce toţi se ascunseseră în borte ca de obicei, şi când nemţii se retrăgeau zornăind mai puţin implacabil Wagnwe, zvasticile s-au şters, s-au topit, poate au sclipit un timp încârligate prin aer, dar precis că au dispărut.

Flux şi reflux, toate-au trecut, au rămas pietrele mai departe, şi casele, nu s-a clintit nici un fir, nici măcar somptuasa plimbare-a balenelor, dimineaţa şi după aprinderea lămpilor, flux şi reflux.

Sau a venit vara şi iar nu s-a întâmplat nimic, nici cele câteva mici molimi care au bântuit pe ascuns, şi n-a murit nimeni, pentru că e ştiut, înmormântările demobilizează un oraş. Decât că limba mare a ceasului – turnul primăriei era prevăzut cu aşa ceva, dar se oprise de mult -, limba mare s-a desprins şi-a căzut într-o zi zdrăngănind pe pavaj. Toate perechile negre care ieşeau duminica din biserică se salutară ceremonios, iar de-atunci despre minute nu s-a mai vorbit; minutele dispăruseră desfiinţate definitiv, tacit, ca un Atribut.

Or, eu nu ştiu nimic, am dedus asta pentru că nu cunoşteam pe nimeni, n-am avut onoarea, şi atunci era vară, cald şi duhoare, iar într-o noapte balenele au fost remorcate, trase la marginea oraşului, dincolo de ziduri, şi împinse acolo pe o limbă de nisip. Totul s-a petrecut cum trebuie, noaptea, neoficial, decât că , după aia, la soare, pe limba aceea de nisip, ele s-au înegrit şi s-au spart; s-a văzut că erau pline de viermi şi au continuat să pută, iar miasmele care s-au târât înapoi spre oraş, încinse şi grele, au fost denumite aşa: ”Zephir“.

Eram un străin, nu-i cunoşteam şi oricât aş fi vrut să desenez pe cineva – până şi la cârciuma zisă ”Coroana“ nimeni nu se îmbăta, demnitate -, şi dacă încercam să desenez, ieşea doar un craniu alb, linie neagră, şi sub el papion.

PEISAJ

De loc strivită de perspectivă, în timp ce ei, alţii, făceau burţi. Zăvorâţi în casele umede pe care ei nu le apăraseră ascunzându-se după colţuri şi răspunzând rafalelor cu alte rafale muşcătoare şi isterice de automat, dospind din spuma halbelor grave şi pântecoase, nu aveau pentru ce mulţumi, nu, nimănui, cu atât mai puţin lui, celui care.

Căzuse stupid.

Nu, pentru că oricine ar fi câştigat, lor le-ar fi fost la fel de bine şi de cald şi la fel de ca şi acum ar fi fermentat în tăcerea morală a mirosului aburit de supă şi de piper, şi-ar fi citit Bibliile, şi ar fi făcut burţi. De loc strivită de perspectivă şi chiar întinzând mâna spre Turnul Primăriei, înalt şi verzui.

Ca o chemare.

Ca un îndemn?

Privind în lungul mâinii întinse în profunzime, urmărindu-şi propriul gest plin de o măreţie patetică şi clarvăzătoare, dar ochii, bineînţeles incolori, orbi. E o statuie nici antică, - n-are zborul şi zâmbetul lor ascuns -, nici modernă- pentru că unde-i ţipătul nud al ideii sclipind crud şi curat?- nici barocă nu e , n-are faldul acela darnic şi măiestrit fluturat; nimic din toate acestea, şi totuşi, pentru o statuie cazonă nu e prea rea.

Le-a trebuit mult timp până să i-o facă, să-l scoată din groapa comună (ce mai era de scos), să-l închege din piatră înălţându-l tocmai aici, în acest fals avânt îndreptat spre un punct oarecare, pare-se fix.

Este eroul lor, le-a trebuit mult să-şi dea seama de asta, le-a trebuit mai întâi să-l vadă cum moare fără să-i dea măcar o cană cu apă să-şi potolească oh ce mult vrei să bei ceva rece înainte de a muri, le-a trebuit să-i vadă viscerele amestecate cu bălegar şi poate pleoapele ciugulite de curiozitate de găini, le-a trebuit să-i strige şi să-i blesteme şi să moară şi să să scrie la ziar, iar apoi încă vreo cinci şase ani să se lămurească de treaba că un oraş care zice că se respectă are nevoie pe lângă liceu cinema WC public muzeu farmacie, şi de un erou, un Erou Cunoscut; atunci au scormonit cimitirul, crucile şi mormintele fără cruci, au comandat marmură tocmai la hăhăhăt, l-au căutat os cu os pretutindeni, i-au lipit Atributul, numele şi iată, acum l-au găsit.

În timp ce alţii făceau burţi.

Eroul acesta de marmură calitatea a doua învelit în cearceafuri de piatră neprihănită, prihănit doar de ciori, zeul acesta frumos ca un nevăzător care salută spaţios Primăria, turnul verzui, toate acestea plus gestul dramatic – entuziasm- optimism-dăruire-toate acestea plus materialul sunt EU.

Mă rezem cu fruntea de cer, ascult vântul cântând ţuguiat în streşinile triste, de tablă, dintr-un gotic târziu, aşteptarea mi-a ros muchiile frunţii, mi le-a umplut insesizabil cu muşchi; aşteptarea naşte goluri ciudate în concavul craniului meu:

-Am să fug, hei-hei, ştiu eu.

-Hei-hei, chicoteşte o voce ascuţită, de undeva.

-Hei!Hei! Hahaha...

Nedeschizând, ne-nchizând ochii, neştergându-mi transpiraţia rece de pe ceafă şi gât. Este linişte, este ca şi odinioară în subsolul casă-muzeu, în care altădată doar eu, în care venea liniştea, în care meditam... ”Sin“ îmi spuneam, apoi ”Ing“ , apoi ”Sing“..., apoi ”Ngur“ ..., până când se golea de sens şi se rostea închegat ca o bilă rostogolită indiferent încotro.

Ăsta era cuvântul, ”singur“, pâinea mea cea de toate nopţile, singur, neîmpărţită cu nimeni, singur, lanţul greu nelegându-mă de nimic, singur, poate cel mult de mine însumi, singur, sunetul paşilor pe pavaj şi ecoul lui:

singur.

Noaptea în schimb, dintr-o pivniţă se aud urlete, nu mă miră, ştiu că în acest oraş este ars cu fier roşu pe limbă Rabelais. Au ei acest obicei.

Stau şi privesc de sus şi nu-i nici prea interesant, nici prea neinteresant, cam o dată pe an piaţa se umple, aud mulţimea izbucnind în urale. Lumina zilei îmi inundă orbitele, nu mă pot feri; deasupra rumorii, deasupra tuturor lucrurilor şi chiar deasupra mea, vocea patetică, nelămurită a cuiva; din nou urale, mii de paltoane negre cu pălării, piaţa e plină până departe, până la zidul de granit al Amiralităţii, edificiul acesta mohorât şi murdar. Sunt aici, pe acest postament înalt, mă avânt înainte şi am îngheţat în plin zbor, vântul smulge-n rafale cuvintele oratorului, este ziua mea, le izbeşte departe, de ziduri, le aduce înapoi, văd în faţa mea cerul gri înorat şi spărtura din nori;

profilată pe cer, mâna mea dreaptă, o bucată din ea; palma larg desfăcută, cele cinci degete ca o chemare sau ca un îndemn.

În piaţă cântă fanfara, mulţimea începe să se împrăştie, trebuie să fie dimineaţă, s-a organizat şi o tombolă, s-au recitat poezii, s-au depus flori.

Miroase frumos, a cârnaţi; graşi, unsuroşi şi de porc.

DOCUMENTAR

Deci, copii, ce vedem noi în acest film? Nişte soldaţi îmbrăcaţi în uniforme cochete, călătorind în aceste drăcii. Soldaţii, îmbrăcaţi în uniforme cochete, fac semne cu mâna spre ecran. În urma tancurilor aleargă sau se târâie prin praf nişte tipi antipatici, negricioşi şi urâţi; ei sunt legaţi cu funii, lucrul acesta se vede că nu le face plăcere, dar iată că soldăţeii simpatico au înţeles; ei opresc cele două tancuri într-o poieniţă cu flori, acole îi dezleagă pe urâţi şi le înmânează nişte lopeţi care s-ar putea numi şi Linemann.Le fac semn să sape gropiţe. Ei, şi-n timp ce urâţii (câţi sunt? ia să-i numărăm: unu, doi, trei, cinci, şase, opt. Opt sunt, da, copii?), în timp ce ăştia opt îşi sapă gropiţele, băieţaşii noştri blonzi şi cuminţi se-aşează la umbră şi, uitaţi-vă, scot termosuri cu cafea cu lapte şi ziare şi un pachet cu cărţi, de-ăla pentru popa prostu’ şi beau cafea cu lapte şi citesc ziare şi joacă un joc interesant care poa’ să nu fie chiar popa prostu’. Vedeţi ce frumos? Şi ce clar se vede… Uite-l şi pe negrul acela cârlionţat lângă şenila tancului, e singurul care nu e blond, da oricum, e simpatico, uite-l cum stă cu pistolaşul ăla automat şi mestecă pâine cu unt şi-i păzeşte pe urâţi să nu fugă. Ş ice frumuşel ne zâmbeşte. Iar melodia care se-aude din tanc şi tuturor vai ! ce ne place se numeşte Yes, yes, she smiled to me; adică ”Da, da, ea mi-a zâmbit“. Drăguţă melodie, şi-n timp ce unul dintre ei se duce la tanc s-o pună mai tare, s-o auzim şi noi, că doar se filmează! în timpul ăsta altul se duce spre cei opt şi le face semn să se grăbească, ce dracu’, după ce sunt urâţi, mai sunt şi puturoşi; doar n-o să tot pierdem timpul pe aşa o căldură…

Ei, dar unul dintre urâţi se-apucă şi-i rânjeşte în faţă, rânjet se numeşte asta, aşa obraznic, obraznic… Cum să nu-i cârpeşti nesimţitului o pălmuţă? Uite, i-a şi cârpit-o! Vai! Vai ce grozăvie, urâtul ridică lopăţica aceea, îşi face vânt şi iată! lopăţica a intrat ca-ntr-un pepene în capul soldăţelului, i s-a-nfipt prin gură până la ceafă, vai ce grozăvie, şi urâtul le strigă la ceilalţi să fugă. Soldăţelul a căzut, se zvârcoleşte între floricele încercând poate să înghită lopăţica, în timp ce şapte uricioşi mititei vor să fugă. Da’ cum să fugă, că-ntre timp soldăţelul cel negru da’ simpatico a lăsat felia de pâine cu unt pe iarbă şi pârrr-pac, pârrr-pac, trage cu pistolaşu-automat. Bravooo! Toţi cad până şi criminalul cu lopăţica (pentru că a scos-o din capul soldăţelului şi acum s-a repezit spre tanc). Pâr-pac, gata, cade şi ăsta, da nu-i mort, nu, că l-a împuşcat numai în picioare. Vedeţi ce cumsecade sunt soldăţeii simpatico, chiar dacă unii nu-s ei prea blonzi?... Şi totuşi, ce trist! Acum sunt siliţi să nu mai fie simpatico. Se reped toţi, au aruncat chiar şi cărţile din mână, se reped şi-n timp ce din tanc se aude Yes, yes, she smiled to me şi opt negricioşi se zvârcolesc în iarbă şi lăpticul curge din termose şi un soldăţel căzut în floricele rânjeşte c-o gură roşie până la şi chiar dincolo de urechi şi din gura asta ţâşnesc sfărâmături de dinţi şi sânge, iar pe bucata de pâine cu unt a negrului s-a depus o muscă mare şi verde şi plină de microbe… în timpul ăsta e un soare frumos şi o linişte în poeniţă… iar cărţile alea s-au împrăştiat pe jos.

S-au repezit şi-acum ăla cu lopata, gata, nu se mai vede, l-au acoperit cu uniformele lor cochete, şi bine fac, îl bat de-l omoară…Ei, dar n-o să-l bată aşa până la infinit… Mai oboseşte omul! Iar ăla, uitaţi-vă ce obraznic, nici măcar n-a murit… şi tot el zbiară aşa, plin de ură, spre soldăţei, şi noroc că nu-l înţelegem, da précis că le aqduce injurii. Acum chiar că e urât; cu ochiul ăla scos care-i curge şi urechea sfâşiată şi-o bucată de obraz lipsă şi sânge… aproape că ne-ar fi milă dacă n-am şti că-i un criminal şi că soldaţii noştri sunt atât de buni şi simpatici.

Şi nici alea opt gropiţe nu le-au terminat decât pe jumătate! Ei, da nu-i nimic, soldăţeii îi iau şi-i înghesuie aşa cum se poate în gropiţe şi iată ce caraghios! nu se mai văd decât opt capete răsărind din iarba şi florile poieniţei. Acum să vedem ce-o să se mai întâmple.

Ah, da! băieţii în uniforme se suie-ntr-un tanc şi tancul porneşte şi-ncepe să facă ocolul poieniţei până ajunge-n partea cealaltă. Iar capul criminalului cu ochiu’ scurs şi-un obraz şi-o ureche cam lipsă se vede atât de mare pentru că-i în prim plan, asta se numeşte prim plan, copii. Vedeţi cum urlă, el nu ştie ce se-ntâmplă în spatele lui pentru c-a fost îngropat cu faţa la noi şi crede că-i îmbărbătează pe ceilalţi, dar el nu ştie ce se-ntâmplă. Să nun e mai uităm la el, copii, e aşa de dizgraţios!

În spatele lui, tancul a început să treacă uşurel peste capetele celorlalţi, nu se prea vede clar de-aici, dar auziţi urletele-acelea care ne străpung urechile şi dup-aia, hop, dispar ca prin minune. Unu, doi, trei, patru… Şapte, gataaa. S-a terminat. Şi cum să nu fie? Capul ăsta dizgraţios din prim plan, prostul ăsta de cap tot le mai strigă cuvinte de-mbărbătare celor şapte mici băltoace albicioase! Nu se mai aude Yes, yes, se aude alt cântec, iar unul dintre soldaţi a coborât din tanc şi se pare că vomează. I-o fi venit rău, nu vă mai uitaţi acolo. Mă-ntreb numai de ce or fi filmat lucrul ăsta atât de greţos cu vomatul. Nici măcar nu putem trage ceva învăţăminte.
Dar iată tancul face din nou ocolul poienii şi acum capul nu se mai vede, tancul s-a interpus între noi şi el, fundul tancului e-acum în prim plan, adică gros-plan dar voi nu ştiţi ce-i asta am să vă explic altă dată, ceea ce putem vedea este capul îngropat, din profil, cu ochiul întreg (slavă Domnului) în partea noastră, iar şenila tancului, tot profil, foarte aproape de cap. După cum vedeţi, la un pas. Şi vouă vi se pare că nu merge, dar şenila totuşi merge! numai că foarte încet, aşa ca minutarele unui ceas. Vedeţi cum uruie tancul, ca înnebunit (asta se spune că-i în relanti), şi şenila lucioasă parcă-i vie, cum tremură! Păcat că din cauza uruitului infernal nu se poate auzi ce-şi spun feţele soldăţeilor care au îngenuncheat lângă cap şi şenilă, ca să vadă cum o să se-ntâmple: fără să le pese că restul acesta de cap urlă plin de furie, ca o bombă incendiară (dar urletul nu-l auzim pentru că e acoperit de relanti-ul ceasornicului uriaş), fără să le fie scârbă de faptul că restul de cap scuipă spre ei salivă scârboasă cu sânge şi sfărâmături de dinţi; ei se şterg doar din când în când cu mâneca uniformei şi-şi comunică observaţii interesante pe care nu le putem auzi din cauza zgomotului.

Iar tancul e doar la un pas de capul acela descreierat, care, nu, nu, nu încetează, şi acum câteva minute părea că nu înaintează de loc, dar şenila urlă şi tremură, tremură şi puţin câte puţin înaintează iar toate astea nu ne plictisesc de loc, pentru că e tare interesant să vezi cum moare un om, mai interesant decât orice altceva, mai ales când te uiţi în prim plan.

În sfârşit! Iată şenila, gata, e ca o palmă de oţel nervoasă care tremură, vrea să-i mângâie fruntea, nu îndrăzneşte, dar iată a îndrăznit, numai puţin şi iar s-a retras sclipind rece şi tancul

uruie, uruie, uruie

iar capul scuipă şi se-neacă de furie spre palama nervoasă, dar palma îl mângâie ceva mai tare de astă dată, ca şi cum i-ar spune hai linişteşte-te, şi el nu se

uruie uruie uruie

linişteşte şi urlă dar nu se aude de unde atâta furie şi palma-l apasă puţin cu unul din acei dinţi din şenilă şi-n clipa asta capul se smulge foarte puţin din pământ doar atât cât

uruie

cât să-şi înfigă gura schimonosită de furie cioturile de dinţi în oţelul albastru lucios al şenilei şi să muşte în timp ce şenila-l apasă-napoi ca o palmă, ca o talpă de cizmă o vietate înfiptă cu dinţii în ea, înapoi în pământ, şi-n timp ce faţa nu se mai vede încleştată pe veci în palma talpa cizma şenila aceea

URUIE

coaja capului se crapă încet ca un ou, împroşcând cu albuş. Iar cuvântul ăsta de la sfârşit se traduce SFÂRŞIT.

Când vedeţi că scrie în felul ăsta SFÂRŞIT sau SFÂRŞIT sau SFÂRŞIT, trebuie să vă ridicaţi în picioare şi să mergeţi acasă pentru că totul, bineînţeles, s-a sfârşit.