II. România în faţa Istoriei mondiale

Ceeace caracterizează atitudinea noastră în timpul << expectativei>>, în nădejdea unui răsboiu << fără rizic şi sacrificii>>, este un fel de fatalism oriental care priveşte desfăşurarea evenimetelor ca şi cum acţiunea proprie nu poate avea nici o înrăurie asupra mersului fatal al lucrurilor.

În loc de a-şi pune întrebarea în ce direcţie România trebuie să-şi arunce forţele, pentru a putea pleca cumpăna răsboiului în sensul intereselor noastre, - în prima fază a expectativei>> guvernanţii noştri pândeau cine biruieşte fără intervenţia noastră pentru a se arunca atunci, - ertaţi-mi cuvântul trivial dar foarte expresiv – la << pleaşcă>>, spre a se prezenta la congresul păcii << la braţ cu biruitorul>>.

Din această concepţie răsare credinţa fatalistă, că România nici într-un caz nu putea influenţa rezultatul răsboiului. Câtă lipsă de încredere, sub învălişul declamaţiilor deşarte, în puterile naţiunii, vădeşte asemenea atitudine la marii şi micii noştri bărbaţi de Stat, n’am nevoie să insist.

Prin excesul de << abilităţi>> România, la urma urmelor, a fost prinsă în angrenaj şi aruncată într’un răsboiu împotriva intereselor sale, şi care în nici un caz nu poate avea un bun sfârşit pentru noi, fiindcă nu era natural.

România, cum am arătat de atâtea ori, nu-şi putea desfăşura toate puterile decât într-o singură direcţie. Dar, în această direcţie, - conformă cu toată tradiţia şi situaţia ei în complexul Statelor, - România putea în adevăr să arunce în cumpănă toată greutatea ei.

Cu mai puţin fatalism, cu mai mult simţ al realităţii şi cu mai multă încredere în forţele noastre, îndreptate în direcţia naturală, astăzi România n’ar fi fost o îngrămădire de ruini. Înălţată prin conştiinţa marelui său rol în Istoria mondială, respectată de toate naţiunile de care este înconjurată şi cu cari ar fi colaborat pentru emanciparea obştească,

(chiar sârbii ne’ar fi datorit recunoştinţă fiindcă am fi făcut inutilă nimicirea lor), mărită prin realipirea pământurilor moldoveneşti băştinaşe, ea ar fi putut privi cu linişte şi încredere în faţa viitorului…

Ce blăstăm a căzut pe neamul acesta?…

10 Octombrie

De obicei e o muncă zadarnică să cercetezi << ce ar fi fost, dacă n’ar fi fost ceeace a fost>>. Insă în lumina faptelor nu e greu de stabilit astăzi rezultatele eventuale ale acţiunii noastre, îndreptată în direcţia naturală, faţă de situaţia concretă a României.

Nu trebuie uitat în adevăr, că în urma primului consiliu de coroană care hotarîse expectativa, deşi România formal îşi menţinuse o bucată de vreme legătura de alianţă, în realitate a fost răsturnată o situaţie, care părea sigură, bine întemeiată şi bine lămurită până atunci.

Am fost legaţi de Puterile Centrale printr’un tratat de alianţă şi printr’o convenţiune militară. Ani de zile Statele majore din Bucureşti şi Viena au lucrat de acord. Rolul României era bine precizat în cazul unui conflict armat între Rusia si Austro-Ungaria.

Rolul acesta se poate rezuma în două cuvinte: armata română trebuie să formeze aripa dreaptă a frontului comun împotriva Rusiei.

Consiliu de Coroană a avut în ziua a 4 Agust st. N., când mobilizarea în monarhia vecină era în plin curs. Se ştie că o mobilizare şi o concentrare odată începute după un plan, nu mai poate fi îndreptate după un alt plan.

Ca rezultat, aripa dreaptă a frontului din Galiţia a rămas în aer.

Primele succese ale armatelor ruse în Galiţia, din Agust şi Septembrie 1914, se datoresc mai cu seamă acestei împrejurări.

Pot invoca în sprijunul acestei afirmări autoritare unui ilustu critic militar neutral.

După ce lămureste planul concept în Agust 1914 de catre comandatul armatei austriace din aripa dreaptă, guvernul von Brudermann, -elveţianul Stegeman arată că reuşita acestui plan presupunea << o asigurare mai puternică>> a propiului flanc drept, de cât aceea pe care o << poseda de fapt armata a treia. Altfel corpul XII riscă la rândul lui să fie înconjurat şi legătura lui cu capetele de << pod de peste Nistru tăiată >>. (<< Gecchishte d. Kriegs>>, I. P. 295. << Lupta a fost astfel dată în condiţiuni neprilice, şi << în retragere situaţia strategică a fost salvată de ardeleni, << cari resistau unui inamic superior, în lupte continue şi << intr’o ordine neînfrântă>>. (ibid p. 296).

Ardelenii au plătit pentru că cei de dincolo nu au răspuns la apel…

Dacă, spune autorul nostru, în urma victoriei austriace la Zamosc armata lui Brudremann şi-ar fi putut îndeplini misiunea şi << ar fi rezistat câteva zile mai mult , - atunci << Auffenberg ar fi luat Cholmul şi Grubieszowul, iar << Dinkl Lublinul (aceştia bătuseră trupele ruse din faţa lor>>)…şi campania ar fi putut fi încoronată de victori împotriva << lui Russki şi Brussilow>>…(ibid. p. 321).

Câtă însemnătate a avut în economia generală a răsboiului faptul , că aripa dreaptă a armatei austriace a fost prea slabă şi astfel Brudermann a fost silit să cedeze, cu tot eroismul trupelor sale, în faţa unei enorme superiorităţi numerice, expunând întregul front la învăluire, rezultă din urmare a juxtaposiţie de fapte, făcută de Stegermann.

<< La 30 Agust bilianţul ofensiv a germanilor în Apus << ajunsese la punctul ei culminant. La Răsărit a fost repurtată victoria de la Tannenberg, iar la Zamosc şi Komorow victoria lui Auffenberg şi aceea a Arhiducelui << Iosef Ferdinand >>. Insă în aceaşi zi la Rohatin au căzut sorţii împotriva lui Brudermann>>…(ibid.p. 322).

Se impunea o nouă regrupare a tuturor forţelor, un alt plan de companie. Galiţia a fost invadată; răsboiul a luat alt caracter, trecând peste toate limitele în spaţiu şi în timp; au început să apară mereu noi complicaţiuni…

Ar fi putut intervenţia României să schimbe ceva în acest mers al lucrurilor?

Nu e nevoie de multă discuţiune în această privinţă, faptele şi cifrele ajung.

Dacă România îşi facea datoria de aliată, mobilizând şi ea imediat după izbucnirea răsboiului, aripa dreaptă a frontului împotriva Rusiei n’ar fi fost întărită numai de armata română.

Turcia şi Bulgaria, care din cauza expectativei româneşti izolate de Puterile Centrale, au putut să intre în acţiune numai cu mult mai târziu, s’ar fi alăturat imediat şi ele, fără împrăştiare de forţe, cu toată greutatea lor, la acest front.

Pot afirma, şi va veni vremea când voiu putea da toate detaliile, că din primele zile ale răsboiului, Turcia şi Bulgaria au şi tratat în privinţa cu guvernul roman, dar au întâmpinat o indărătnică rezistenţă…

Dar aceasta înseamnă că pe frontul oriental putea să fie aruncat un surplus de un milion sau chiar de un milion si jumătate de baionete…

1.500.000 baionete mai mult, în situaţia descrisă de Stegemann, împotriva Rusiei !

Napoleon a spus cândva, că soarta unei campanii poate fi hotărîtă de un singur regiment sosit în ultimul moment pe câmpul de bătălie.

Şi doar şi în 1914 în Galiţia, n’a luptat împotriva austriacilor o armată de vulturi!

Au fost tot aceiaşi pe care îi cunoşteam din Manciuria, tot aceiaşi , pe cari i’am văzut în 1916 în Dobrogea, tot aceaşi, cari în 1917 fugiau din faţă inamicului inferior numericeşte în Galiţia şi la Riga, cu voia sau făra voia << savieturilor>>…

Numai o enormă superioritate numerică şi flancul drept al adversalului descoperit, au putut da ruşilor succese vremelnice.

Prin intrarea României în acţiune, alături de turci şi bulgari, aceste avantaje ar fi dispărut, graţie acelui milion de baionete mai mult, aşezate tocmai la flancul drept.

Rezultatele e uşor să le deducem.

Răsboiului ar fi fost isprăvit în câteva luni. Omenirea ar fi fost ferită de toate grozăviile, care au izvorît din prelungirea răsboiului şi din complicaţiunile nenumerate născute din aceasta.

Iar România ar fi fost de mult stăpână pe Basarabia, şi avea deci putinţa de a-şi afirma în altă situaţie idealul naţional…

Am stat în expectativă în 1914.

Dar în 1915? In urma ofensivei lui Mackensen în Galiţia, când ruşii evacuaseră până şi Odessa şi Kievul,- unde ar fi ajuns << tăvălugul>> în retrogresiunea lui triumfală, dacă România întreprindea un atac de flanc, în colaborare cu biruitorii dela Gorlice, Przemisl şi Lemberg?

Atitudinea noastră a forţat imperiile Centrale de a opri ofensiva, pentru campania din Serbia, spre a stabili contactul cu aliaţii din Balcani.

Am fi putut feri pe bieţii sârbi de suprema nenorocire…

In sfârşit, în 1916, dacă armatele Falkenheyn şi Mackensen, alături de oştirea noastră, se îndreptau împotriva << Doctorului Brussilow>>, pe care nici ajutorul nostru nu l’a putut scăpa? Unde era acum?

Dar chiar dacă amânam încă acţiunea noastră, şi forţele care au invadat România, împotriva armatelor unite ruso-române, erau libere şi aveau în faţa lor numai pe << Doctorul Brussilow>> singur!

Evident că, în loc de a intra în Bucureşti şi a se opri la Siret, armatele imperiale ajungeau la Kiew şi la linia Dniprului.

Revoluţia în Rusia isbucnea cu câteva luni înainte, şi noi puteam încă în ultimul moment revendica dreptul nostru asupra Basarabiei…

Toate acestea nu sunt numai ipoteze arbitrare. Fapt este, că chiar cu ajutorul nostru Rusia a fost învinsă şi aruncată în haosul revoluţiunii. Dacă nu avea însă acest ajutor, ci dimpotrivă, armatei lui Mackesen i se alătura şi a noastră, cine se mai poate îndoi de rezultat?

Când te gândesti ce putea să fie, şi ce este!…

Basarabia caută acum alte căi, în afară de noi. România, în loc de o situaţie de cinste pentru rolul ei în Orient şi faţă de naţiunile emancipate din Rusia, nu e de cât o ruină…Idealul naţional? A!…

In faţa Istoriei mondiale, poporul românesc va purta şi sarcina tuturor jertfelor zadarnice ale acestui nesfârşit măcel, din cauza defecţiuni sale…

Ce dureroasă contribuţie la bilanţul posibilităţilor pierdute în Istoria lumii!…

9 octombrie.

CAP. III

„IDEALUL NAŢIONAL” ŞI BASARABIA

IDEALUL NAŢIONAL

Un popor nu poate trăi fără ideal. Prin idealul care rezumă toate aspiraţiunile lui cele mai înalte, el afirmă înainte de toate chiar puterea lui vitală şi dreptul la o viaţă mai ridicată şi mai largă în societatea naţiunilor.

Aveau dreptul răsboinicii noştri să vorbească în numele idealului naţional?

Dar cum ar putea idealul naţional românesc să fie în contrazicere cu interesele vitale ale Statului român?

Acest Stat s’a născut din suferinţele şi luptele nesfârşite ale unui şir de generaţiuni, în timp, de veacuri. Numai Statul acesta putea servi de punct de plecare pentru întreaga desvoltare naţională a Românimii, numai el putea constitui centrul de cristalizare, în viitor, pentru toate puterile vii ale neamului.

Cum doar o acţiune, care era necompatibilă cu interesele economice şi politice şi chiar cu cinstea Statului român,- o acţiune care duce în orice caz, la slăbirea şi înjosirea, la subjugarea acestui Stat,- cum această acţiune a putut invoca idealul naţional?

Dureroasă confuziune, fatal sofism!

Singură această consideraţiune ar ajunge pentru a tăgădui cu energie ocrotirea << idealului naţional>>, pentru catrastofa de care sângerăm.

Realizarea orcărui ideal românesc, sau chiar numai putinţa acestei realizări, presupune puterea Statului român, mărirea, desvoltarea, prosperitatea lui,- ea nu poate izvorî dintr’o acţiune care e îndreptată împotriva temeliilor vieţii noastre de Stat, chiar împotriva raţiunii istorice de a fi a acestui Stat, împotiva misiunii ce a fost menit de a împlini aici, la gurile Dunării.

Dar sunt motive şi mai adânci, dacă voiţi- organice.

Pentru a şi justifica aspiraţiunile oricât de înalte şi pentru a putea râvni la realizarea lor vr’odată, un popor şi un Stat trebuie să dea dovadă de şimţul de demnitate şi mândrie, şi de sănătate morală.

Prima condiţiune chiar de viabilitate pentru un Stat şi penru un popor este ca să ştie să’şi apere, dacă pot spune aşa, personalitatea lui fizică, integralitatea unităţii sale teritoriale.

Ca şi un organism animal, care îşi dovedeşte sănătatea reacţionînd cu vigoare împotriva oricărei atingeri şi ştirbiri a fiinţei, tot aşa şi un Stat trebuie să ştie să reacţioneze cu toate puterile sale morale şi materiale împotriva oricărei atingeri şi ştirbiri a finţei sale fizice, a unitaţi sale teritoriale.

Numai după această dovadă un Stat şi un popor pot fi în drept să cridice şi alte revendicări. Căci ori’ce << îndemnizări>> sau << compensaţiuni>> i s’ar oferi, ca preţ pentru resemnare şi îngenuchiarea lui, toate măririle sunt aparente, faţă de această lipsă de suflet, de vigoare morală şi trupească.

Aceasta este o condiţiune primordială pentru însăşi viaţa de Stat, căci altfel un popor nici nu poate şi nici nu merită să trăiască.

Acest lucru l’au simţit cu tot sufletul de oameni mari, Mihai Kogălniceanu şi Ioan Brătianu Bătrânul, când la 1879 a refuzat schimbul pentru Basarabia, ce ne a fost răpită de aliaţă, -pentru că ei nu voiau să dea sancţiunea naţiunii române acestui act de violenţă şi de strigătoare nedrepte, voiau să menţină intact dreptul de revendicare şi reparaţiune, -pentu cel dintîiu prilej prielnic.

Basarabia a trăit lungi veacuri viaţa istorică comună cu restul ţări, a luat parte la toate jertfele şi suferinţele din care s’a născut acest Stat. Ruptura e atât de recentă, încât nu este o familie în Moldova, care să nu aibă reprezentanţi şi peste << râul blăstămat >>, şi încă o mare parte din populaţia de dincolo după legile noastre, ar putea reclama ori când cetăţenia românească, fără să aibă nevoie de votul Corpurilor legiuitoare.

Şi acest pământ băştinaş moldovenesc e mai primejduit în viitorul lui mai mult ca ori care altul, şi poporul lui, suferă cum nu suferă nimeni din neamul nostru.

Alianţa cu Rusia, abia treizeci şi cinci de ani după acest act grozav de felonie, nu numai că implică atitudinea de sclav, care sărută mâna ce l’a lovit, lipsa simţului de demnitate şi de mândrie naţională, dar acordă răpitorului sancţiunea refuzată de marii Kogălniceanu şi Brătianu, ea înseamnă renunţarea pe veci la cele două milioane de suflete româneşti, ai căror strămoşi, ca ostaşi ai lui Ştefan cel Mare şi au semănat oasele pe toate câmpurile noastre de glorie.

Dacă în Franţa cineva ar fi propus alianţa în acest răsboi cu Germania împotriva Anglei de sigur, ar fi căzut sub oprobiul public.

Dar Franţa a pierdut Alascia şi Lorena cu nouă ani înaintea noastră, şi le’a pierdut în luptă dreaptă, nu prin lovitură dela spate dată de un aliat. Şi Alsacia şi Lorena au fost numai provincii cucerite altă-dată de către Franţa, locuite în mare parte de germani, şi nu au atât însemnătate pentru ea din ori-care punct de vedere, ca pentru noi străvechiul pământ al arcaşilor lui Ştefan şi al lui Ioan Vodă cel cumplit.

<< Compensaţie >> pentru înjosirea şi călcarea dreptului sfânt din 1879?<< Indemnizarea>> pentru ţarina Moldovei unde fie care fărămitură este stropită de sângele strămoşilor? Trocare de suflete româneşti, pentru ori ce ţinut ar fi? Acesta poate fi punctul de plecare pentru realizarea << idealului naţional>>? Cum se poate scăpa din vedere perspectivele?

Şi credeţi că un popor care acceptă astfel de târg şi’ar putea păstra, ar merita să păstreze orice teritorii şi populaţii ar dobândi cu acest preţ? N’ar trăi ca o slugă nemernică câtă vreme numai mila şi .. dispreţul stăpânului va îndura?

In ce abis moral trebue să fie căzută acea generaţiune care ar putea lua drept << ideal naţional>> arginţii lui Iuda?

<< Ideal naţional>>!…Va rămâne pentru veci ca simbol al acestor vremuri, acel predicator al << idealului naţional>>, din Senatul român, care a blăstămăt pe cei ce nu’şi pot rupe din inimă Basarabia…

Şi nu s’au prăbuşit singure de pe piedestalul lor satuile lui Kogălniceanu şi Brătianu!…

A! Puteţi să ridicaţi până în cer rugul pentru aceia a căror cunoştiinţă n’a primit complicitatea acestui atentat împotriva fiinţii morale a neamului- nu veţi arde ruşinea acelor zile!…

Un popor poate aştepta veacuri, în lupte şi suferinţi, ziua realizărilor, - dar în momentul în care cu inima uşoară, ar primi o asemenea concepţie a idealului,- toate căile viitorului ar fi pentru veci închise.

Din fericire, poporul cel mare şi sfânt nu este vinovat de această rătăcire. Din adâncimile lui se vor ridica alte suflete, alte caractere, care vor trasmite generaţiilor viitoare candela vieţii,- care a putut fi o clipă învălită de noapte, dar nu s’a stins…

Să nu pomeniţi dar în deşert numele sfânt al idealului.

Cei de mâne, uitând vremurile de întunecare, vor găsi cărarea lui.

1 octombrie.

II

AUTONOMIA BASARABIEI

Basarabia reclamă autonomia.

Când am cetit această telegramă, am simţit tot ce tulbură astăzi sufletul românesti de peste Prut .

Această ţară românească, aşa de străină de tot restul imperiului moscovit, această ţară ai cărui strămoş au trăit veacuri viaţă obştească cu toţi moldovenii, - acum când Rusia este pe pragul descompunerii, reclamă autonomia, numai autonomia!

Şi cum ar putea revendica basarabenii mai mult?

Românii sunt aliaţi ai imperiului- şi se aliaseră cu Ţarul…In Parlamentul român li s’a aruncat în faţă celor de peste Prut: << Basarabia >>? Cine vorbeste despre ea este un vândut>>….

Şi Basarabia reclamă numai autonomia…

Şi poate vom vedea pe soldaţii României libere venind în văile Nistrului să dea ajutor soldaţilor lui Kerenski pentru restabilirea ordinei şi pentru apărarea integrităţii teritoriului rus.

Şi mă gândesc, dacă astăzi România n’ar fi fost în acel lagăr, cine ne’ar putea refuza Basarabia noastră, izolată de Moscova de către Ucraina, care şi ea păşeşte spre izbăvire de sub jugul moscovit?…

Ispăşirea păcatului începe, - a fost un păcat împotiva Duhului Sfânt

8 Septembrie

III

DIN CALVARUL BASARABIEI

<< Nepuntincioase de a scutura jugul vasalităţii, principatele române încă din veacul al XV-lea se sileau să lege raporturi regulate cu pravoslavnica Rusie, căutând în ea un aliat pentru lupta împotriva duşmanului comun>>.

Aşa glăsueşte un istoric rus al Basarabiei (Zuzulinov:<< Schiţă istorică asupra Basarabiei>>, Almanahul << Basarabeţ>>, Moscova 1903, p. 91 In ruseşte).

Cesiunea Basarabiei prin tratatul dela Bucureşti din 1812, ar fi fost un succes al aliaţilor prin care a fost smulsă de sub vasalitate cel puţin o parte din populaţia Moldovei.

Aceasta a fost doctrina oficială a guvernului rus, pe care şi astăzi o veţi găsi repetată la zile mari.

Prin ce minune dar Basarabia<< emancipată>> în 1812, s’a trezit sub un jug care nici nu putea fi asămăluit cu vasalitatea anterioară? Căci nici un basarabian, în cursul veacului de oblăduire rusească, nu ar fi putut ghici că e un << emancipat>>.

Acesta este rezultatul unei lungi evoluţiuni, care nu şi-a găsit încă istoricul, şi e greu să înţelegem starea actuală din Basarabia, dacă nu-i cunoaştem trecutul.

***

Răsboiului din 1806-1812 Rusia nu-l purta împotriva principatelor române,- dimpotrivă le considera ca << aliate>>, după cum spune şi istoricul rus citat mai sus. Prin urmare, tratatul din 1812 nu putea avea de rezultat cucerirea Basarabiei, partea cea mai mare a Moldovei, - un Stat vasal dar autonom în baza vechilor tratate, pe care Rusia îl considera ca aliat,- ci doar numai emanciparea ei din vasalitatea << duşmanului comun>>.

La început chiar se stabileşte în Basarabia un regim care caută să justifice doctrina << emancipări>>. Aşa, primul guvernator numit de ruşi în Basarabia e un boer moldovean, << Scărlat Sturdza>>; lui i se alăturează un sfat, alcătuit aproape exclusiv din boerii locali, şi printr’un şir de ucaze imperiale se asigură provinciei caracterul ei naţional, păstrarea limbii, a legilor şi a obiceiului pământului , în toate ramurile de administraţie. (Manifestul din 5 Agust 1812, Ucazele din 31 Mai 21 Agust 1813; v. Colecţiunea legilor ruse No. 25199, 25393, 25441).

Astfel d. Zuzlinov e îndreptăţit să spună că << ocârmuirii Basarabiei i s’a dat înfăţisarea divanului moldovenesc, prin admiterea în sânul lui aproape exclusiv a << boierilor pământeni>>, şi prin lăsarea în vigoare a obiceiului << pământului>>. (Ibid. p. 115).

Ca să fie subliniat şi mai bine acest caracter de emancipare a unei părţi din Moldova, Mitropolitul Moldovei, Gavril Bănulescu, a fost invitat să - şi mute sediu din Iaşi la Chişinău, ceea ce acesta a şi făcut.

***

E adevărat, că abia peste un an după tratatul din Bucuresti au şi început să se tulbure rapoartele: în, locul pământeanului Scărlat Sturdza e numit ca guvernator un general rus, cu numele Harting,- prima ştirbire a doctorinei de emancipare. Harting îndată şi începe lupta în contra << regimului pământean>>.

Dar aceste << turburări>> se pot explica şi prin împrejurările extraordinare, prin cari trece atunci Rusia: invazia lui Napoleon, şi toate cele ce i-au urmat.

In această primă fază a istoriei Basarabiei de sub ruşi, << moldovenii emancipaţi>> au dat dovadă de oarecare, energie şi tenacitate.

Patru ani au luptat boerii pământeni, în frunte cu Mitropolitul Gavril Bănulescu, înaitând suplici şi plângeri Imperiului şi miniştrilor din Petersburg, până ce ea a fost încoronată de succes: în 1816 a fost îndreptat generalul Harting, iar la 29 Aprilie 1818 se hărăzeşte ţării un << Statut organic>>, prin care i se recunoaşte caracterul naţional şi se menţine organizaţia distinctă de restul Imperiului, pe baza << obiceiului pământului moldovenesc>>.

Acest mare monument al dreptului public basarabean - o adevărată Constituţie autonomă - e chiar promulgat nu numai în limba rusă, ci şi în cea ”moldovenească’’. Ceeace este şi natural în doctrina << eamancipării>>.

Titlul oficial al acestui act legislativ este (citez, bineînteles textul original molodenesc): << Aşământul obrazovaniei oblastii Basarabiei”. Adică: aşământul pentru organizarea teritoriului (s’a preferit evident crearea de neologisme din rădăcini slave).

Rescriptul Imparatului Alexandru I (iarăşi şi în româneşte sau cum se zice şi astăzi în Rusia, în << moldoveneşte>>, către primul şi…ultimul << vice-rege>> al Basarabiei autonome), lămureşte astfel principiile fundamentale ale Constituţiunii hărăzite Basarabiei, şi însăşi necesitatea acestei Constituţiuni (citez dupa publicaţiunea oficială din 1818):

<< Aceste (din nou alcătuiri) slujesc singuri loruşi de << credinţă, şi vor fi împlinite întocmai şi cu sporire, fiind << mărturisiri cele drepte şi din curată inimă dorinţi ale locuitorilor oblastii acestea.

Eu am voit să văd această dorinţă împlinită prin mijlocirea punerilor la cale ce încredinţez Dumnitale acum de a le aduce în lucrare, şi cari nădăjduesc că vor veni la starea înfloririi sub ocrotirea ocârmuirii ce se osebeşte cu slobozenia pravilelor ei.

”Oblasta Basarabiei îşi păzeşte a sa închegare de norod (adică: naţională. C.S.), pentru aceia îşi primeşte şi obsebit „chip de ocârmuire>>…

Acest regim naţional (păstrează<< închegării de norod>>) şi liberal (de slobozenie), -glăsuieşte mai departe rescriptul Impăratului Alexandru I, -trebuie să folosească tuturor locuitorilor,<< fară deosebire de stare>>, fiindcă „ei sunt obosiţi de giugul ce demult au fost pus asupra lor prin lăcomie şi necunoştiinţă(sic!). Acea statornornică şi tare priveghere a ocârmuirii trebuie să răzăme spre a fi ei slobozi de un asemenea cumplit rău>>.

Aceste principii de organizare învederează că la 1818, în Constituţia octroiată Basarabiei, a triumfat pentru moment doctrina << emancipării>> unui popor << aliat>> de sub puterea << duşmanului comun>>.

Pentru caracteristica Constituţiunii însăşi e destul să spunem aici, că ea vădit a servit de prototip Regulamentului organic, introdus în principate cu 14 ani mai târziu, dar că a fost mult mai liberală în fond , -precum şi Ţarul Alexandru I. a fost mai liberal decat fratele sau Nicolae I. In capul ţării e pus un vice-rege, care are situaţia analoagă cu Domnul, şi un << Verhovni Sfat>> (adică Sfatul suprem sau chiar suveran), -adunarea electivă, -asemănătoare Divanurilor din principate,-care exercită nu numai funcţiuni legislative, dar chiar şi puterea constituţională pentru Basarabia!

In principiu se menţin în vigoare toate legile Moldovei, dar principiul electivităţii se introduce nu numai în organizaţia administrativă, dar şi în acea judecatorească!

In sfarşit, spre a completa fizionomia acestei organizaţiuni e destul să spunem, că în prima secţiune a Aşământului,-întitulată << Pentru cele mai întaiu temelii la obrazovania ocârmuirii politiceşti din lăuntrul a oblastii Basarabiei, -se dispune expres menţinerea intactă a<< legiuirilor şi a obiceiurilor Moldovei>>, şi că în toate dregătoriile publice << se întareşte întrebuinţarea limbii moldoveneşti pe temeiul şi spre întărirea drepturilor ,a pronomiilor (privilegiilor) şi a legiuirii locului, acele cu multă milostivire lăsate pentru deapururea Olastii Basarabiei>>.

Aceasta Constituţie pământeană, atât de liberală pentru vremea ei, aşeza Basarabia faţă de Imperiul rus, în situaţia analoagă Regatului polon (dupa congresul din Viena) şi Ducatului Filandei ,cărora li s’au hărăzit Constituţiuni tot sub Impăratul Alexandru I.

Dar….în Basarabia ea n’a fost respectată decât câtă vreme a trăit acest împarat: la 1825 a fost desfiinţat << Sfatul suprem>>, la 1828 tot << Aşământul>> a fost dat lo o parte...La 1847 predarea limbii româneşti a fost oprită şi în ultimele şcoli în cari mai rămăsese…

<< Oblastia>> Basarabiei a fost transformată într’o simplă << gubernie>>. Pentru simpla întrebuinţare a limbii româneşti ameninţau închisorile şi Siberia…

Basarabia a intrat într’o noapte nesfârşita de reacţiune şi opresiune…

<< Când te gândeşti, -spune directorul primei gazete româneşti din Chişinău, întemeiată după revoluţia din 1905, def. E. G. Gavriliţă. -cu ce regularitate, cu ce mişelie sistematică, treptat se tot strângea şurubul, cum se răpeau unul dupa altul drepturile cele mai sfinte, în fâşii nesimţite, -iar adesea, când naţiunea noastră se indigna, începea să se agite, chiar cu brutalitate şi cinism, dar…alaturi innaltele graţii - cruci şi cordoane… Iar sărmanul popor obijduit se putea mângâia numai cu vorba rusu-i porc!….(Citat în Viaţa rom.”, 1906, No. 4 p. 129, în articolul subsemnatului, iscălit cu pseudominul M.Costea).

Prin acest calvar, Basarabia, din ţară << emancipată>> s’a trezit << anexată>>, şi sub un jug înmiit mai crunt decât acela, pentru scuturarea căreia ea chipurile << se aliase>>, cu marea Impărăţie liberatoare…

Voiu reveni asupra diferitelor momente dramatice ale acestui proces.

17 Octombre

CIMITIRUL

România nu e despărţită de Basarabia, decât printr’un pârâu, - << Prutul, râu blăstămat >>, cum îl cânta poporul basarabean, -un pârâu care multe sute de ani nu juca nici un rol în viaţa poporului, şi pe care în timpul verii pe alocurea îl pot trece găinile….

Dar acest pârâu, mai bine de un veac, a putut să despartă atât de adânc o parte însemnată a poporului român, încât în România, desigur, sunt informaţiuni cu mult mai exacte asupra Indo-Chinei sau a Paraguaiului decât asupra Basarabiei, -iar în Basarabia se cunoaşte şi mai puţin România….

Şi cum ar putea fi altfel? Dacă censurii ruseşti îi venea în ajutor şi indiferenţa desăvârşită a celor din Regat?

Suntem foarte naţionalişti << Liga naţională>> se preocupa de românii din Istria, din Macedonia şi chiar din Bitinia, ducea campanii violente pentru toate << cadriaterele>> din lume, -dar cine s’a interesat vr’odată de Basarabia?

Dacă acolo a pătruns puţină lumină, ea s’a datorit cum a spus odată un profesor foarte naţionalist din Iaşi jidanilor cari au făcut revoluţia din 1905, nu acţiunii patrioţilor români…

Măcar un serviciu de informaţiuni n’am avut, în’cât veştile telegrafice din Moldova în Basarabia, şi de acolo în Moldova, veneau via Viena-Berlin-Petersburg, cu întârziere, de 4-5 zile, deşi între Iaşi şi Chişinau nu e drum mai mult de 2-3 ore în tren.

De la transformarea în << gubernie >> şi până la revolutia din 1905, Basarabia a fost uitată de Dumnezeu şi de oameni….

Cu toată politica de rusificare violentă, cu toată groaznica opresiune, ea însă nu şi-a pierdut caracterul de pamânt românesc. Dar ce fel de viaţă e acolo? Cum au putut trăi românii basarabeni, << sub umbra vulturului cu două capete >>?

In întunerecul satelor uitate, ţăranii de gloată trăesc de azi pe mâne, muncesc pământul, îşi plătesc dările, trec prin furcile administratorilor şi judecătorilor ruşi de toate gradele, îşi trimit pe feciori la oaste, -fiindcă, << împăratu nostru >>, care este undeva departe şi are atâtea neamuri sub el, are nevoe de oaste multă. Şi generaţie trece aşa după generaţie…Ei ştiu că sunt << moldoveni >>, se simt chiar mândri că sunt << moldoveni>>, -<< români >> îşi zic numai spre a se deosebi de toată surtucărimea care se ridică deasupra lor, căci în numărul<< românilor >> ei nu coprind pe boerii << moldoveni >>.

Feciorii venind din oaste, - din Polonia sau Caucazia, le povestesc câte neamuri ciudate locuesc în << împărăţie >>, le spun câteva cuvinte învăţate printre străini, - şi apucând coarnele plugului, iute uită cuvintele de comandă învăţate în cazarmă; dacă luaseră parte la vre-un răsboiu, -negreşit, << pentru cruce >> şi << pentru Impăratu nostru >> (în caz de războiu ei fac parte din vestita divizie XIV, << a lui Dragomirov >>), îşi povestesc vitejiile lor, ale moldovenilor, şi sunt mândri de aceste viteji. În memoria poporului aceste vitejii se confundă cu cele de alta dată, sub Ştefan-Vodă, care a construit, pentru ei, toate bisericile vechi şi toate ruinele de cetăţi. Răzăşii păstrează cu sfinţenie nişte hârţoage vechi, - cari şi ele sunt toate de la << Ştefan-Vodă >>, dar << nimeni nu le mai poate ceti >>.

Pentru această masă de două milioane de suflete Regatul român nu exista, până la acest răsboiu, şi mai cu seamă înainte de revoluţia din 1905, de cât ca o confuză amintire despre o ţară de << peste Prut >>, prin care feciorii din oaste au trecut cu << divizia noastră >> într’un răsboiu (au fost atâtea răsboaie!) şi care e locuită tot de << moldoveni ca ai noştri >>, dar cari nu sunt sub << împăratul nostru >>, cari cunosc şi ei pe << Ştefan-Vodă >>, au biserici, cetăţi şi hârţoage de la el…

Deasupra acestei masse sunt, în primul rând -<< boierii >>.

Unii din aceştia poartă nume vechi << moldoveneşti >>, alţii nişte nume, cari sună străin pentru urechea tăranului; dar şi unii şi alţii în relaţiile lor de familie şi în viaţa lor publică vorbesc exclusiv în limba rusă sau poloneză, şi îndestulătoare, în relaţiile cu slugile şi muncitorii la moşie.

Pentru această << elită socială >>, - cu extrem de puţine excepţii, -Regatul român nu prezintă nici un interes, ca un mic Stat << balcanic >>, care şi-a însuşit o Constituţie, a desfiinţat titlurile de nobleţă, şi a proclamat, - << din maimuţărie şi făţărnicie >>, -egalitatea tuturor în faţa legii, << care nici odată nu se poate >>…Telegramele venite prin Viena, Berlin şi Petersburg, îndestulează toată curiozitatea: la minister acolo vine din când în când un purtător de nume cunoscut, un Catargiu, un Sturdza, un Cantacuzino sau se alege preşedinte de Cameră un Rosetti, - din << familia mareşalului judeţului X >>.

Aceştia, de cele mai multe ori, n’au auzit nici despre Alecsandri, nici despre Eminescu, -cu atât mai puţin despre Coşbuc, Creangă, Vlahuţă sau Caragiale. Şi din aceştia, mai cu seamă, se recrutează cadrele partidului << adevăraţilor ruşi >>şi căpeteniile << bandelor negre >>, cari au creat numelui moldovenesc o tristă celebritate în Rusia…

La mijloc între aceste straturi ale societăţii din Basarabia, se află negustorul din oraşele înstrăinate, << jupânul >>, care vorbeşte destulă << moldovenească >>, ca să poată cumpăra de la ţăran produsele lui la târg, şi destulă rusească, ca să le poată revinde la Odessa.Aceştia îşi aduc aminte despre existenţa unui Regat român, doar după vr’un << pogrom >>…

În afară de aceste elemente sociale de căpetenie, sunt preoţii săteşti, cari trăiesc în contactul aproape exclusiv cu ţăranii << moldoveni >>, atât de refractări ori-cărei rusificări; - preoţii trebuie să le vorbească în limba lor, şi o cunosc mai cultivată din cărţile bisericeşti, ce mai păstrează prin sacristii. Vin apoi la rând şi răzăşii, săteni mai ridicaţi ,cari au trecut prin şcolile ruseşti, şi au utilizat aceasta pentru a învăta să cetească şi cărtile vechi, mâncate de şoareci în sacristiile. Vin apoi la rând şi răzăşii, săteni mai ridicaţi, cari au trecut prin şcolile ruseşti, şi au utilizat aceasta pentru a învăta să cetească şi cărţile vechi, mâncate de şoareci în sacristiile bisericeşti.Aceştia ştiu că sunt << Români>> , adună cu sfinţenie toate ştirile ce le pot veni de << dincolo >, şi strâng prin fundul lăzilor, alături de vechile hrisoave domneşti şi câte un volum de poezii sau nuvele, cine ştie cum rătăcit din România.

Printre copiii popilor de ţară şi ai răzăşilor, cei << cu carte >>, din când în când se naşte câte un curent mai naţionalist, - sub înrâurirea mişcării revoluţionare ..ruseşti! Curent naţionalist , -în care înainte, şi multă vreme, nu se putea descoperi nici un gând de deslipire de Rusia, ci numai se manifesta dorinţa de apropiere de massa cea mare a poporului care nu ştie de cât << limba lui >>. Atunci se aude câte o revendicare timidă a şcoalelor naţionale pentru << singurii robi din lume, cari nu au voe nici să citească o carte în limba lor >>, cum a putut spune odată d. Take Ionescu..Atunci se naşte şi câte o agitaţie surdă pentru păstrarea serviciului bisericesc în româneşte…

Ochiul vigilent al administraţiei ştie la vreme să pătrundă astfel de curent şi să-l strângă înainte de a fi luat vre-o proporţie îngrijitoare…Odată mai mult, câţiva fii ai Basarabiei morţi prin închisori sau în Siberia, câţiva siliţi să fugă << dincolo >>,-şi toate reintră în …ordine şi linişte…

O noapte fără nici un luminiş ,-<< un cimitir de doua milioane de suflete >>…

Prima licărire de lumină şi viaţă a venit numai în urma revoluţiunii din 1905.

Atunci de odată s’a simţit că în Basarabia trăesc încă aproape două milioane de << moldoveni >>.

22 Octombrie

BASARABIA ŞI REVOLUŢIA DIN 1905

În urma înfrângerii din Manciuria, în 1905, Rusia << a ieşit din ţâţâni >>. Toate clasele sociale şi toate grupurile etnice din imensul Imperiu s’au răsculat. Greva căilor ferate, ca şi greva funcţionarilor telegrafo - poştali, timp de trei săptămâni au paralizat cu desăvârşire întreg mecanismul de Stat . Un manifest imperial din17 (30) Octombrie 1905 a fost silit să făgăduiască introducerea unui regim constituţional.

Atunci pentru prima oară după abrogarea << Aşamântulului >> lui Alexandru I, cârmuitorii din Rusia şi-au dat seama, că au a face în Basarabia cu o ţară românească.

Manifestul imperial a trebuit să fie tradus pentru basarabeni în << moldoveneşte >>; guvernatorul, prefecţii, şi alţi agenţi administrativi au trebuit să se adreseze către popor prin publicaţiuni tipărite în limba lui; mai multi advocaţi, doctori, preoţi, au cerut autorizaţia să scoată gazete << moldoveneşti >>, - << Basarabia >> defunctului Em. G. Gavriliţă a şi apărut îndată ; de peste graniţă au început să vină, pentru prima oară sub stăpânirea rusească, cărţi şi publicaţiuni periodice româneşti; << zemstvele >> au început să stărue ca legea să autorizeze deschiderea de şcoli << moldoveneşti >>, în sfârşit , abia câteva zile după manifest, în Chişinău are loc o întrunire publică românească , în care se pun bazele << societăţii moldoveneşti pentru răspândirea culturii naţionale >>, sub preşedinţia mareşalului judeţului Chişinău, defunctul P.V.Dicescul.

Toate acestea , la început, fără un gând de separatism, fiindcă pe de o parte elementele conservatoare dintre românii basarabeni n’ar fi voit să renunţe la privilegiile clasei nobiliare , iar pe de alta, cele democratice au fost pătrunse în credinţă, că în Rusia democratică, în al cărei triumf definitiv credeau, poporul ar avea o situaţie superioară celei din România…

Totuşi << adevăraţii ruşi >>, scot imediat strigătul de alarmă:

<< Se fac încercări, - scrie organul din Chişinău Drug, din 6 ianuarie 1906, - cari treptat pot să provoace în sufletele basarabenilor înstrăinarea şi uitarea datoriei lor faţă de Rusia…S’a format un cerc, al cărui scop tindea la deschiderea de şcoli româneşti în Basarabia, predarea limbii româneşti moldovenilor , desvoltarea gustului pentru literatura românească , etc. Într’un cuvant s’a făcut primul pas care fatal va aduce la antagonism şi separatism…Poporul are prea puţin timp ca să poată învăta deodată carte rusească şi românească. Şi desigur majoritatea va preferi să înveţe în limba maternă, în cea românească…Deci înstrăinarea de Rusia este inevitabilă… Nu ştim dacă numai în lipsă de gândire s’a format acest cerc, sau el s’a întemeiat sub înrâurirea discursurilor seductive ale vre-unui emisar din România>>…

În treacăt să fie zis:scriitorul acestor rânduri se afla în acel moment la Chişinău, şi directorul Drugului , vestitul Cruşevan, prin rândurile subliniate îşi saluta astfel pe vechiul vecin de moşie părintească şi camarad al jocurilor de copilărie, cu care pe vremuri, împreună învăţase în taină carte românească, înainte de a şi descoperi vocaţiunea de << adevărat rus >>…

Din primele zile ale anului 1906, odată cu toată Rusia, se începe reacţiunea înspăimâtătoare şi în Basarabia, -reacţiunea care e însoţită de o completă dezorganizare a vieţii : lipsa de orice siguranţă a persoanelor şi a averiilor, atacuri cu mâna armată ziua n’amiaza mare; oameni împuşcaţi şi spintecaţi în mijlocul strazii; şi în acelaş timp sute şi mii de arestări de învăţători, preoţi, intelectuali... Pentru a colora această acţiune de represiune voiu cita câteva nume : D. C. Crăciunescu, (din judeţele de sud, fost deputat de mai multe ori în Camera românească , şi în Constituanta din 1866…),V. D. Mircea, C. N. Bondariu, învăţatorii I. V. Boslfu, V. Galaţan, C. N. Captarencu, V. Vornicu…

Ziarul << Basarabia >> a fost imediat închis, tipografia şi redacţia arse, redactorii P. Halipa şi P.Cubolteanu închişi…

În această atmosferă s’au facut alegerile pentru prima Dumă.

Toate elementele de opoziţie au fost silite să închee un cartel de apărare împotriva reacţiunii sau, cum se zice în Rusia, --<< un bloc >>. Şi << blocul >>a biruit în alegeri pe toată linia, în ciuda reacţiunii.

În consiliul imperial a fost ales ca reprezentant al Basarabiei defunctul P. V. Dicescul , preşedintele << Societăţii Moldoveneşti >>.

Iată cum a fost salutată această alegere de << adevăratul rus >> din << Drung >>:

<< În persoana lui P. V. Dicescul, Consiliul Imperial capătă pe un românofil aprins, care de sigur va simpatiza cu toate autonomiile începând cu autonomia Basarabiei, de i credem, că ar fi mai leal să ridice pur şi simplu chestiunea anexării Basarabiei, cătră România >>..E un denunţ patriotic >>în toată regula…

Cât pentru alegerile în Dumă, e destul să citez aprecierile organului învătătorilor asupra alegerii unuia din ei de către colegiul ţărănesc, care trimitea în Dumă un singur deputat pentru toată Basarabia…

<< Ţăranii basarabeni, chemaţi să participe la viaţa publică, au investit cu încrederea lor pe un învăţător, T. A. Sever …Mare misiune cade asupra colegiului nostru. În Basarabia sunt peste 1.600.000 de moldoveni (Stastica oficială C. S.), adică vr’o 16-17% din întregul neam moldovenesc (adică: românesc. C. S.) şi aproape 80% din populaţia totală a Basarabiei. Din toate grupările etnice ale provinciei noastre, moldovenii, ca procent de ştiutori de crte, ocupă locul din urmă .De aici se vede câtă nevoe au ei de cultură. Însă trebue să luptăm ca populaţia aceasta să fie ferită de rusificare şi ca şcoala să contribuie la ridicarea culturii ei naţionle….Cu gândul acesta mergi sănătos la postul tău, primul deputat al Basarabiei alesul poporului nostru moldovenesc>>…(Citat în articolul subsemnatului, sub pseudonimul M. Costea în << Viaţa Rom. >>1906, No. 3, p. 473).

Acestor nădejdi nu le-a fost dat să se realizeze .

Prima Dumă a fost disolvată; lovitura de Stat a lui Stolypin a combinat o lege electorală, pe urma căreia în Basarabia mandatele nu au mai fost accesibile decât pentru<< adevăraţii ruşi >>, << Societatea moldovenească >> a fost dizolvată. Mulţi moldoveni au luat din nou calea Siberiei şi au înfundat închisorile, dintre aceştia şi Em. G.Gavriliţă directorul primului ziar românesc, şi chiar T. A Sever << primul deputat al ţărănimii moldovene>>… Alţii s’au refugiat în ţară .Noaptea reacţiunii fără luminiş a început din nou să învălue Basarabia << moldovenească >>.

Dar cu totul nu s’a putu stînge urmările anului de revoluţie. Cu toate prigonirile, nu s’a mai putut desfiinţa cu desăvârşire presa moldovenească ; din cenuşa unui ziar suprimat , imediat se renăştea altul. În ajunul revoluţiunii din 1917 tot apărea jurnalul << Cuvânt moldovenesc>> şi o revistă lunară cu acelaş nume.

Dar s’a mai întâmplat ceva mai mult.

Chiar în zilele revoluţiunii, sub impresiunea grozăviilor anarhice, printre elementele mai moderate ale moldovenilor din Basarabia a început să încolţească ideia separaţiunii de Rusia şi a alipirii către România , iar reacţiunea a favorizat aceiaşi evolutie a mentalităţii la radicalii dintre moldoveni.

Vom vedea ce răsunet a avut în această ţară redeşteptare a Basarabiei, după un veac de adormire, o adevărată înviere dintre morţi.

25 Octombrie

BASARABIA ŞI << ŢARA MUMĂ >>

După un veac de cumplită apăsare, când părea totul mort în vechea Moldovă a lui Ştefan-Vodă de peste Prut, ea îşi dovedeşte în 1905 voinţa de a trăi ca o ţară românească îndată ce mişcarea revoluţionară a făcut cu putinţă oarecare libertate de mişcare.Apar ziare şi reviste româneşti: se formează << societăţi moldoveneşti>>: se aleg deputaţi şi membri în Consiliul imperial pe baza programului naţional; se naşte chiar mişcarea de realipire către<< ţara-mumă>>; mulţi plătesc cu libertatea lor lupta pentru dreptul la viaţa naţională a poporului din care fac parte.

Ce răsunet are în << ţara-mumă>> această << înviere din morţi>>, acest eveniment epocal în istoria neamului românesc întreg?

Recitiţi ziarele vremii, -şi cu uimire veţi constanta, că acest eveniment a trecut aproape neobservat…

<< Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor >>nu s’a mişcat. Chiar Academia, din care, după moartea lui Haşdeu nu mai făcea parte nici un basarabean, aproape n’a dat semne de viaţă…

Ignoranţă? Indiferenţă?

A fost desigur şi ignorantă şi indiferentă, dar a fost şi mai rău de cât atâta.

Voiu cita numai două fapte.

La împlinirea primului veac de la răpirea Basarabiei, la Iaşi s’a luat iniţiativa comemorării acestei zile triste.Şi…în întrunirea convocată în acest scop în aula Universităţii, un profesor, -foarte naţionalist, bine înţeles, -a găsit de cuviinţă să înjure pe basarabeni, ca << jidoviţi>>…De protestat, nimeni n’a protestat, afară de un profesor, basarabean de origine.

Şi această dată tragică a Istoriei naţionale, nu prea a emoţionat lumea-a trecut ca zi banală…

Alt fapt e şi mai trist.

Un veac intreg nici o legătură sufletească nu s’a putut stabili între << ţara mumă>>şi << moldovenii>>din Basarabia. Aceştia nu învătau decât în şcoli ruseşti, nu-şi cunoşteau nici Istoria neamului, nici Istoria Statului român; nu cunoşteau măcar după nume pe oamenii noştri mari, pe poeţii, literaţii şi învăţaţii noştri. Despre toate acestea nu se poate-învăta din şcolile ruseşti, iar graniţa era ermetic închisă pentru ori ce ziar sau carte românească, - care erau considerate tot aşa de primejdioase împărăţiei, ca scrierile revoluţionare…

In cursul acestui veac nu ne-au venit de peste Prut de cât câţiva refugiaţi , cari nu mai puteau sta acolo, şi au rămas pierduţi pentru ţara lor.

Dar în urma revoluţiunii din 1905, o mână de tineri, ridicaţi tocmai de valorile revoluţiunii, ascultând graiul sângelui, pentru prima oară de la despărţire, se înscriu la universitatea din Iaşi, nu pentru a face vr’o carieră în ţară, ci pentru a învăţa limba noastră, a se înrudi cu cultura noastră, şi apoi să ducă la ei acasă, peste Prut, învăţătura românească, şi să restabilească astfel străvechile legături sufletesti (cei mai mulţi din redactori ziarelor şi revistelor românesti din Basarabia se recrutează dintre foşti studenţi ai Universităţii din Iaşi).

Toţi acesti tineri au fost băieţi şi fete de preoţi, pisălţi, răzăşi,- elementul cel mai românesc din Basarabia,- şi şi-au făcut studiile secundare la seminar sau << şcoala eparhială>> din Chişinău. Toţi poartă frumoase nume curat moldoveneşti: Loghin, Prodan, Şchiopu, Niţă, Alistar, Mâţă, Vântu, Ceapă, Băltagă, Halipa, etc.

Dar mentalitatea lor, desigur, se deosebea mult de a celor din ţară, atât din cauza despărţirii seculare, cât şi din faptul că numai o revoluţie le-a putut deschide porţile şcoalelor din vechia capitală a ţării lor.

Aici au gasit însă o atmosferă, în care se premărea prigonitorul lor de acasă, celebrul Cruşevan, fiind că era… antisemit…!

Mi-i ruşine să povestesc, cum au fost primiţi aceşti tineri…

Destul să spun, că Profesorii<< naţionalişti>>, din Iaşi şi Bucureşti, îi veştejeau prin publicitate ca jidano-ruşi, şi îi ameninţau… cu bătaia… (v. << Neamul Românesc>>. No. 65 din 1906)

Astfel mulţi din aceşti tineri, indignaţi şi îndureraţi au plecat din nou să înveţe în şcoli ruseşti…

Am relevat la vreme faptul, dar… nimeni nu s’a simţit revoltat…

Cei mai mulţi însă din tineretul naţionalist al Basarabiei au înţeles că nici ţara, nici neamul nostru, - al lor, - nu sunt responsabili pentru faptele câtor-va maniaci. Şi-şi urmau lupta,- în mijlocul unei reacţiuni feroce, - lupta grea pentru redeşteptarea << moldovenilor>>.

Aveau o nădejde. Cunoşteau foarte bine legăturile noastre internaţionale,- chiar ziarele ruse aveau grija să-i ţină în curent. Aceste elemente naţionaliste îşi dădeau seama de inevitabilitatea conflictului armat dintre Rusia şi Puterile Centrale şi nu puteau fi înşelate în ce priveşte puterea militară reală a Rusiei.

De acolo trebuia să le vină mântuirea…

Răsboiul, mult aşteptat, a isbucnit…

Şi…

Ziarele ruseşti abundă în descrierea bacchanalelor rusofile din Capitală, a ovaţiunilor << populare>> în faţa legaţiunii ruse, a glorificării în ziare şi în Parlament a << Impăratului visător>>…Până şi discursul senatorului român, care a aruncat epitetul de << vânduţi>> tuturor celor ce mai îndrăzneau să pomenească numele Basarabiei, nu le-a fost cruţat…

Şi România, -<< ţara mumă>> dela care trebuia să vină mântuirea, s’a aruncat în sfârşit cu entuziasm în braţele sugrumătorului secular…

Vă daţi seama ce a trebuit să se petreacă în sufletul celor ce-şi pusese toată nădejdea în noi?…

Şi iată, în Rusia isbucneşte din nou revoluţia. Din nou se ridică făţiş << partidul moldovenesc>>, care revendică autonomia teritorială a Basarabiei, şi… tratează unirea… cu Ucraina!…

Şi aveţi îndrăzneala să ne vorbiţi despre << idealul naţional>>?

Cine poate ispăşi acest păcat?

Voiu arăta altădată că basarabenii au mai multe drepturi de a revendica sprijinul României, decât oricare altă ramură a neamului românesc.

26 Octombrie

VII

DREPTUL BASARABIEI ASUPRA ROMÂNIEI

Românii din Basarabia nu prezintă pentru noi numai un interes ideal, pentru că fac parte din aceeaşi naţiune.

Dar Basarabia veacuri îndelungate a făcut parte integrantă din Moldova, şi a trăit toată viaţa ei istorică împreună cu restul României. Strămoşii basarabenilor au muncit, au luptat în cursul acestor veacuri, alături de românii din Regat. Nu există un bulgăre de pământ din toată Moldova, în care să nu fie amestecată şi câte o fărămitură din oasele şi care să nu fie stropit şi de o picătură din sângele basarabenilor.

Statul român, prin urmare, ca rezultat al evoluţiunii istorice la care au contribuit toate generaţiunile stinse, este zidit în colaborare cu strămoşii basarabenilor de astăzi.

Niciodată nu mă voiu obosi să reamintesc acest fapt.

Pentru că el afirmă dreptul istoric al Basarabiei asupra Statului român.

Da, asupra Statului român !

Cum am arătat şi în coloanele acestui jurnal, Basarabia n’a fost cucerită de la ţările române, ci Rusia în alianţă cu aceste ţări, a emancipat o parte din Moldova, din vasalitate.

Acest fapt este recunoscut solemn în manifestul împăratului Alexandru I, şi în condica de legi a împăratului rus.

In momentul în care a fost născut un Stat român, liber de legăturile de vasalitate, Basarabia ne mai având nevoe de ocrotirea rusească, are dreptul să ceară să fie reunită cu << ţara-mumă>>. In această situaţie , România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, şi chiar faţă de Moldova întreagă, de a revendica judeţele de peste Prut, cari făceau parte din vechia Moldovă.

Fiincă nu mai au fiiinţă acele condiţiuni cari motivau şi justificau << emanciparea>> lor.

Drept şi datorie cu atât mai mari, cu cât răpirea judeţelor dunărene în 1879, de asemenea în dispreţul alianţei dintre Rusia şi România , a pus din nou toată problema în faţa tribunalului Istoriei. România n’a recunoscut atunci acest act, şi şi-a rezervat intact dreptul de revendicare.

Statul român, care a suferit această flagrantă violare a dreptului din partea unui aliat, aceasta dureroasă amputaţie, are datoria nu numai faţă de poporul său, de a-şi încorda toate puterile pentru a-şi restabili înainte de toate integritatea fiinţii sale, dar şi faţă de provincia atât de mişeleşte răpită.

Răpirea Basarabiei în aceste condiţii, este un fapt brutal, un abuz de forţă, fără nici o bază juridică: nu e nici cucerire, fiincă n’am fost în răsboiu, nu e nici cesiune benevolă prin vr’un tratat cu România. De drept deci ea face încă parte din România, care nu dăduse sancţiunea ei,- nici nu avea dreptul să o dea. Constituţia noastră, în vigoare la 1879, declară categoric (art.2): ,,teritoriul României este inalienabil”. Şi chiar o simplă rectificare de frontieră nu se poate face decât prin lege: << limitele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi>>. Instrăinarea a trei judeţe nu poate fi considerată numai, ca << schimbare de limite>>.

Deci nu numai că de fapt nici un tratat consimţit de noi şi nici o lege n’au sancţionat anexarea Basarabiei, dar nici nu o puteau sancţiona după Constituţie, chiar dacă România o voia: poporul românesc din Basarabia ar fi în drept să tăgăduiască ori-cărui guvern, chiar voinţii unanimee a restului ţării, drepul de a dispune astfel de soarta lui şi de soarta generaţiilor viitoare. Asemenea sancţiuni de ar fi fost dată de Corpurile legiuitoare românesti, ar fi ea însăşi un abuz de putere faţă de Basarabia.

Ar fi, de altfel, mai mult decât o laşă resemnare, o sinucidere şi pentru România însăşi.

Astfel au înţeles lucrurile Mihai Kogălniceanu, ministrul de Afaceri Străine pe vremuri, şi Ioan Brătianu cel Mare. De aceia România nu numai nu şi-a dat sancţiunea, dar a protestat solemn în faţa Europei împotriva actului de violenţă, a neruşinatului abuz de putere, a cărui victimă a fost.

Basarabia dar nu poate servi ca obiect de trafic sau de compensaţiune pentru orice achiziţiune de teritorii în altă parte. O parte din naţiune, ori cât de însemnată, nu poate vinde sau schimba o altă parte a naţiunii, ori-cât de mică, pentru nimic în lume. Naţiunea poate suferi amputaţiuni violente, dar nu poate consimţi valabil la vivisecţiuni pentru cine ştie ce avantaje, cari în cazul unei asemenea degradări morale, n’ar putea fi decât imaginare.

O naţiune vie nu-şi poate da consimţimântul la asemenea operaţiuni. Iar dacă şi-l dă, nu mai merită numele de naţiuni,- nici nu mai merită să trăiască.

Dar nu numai Basarabia, Moldova orientală, ca o parte organică a naţiunii, poate invoca dreptul ei, de care nu poate dispune nici măcar Statul român, dar chiar şi basarabenii, individual au drepturi peste cari nimeni nu poate trece.

După legile noastre un român, care şi-ar fi pierdut dreptul de cetăţenie, îl poate reclama ori-când, şi acest drept nu-i poate fi refuzat. E destul să renunţe la distincţiunile contrarii legilor române, dacă le-ar avea (art. 18, Cod. Civ.).

Acelaş drept îl are şi prima generaţie ce s’ar naşte din românii, cari ar fi pierdut calitatea de români chiar înainte de naşterea copiilor lor.

In adevăr art.10 din C. Civ., dispune:

<< Tot copilul născut în ţară străină din un român, care ar << fi pierdut calitatea de român, va redobândi totdeauna acea << calitate, îndeplinind formalităţile prescrise de art. 18>> (adică: ca şi românii, cari ar fi pierdut calitatea lor ei înşişi).

Notaţi: << totdeauna>>,- acesta este un drept care nu poate fi pierdut niciodată.

Dar în această situaţie se află aproape întreaga populaţie din cele trei judeţe răpite în 1879:

Cei ce au trecut peste vârsta de 38 ani, ei înşişi au fost născuţi ca români, şi au pierdut această calitate numai în urma anexiunii. Iar cei mai tineri nde 38 ani, evident, formează prima generaţie care poate invoca dispoziţia din art, 10.

Un veac înseamnă la urma urmelor atât de puţin în viaţa unei naţiuni, în cât chiar în Basarabia veche, foarte mulţi din generaţia mai bătrână de 50 ani, pot invoca acelaş drept.

Aşa dar, o parte însemnată din populaţia românească a Basarabiei, are dreptul legal la cetăţenia românească. Basarabenii ne pot spune: istoriceşte şi legalmente avem aceleaşi drepturi asupra ţări românesti, ea ne aparţine deopotrivă…

Cum dar s’ar putea admite traficul cu Basarabia în numele << idealului naţional>>? Nu ! Nu << idealul naţional>> poate duce la asemenea situaţie, ci renunţarea la idealul naţional, negaţiunea ori cărui ideal.

Şi această crimă a fost săvârşită faţă de Basarabia, şi faţă de naţiuni, ca fiinţă vie, când România, împotriva cuvântului lăsat de M. Kogălniceanu şi Ioan Brătianu-cel Mare, a fost aruncată în braţele Rusiei.

Am fost răsplătiţi de Sovietul din Petrograd…

Politica aceasta însă, oricare ar fi fost rezultatul imediat, nu putea de cât să fie fatală pentru naţiunea noastră, fiindcă avea la bază mai mult decât o mare nedreptate istorică, mai mult decât nesocotirea drepturilor sfinte ale unei părţi din pământul băştinaş românesc: trădarea de sine însăşi a unei naţiuni, violarea supremei legi morale, la care trebuie să se supună orice neam ce vrea să trăiască.

Istoria nu iartă asemenea trădări, fiincă prin ele înseşi se dovedeşte lipsa de sănătate morală şi de vitalitate.

Din fericire, naţiunea nu poate fi învinuită, pentru un păcat al conducătorilor, săvârşit fără ştirea şi voia ei.

28 Octombre

VIII

CUVINTE UITATE

Am înaintea mea o nouă publicaţiune a d-rului Karl Strupp, care a avut o fericită idee de a aduna toate tratatele şi actele internaţionale cele mai importante, relativ la chestia Orientului (Ausgewaehlte diplomatische Aktenstuecke zur orientalischen Frage, A. Perths, 1916).

In axeastă colecţiune , de cel mai mare interes pentru Istoria noastră naţională, nu fără emoţie am recetit Memoriul prezentat congresului din Berlin de către M. Kogălniceanu şi Ion Brătianu-cel Mare.

In permit să citez câteva pasagii din această adevărată Carte a neamului, atât de repede uitată de generaţia nouă a marilor şi micilor noştri bărbaţi de Stat:

,,România ţine minte (atunci ţinea încă minte!…), spune Memoriul: ,,România ţine minte de toate sacrificiile pe ,,cari ea şi le a impus pentru mărimea, prosperitatea şi gloria Rusiei. Ea îşi aduce aminte că, de la Petru cel Mare ea a servit rând pe rând, sau în acelaş timp, ca baza operaţiunilor militare, ca grânarul din care se aprovizionau armatele sale, şi ca teatrul prea des preferit al celor mai grozave ciocniri.

Ea îşi aduce aminte deasemeni că în 1812 ea a pierdut în profitul Rusiei, o jumătate din Moldova, adică Basarabia de la Prut la Nistru…

,,In 1812 Basarabia aparţine unui principat, a cărui autonomie a fost solemn mărturisită prin toate tratatele anterior încheiate dintre imperiul rus şi cel otoman.

Tratatul din Cuciuc-Cainardgi, în particular, recunoaştea domnitorilor Moldovei şi Munteniei calitatea de suverani, şi stabilea că Basarabia face parte din Moldova.

Această a fost deci o ţară românească , cu instituţiuni şi legi româneşti, explicit păstrate de către M. S. Impăratul Alexandru I. Respectul acesta al vechei naţionalităţi a fost formulat în rescriptul imperial, care promulga organizaţia administrativă şi judiciară a acestei provincii, după încorporarea ei la Rusia…

In 1878, ca şi în 1812, Basarabia nu poate fi revendicată de la România în numele dreptului de cucerire.

Ea aparţine unui Principat, pe care Rusia, ea însăşi, în tot cursul recentului răsboiu cu Imperiul otoman, l’a considerat şi l’a tratat ca un Stat independent şi aliat.

De altfel, înainte de a intra în campanie, Rusia a semnat cu România o convenţie, prin care ea expres a garantat integritatea actuală a teritoriului român.

Această garanţie a fost cerută şi acordată, când nu era încă vorba decât despre trecerea armatelor imperiale prin România. S’ar părea că Garanţia ar fi trebuit să fie de două ori mai puternică din ziua în care, la cererea Rusiei însăşi, concursul naţiunii române va devenit mai pozitiv şi s’a transformat într’o cooperaţie militară efectiv, într’o desăvârşită alianţă. Trupele noastre, în adevăr, au luptat alături de armatele ruse. Dacă aceasta nu ne constitue un drept la mărire, desigur nu poate fi un temeiu pentru a ne micşora…

De n’ar fi şi alte drepturi, Convenţiunea din 4 (16) Aprilie 1877, care poartă semnăturile şi ratificaţiunile Cabinetului imperial, ar ajunge singură pentru a ne păstra regiunea importantă a Dunării, la care se leagă atât de strâns prosperitatea României”…

Ce se putea răspunde la aceste argumente? Contele Şuvalov, vorbind în numele Rusiei, nici nu s’a oprit la consideraţiunile de ordin moral sau istoric; cu o desăvârşită seninătate el menţionează faptul că înainte de răsboiul Crimeei Rusia stăpânea întreaga Basarabie.

Dar la 1812 Basarabia n’a fost cucerită de la Moldova, ci numai „emancipată” de sub turci? Semnătura Impăratului din 16 aprilie 1877? Quelle blague !

Procesul verbal al congresului rezumă astfel răspunsul pe care plenipotenţiarul rus l-a dat în această privinţă lordului Beaconsfield: „Contele Şuvalov crede că lordul Beaconsfield va trebui să recunoască că atunci când o naţiune intră în posesiunea unei părţi din teritoriu, pe care ea l-a pierdut într’un răsboiu precedent, este greu de a sili această naţiune de a părăsi teritoriul recucerit”…

Dar Rusia şi în 1877 n’a recucerit teritoriul pe care îl pretinde, nici măcar n’a intrat în posesiunea lui, ci un aliat, în baza Conventiunii care îi garanta integritatea, i-a deschis de bună voie graniţele numai ca să poată trece în Turcia!

Quelle blague !

Aici cinismul plenipotenţiarului rus, chiar în rezumatul arid al protocolului, pierde ultima foae de viţă:„… Cât pentru principiul integrităţii şi al independenţii, Excelenţa Sa (Contele Şuvalov) crede… că asemenea principii nu trebuesc să fie exprimate numai în cuvinte, ci trebue să fie o realitate. Dar România nu’şi va putea salvgarda în realitate independenţa şi integritatea câtă vreme ea va stărui să trăiască pe rămăşiţele (depouilles) unui mare Imperiu, care se crede în drept să revendice un petec din vechiul său teritoriu”.

Dar Rusia, în realitate, ştia bine că acest teritoriu nu-i aparţine, şi s’a legat solemn să ne respecte integritatea actuală în 1877, dar ea se credea în drept să „revendice” atunci ca şi întotdeuna, orice petec din vechiul pământ care îi sta în cale spre Constantinopol.

Dacă urmaşii lui M. Kogălniceanu şi Ion Brătianu cel Mare nu ar fi uitat la 1916 ceea ce, cum spune Memoriul lor, România „ţinea minte” la 1877, am fi datorit mare recunoştinţă plenipotenţiarului rus pentru această francheţă.

În adevăr, el mărturiseşte, că România nu-şi poate salvgarda independenţa şi integritatea reală, pentru că stă vecinic în calea Rusiei spre Constantinopol ! …

Dar congresul din Berlin aruncă o lumină vie asupra situaţiunii reale ce ni s’a creat în urma proclamării „independenţii” noastre printr’o manifestare şi mai semnificativă a intenţiunilor Imperiului rus: Paragraful al 5-lea al Memoriului din 1878 cerea garanţia europeana a neutralitaţii României.

Însă dacă Rusia ar fi acceptat asemenea garanţie, cu greu ar mai putea „revendica vr’un petec” din pământul nostru.

Şi tratatul din 1878 nu prevede garanţia neutralitaţii României…

Rusia nu putea spune mai clar României că ea nu este decât „un petec de pământ”, pe care şi-l rezervă pentru „revendicări” viitoare…

În această situaţie părinţii noştri au căutat scut în tratatul de alinaţă cu Puterile Centrale.

Dar cuvintele din 1878 ale lui Mihai Kogălniceanu şi Ioan Brătianu, cel Mare, au fost uitate de istov de urmaşii lor…

16 Decembrie

NAŢIONALISM?…

Am citat eri cuvintele uitate din Memoriul prezentat de Mihai Kogălniceanu şi Ion Brătianu Congresului din Berlin.

Acest document constitue un grozav act de acuzare împotriva << naţionalismului>> epocei noastre.

Fie-care popor nu are numai dreptul, dar şi datoria să-şi afirme voinţa sa de a trăi ca o unitate, să tindă la plenitudinea de viaţă naţională, şi să-şi apere fiinţa sa etnică.

Aceasta pentru o naţiune nu este numai o datorie faţă de sine însăşi, faţă de jertfele tuturor generaţiilor trecute, ca şi faţă de aspiraţiunile celor viitoare, dar este şi o datorie faţă de omenirea întreagă, faţă de civilizaţia universală.

Căci ce este omenirea decât o societate, o colaborare activă a tuturor elementelor din cari se compune, în vederea scopului obştesc, în vederea acelor bunuri morale de ordine superioară cari se cuprind în cuvântul de << civilizaţie>> ?

Da, o naţiune, care nu ştie să-şi afirme puterea de viaţă să-şi apere fiinţa naţională, nu este decât o greutate moartă în economia lumii. Ea nu numai că nu poate avea vr’un rol activ în Istorie, dar ca şi retardatarii unei armate, ea îngreue mersul avangardelor omenirii.

Naţiunea noastră, atât de urgisită de soartă, avea aspiraţiuni legitime, cari îi impuneau încordarea voinţii în diferite direcţiuni.

Dar bine înţeles nu toate aceste aspiraţiuni aveau aceeaşi valoare intrinsecă, şi nu toate erau de aceeiaşi urgenţă.

Dacă ar trebui să facem vr’o clasificare, din punctul acesta de vedere, a aspiraţiunilor noastre naţionale, e evident că în fruntea preocupărilor noastre eram datori să punem Basarabia, iar locul din urmă se cuvinea, natural, elementului românesc din Macedonia.

Motivele, pentru cari Basarabiei se datoria prioritatea, au fost expuse de nenumărate ori în coloanele acestui ziar.

Memoriul din 1878 le rezumă cu putere în puţine rânduri. Şi acest Memoriu este un act de Stat, este prima manifestare de voinţă a României independente.

La data acestei manifestări nu trecuse decât 66 ani de la răpirea Basarabiei, - trăiau înca pe atunci bătrânii, cari apucase în copilăria lor vremurile dinainte !

Şi în acel moment Rusia îşi permitea să << revendice>> partea sudică a provinciei, pe care nu o stăpânise în total decât 45 ani, şi apoi a fost silită s’o retrocedeze patriei mume cu 21 ani înainte.

Lăsând la o parte toate celelalte consideraţiuni, putea să fie comparat dreptul Rusiei cu al nostru, relativ la o ţară care veacuri îndelungate, împreună cu noi, a trăit toate fazele Istoriei noastre vijelioase.

Puterea brutală ne putea răpi dreptul nostru, dar noi nu aveam dreptul măcar un singur moment să dăm unui abuz de putere sancţiunea consimţământului nostru. Astfel ne degradăm noi înşine în faţa tribunalului Istoriei.

Deaceia, în preocupările noastre naţionale, Basarabia trebuia să ocupe primul loc. Fiind că dacă ne plecăm în faţa forţei brutale, dacă ne resemnăm să purtăm rana adusă nu numai demnitaţii noastre naţionale, dar şi unitaţii noastre fizice, integrităţii noastre, pierdem în faţa Istoriei dreptul la orice altă aspiraţie.

Ce interes, în comparaţie cu acesta, prezintă Macedonia ?

Faptul material că, - în afară de contactul geografic cu restul teritoriului naţional, şi în afară de amintirii istorice comune, - acolo se află împrăşiate puţine elemente de origine românească, şi atâta tot.

Dar dacă istoricul viitor va cerceta acţiunea noastră naţională din deceniile trecute, el cu uimire va constata, că pentru bărbaţii nostrii de Stat, pentru toate ligile noastre << naţionale>> , - Basarabia nu exista, pe când Macedonia ocupa locul de cinste în manifestările lor…

Voiu aminti numai un singur fapt, foarte << mic>>, dar foarte semnificativ :

Ca rector al Universităţii din Iaşi, cu mare greutate am obţinut zece burse (cetiţi bine: numai zece) pentru studenţii basarabeni la acea Universitate, - în total 12.000 de lei pe an ! Şi primul act al urmaşului meu la rectorat a fost să suprime şi aceste burse….

În acelaşi timp, pentru Macedonia în budget figurau sute de mii şi milioane, şi câte încă nu figurau !…

Poate fi o dovadă mai elocventă de lipsa de sinceritate şi seriozitate a << naţionalismului>> nostru oficial ?

Poate fi de mirare, că atunci când şi chestiunea macedoneană putea avea un interes practic, ea a avut un sfârşit atât de lamentabil ? E în logica lucrurilor…

În urma campaniei din 1913, învinşii cerându-ne dreptul lor, ceeace din punctul de vedere naţionalist nici nu li s’ar fi putut refuza, ne propuneau în schimb un regim de autonomie pentru aromâni.

Toate ligile noastre << naţionale>>, cari luptau pentru… Cadrilater, au primit ca o ofensă însăşi ideea autonomiei Macedoniei !

Scriam atunci :

Până eri n’am avut relaţiuni diplomatice cu Grecia, tocmai din cauza suferinţelor îndurate de aromâni din partea bandelor grecesti ; dar acum ziarele, – fără deosebire de culoare politică, - atât de înspăimântate altădată de atrocităţile… din Macedonia, denunţau ca o calomnie odioasă ori-ce aluzie la isprăvile de aceiaşi natură ale confraţilor de arme, şi stăruiau ca România să impună la Bucureşti trecerea unui număr cât mai mare de aromâni sub părintească oblăduire a grecilor şi a sârbilor.

( Viaţa Rom., 1913, No. 8, p. 184 ).

Repet mereu aceste citaţii, pentru ca marii noştri << naţionalişti>>, să nu poată spune, că n’au fost preveniţi la vreme.

Pentru << naţionaliştii>> de acest acabit, era natural ca ei după decenii de paradă şi sacrificii budgetare, să fi înmormântat atunci Macedonia, cum au înmormântat acum Basarabia, - care se proclamă independentă ! – cum au înjosit şi au adus la marginea prăpastiei Statul, cum au aruncat în primejdie de moarte neamul românesc de pretutindeni…

Tot aşa era natural ca ei să fi învăluit această lipsă de ori-ce simţ de demnitate naţională şi de ori-ce ideal, în declamaţii asupra << idealului naţional>>…

17 Decembrie

BLĂSTEMUL BASARABIEI

Din momentul în care Ucraina, a fost recunoscută independentă, s’a rupt de fapt şi orice legătură dintre Rusia şi Basarabia, - pentru că aceasta a rămas cu totul răsleţită.

Moldova de peste Prut a ajuns astfel… << independentă fără voe>>…

Dacă mai trebue încă o dovadă de absurditatea politicei d-lor I. Brătianu şi Take Ionescu, ea a fost dată în deplină măsură de acest rezultat neaşteptat al răsboiului.

Iată o provincie băştinaşă românească, care veacuri îndelungate a trait o viaţă comună cu restul ţării, ca o parte integrată din Moldova. Ea a fost anexată cătră Rusia, printr’un cinic abuz de putere, printr’un act de strigătoare nedreptate, – fără să fi fost cucerită de la Moldova, care nu era în răsboiu cu Rusia, ci, chipurile, << emancipată>> din vasalitate. Şi deşi un ucaz imperial i-a făgăduit solemn respectul caracterului ei naţional, << sub oblăduirea legilor moldoveneşti>>, ea a fost transformată într’o simplă gubernie rusească, în care o carte românească nu putea pătrunde, şi chiar fiecare vorbă românească constituia o crimă de Stat.

Crima a fost repetată în 1879, faţă de cele 3 judeţe de Sud, cari ne-au fost pentru a doua oară răpite, în urma unui răsboiu victorios în alianţă cu răpitorul.

Mihail Kogălniceanu şi Ion Brătianu au afirmat solemn la Congresul din Berlin drepturile neperitoare ale României asupra Basarabiei, respingând orice târg, orice idee de conmpensaţie, pentru ca să rezerve viitorului intact dreptul nostru de revendicare.

Pe urma acestui răsboiu, Imperiul Ţarilor cade sfărâmat în bucăţi. Basarabia nu mai e măcar în hotar cu Rusia, – între ea şi Moscovia ridicându-se un mare Stat ucrainean.

Astfel Basarabia capătă putinţa de a-şi hotărî ea singură soarta. Ea se organizează într’o ţară liberă, sub cârmuirea unui << Sfat al ţării>>, ca să se apere împotriva veleităţilor de cutropire din partea Ucrainei.

Preşedintele << Sfatului ţării>>, în şedinţa inaugurală, a motivat expres astfel necesitatea acestei organizaţiuni:

Ideea de a organiza Sfatul ţării s’a născut încă în iulie 1917, în momentul în care Rada Centrală a Ucrainei a început să-şi manifeste veleităţile asupra Basarabiei. Sfatul ţării era menit să reziste încercărilor de a şi supune Basarabia… (Naş Vick, din 10 Decembrie 1917).

Caracterul naţional al instituţiunii rezultă din numele ei << moldovenesc>> şi din faptul că preşedintele ei şi unul din cei doi vice preşedinţi sunt << moldoveni>>, de asemenea << moldoveni>> sunt secretarul şi unul din ajutoarele sale. Pe baza respectului pentru minorităţi, celelalte naţionalităţi nu sunt reprezintate decât prin un vice-preşedinte (ucranian) şi prin câte un ajutor de secretar (un evreu, un bulgar şi un rus).

Aşa dar, o ţară românească, prin Istoria ei şi prin populaţia ei, îşi dă şi o organizaţie << moldovenească>>, şi este liberă să-şi hotărască destinele politice. Nimic nu ar mai putea-o împiedica să-şi regăsească străvechile legături. Rusia învinsă se dazagregează ; guvernul din Petrograd el însuşi recunoaşte dreptul fiecărei naţionalităţi de a dispune de sine, - iar asupra Basarabiei nu poate avea pretenţiuni, chiar din faptul că nu poate veni în contact direct cu ea şi, pe de altă parte, Petrogradul fiind în luptă cu Ucraina, nu poate favoriza nici pretenţiunile acesteia asupra Basarabiei.

Aceasta este situaţia creată de răsboiul european în Orient, prin înfrângerea Rusiei.

Ce hotărăşte însă, în ceasul acesta de cumpănă, Basarabia, ajunsă stăpână pe destinele sale? Şi ce face România, care a pornit un răsboiu << pentru întregire naţională>> ?

Basarabia?

Iată ce spune preşedintele << Sfatului ţării>>, moldoveanul I.C. Inculeţ :

Separatism în Basarabia nu există, mai cu seamă separatism înspre Romania. Aici nu-şi îndreaptă privirile peste Prut decât o mână de oameni. Căile Basarabiei se confundă cu căile Rusiei, pentru că Rusia e o ţară mult mai liberă decât România. Tot astfel vede lucrurile şi ţărănimea (moldovenească !) din Basarabia.

Şi mai departe :

Există o primejdie din partea României, dar nădăjduim că Sfatul ţării va reuşi să apere libertatea Basarabiei împotriva tentativelor din partea României !… (ibidem).

O ! Când ne aducem aminte de saturnaliile << idealului naţional>>, cari trebuiau să ne arunce în braţele Ţarului, putem să admirăm tăria sentimentului naţional la acea << mână de oameni>>, cari încă << îşi îndreaptă privirile peste Prut>>, în ciuda tuturor ocărilor şi înjosirilor ce le veneau de acolo...

Dar, în sfârşit, ce face România, acum, când se pare că ar fi de ajuns să îşi întindă mâna, pentru ca ţara să fie reîntregită cu acest pământ băştinaş românesc?

Răsboiul de << întregire>> însă a pus-o într’o situaţie atât de tragică, în cât ea nu poate îndrăzni măcar să facă acest gest !

Nu poate îndrăzni, - fiindcă este în luptă cu biruitorii, cari au determinat acest rezultat al răsboiului ; nu poate îndrăzni, - fiindcă s’au învrăjbit şi cu Sovietul comisarilor naţiunii din Petrograd, care se credea chemat să apere împotriva << reacţionarilor>> din Iaşi pe orice român, << fie el ţăran, muncitor sau soldat>> ; nu poate îndrăzni, fiindcă şi-a înstrăinat şi sufletul << moldovenilor >> din Basarabia, pe cari îi vânduse călăilor ţaristi ; nu poate îndrăzni în sfârşit, – fiindcă s’ar supăra Ucraina şi cazacii lui Kaledin, cari au căpătat şi ei gust pentru Basarabia – (proectul<< Federaţiunii Mării Negre>>, ca să … întregească << Uniunea cazacilor şi a popoarelor libere din stepe şi munţi>> !), – Ucraina şi Kaledin, fiind ultima lor nădejde.

Şi de altfel Basarabia nici nu poate rămânea răsleţită. Prin forţa lucrurilor nu numai nu poate îndrăzni guvernul din Iaşi să râvnească la Basarabia, dar armata românească va fi desigur blăstămată să-şi verse sângele, pentru ca Basarabia, << independentă fără voe>>, să intre cu deasila în federaţiunea ucraniană sau căzăcească… Ne-am vândut << idealului naţional>> ţarului Nicolae, acum îl vindem lui Kaledin…

Şi când acest rezultat l-a adus << răsboiul de întregire>>, << răsboiul pentru România mare>> …

Cumplită răsplată !…

Din generaţie în generaţie, câtă vreme va mai fi un suflet românesc pe pământ, şi câtă vreme în secole un alt prilej mai fericit nu va mai avea neamul acesta, noi, ceştia, << fruntaşii>> şi << conducătorii>> din ceasul de hotărîre va trebui să ne purtăm blăstămul !…

20 Ianuarie 1918

LA CHIŞINĂU !…

Crunt îşi bate joc Istoria de micile combinaţiuni şi fantezii omeneşti.

Nu ştiu dacă trebue să râdem sau să plângem faţă de vestea, transmisă prin Stockholm, despre noua întorsătură în luptele dintre maximalişti şi armata română.

Reproduc telegrama în întregime :

„ După ştiri din Odesa, trupele româneşti au ocupat gara Ungheni de la graniţa rusă, au desarmat garnizoana şi au arestat Sovieturile locale. Se zice că trupele româneşti ar fi ocupat de asemenea Chişinăul, unde ar fi în curs o luptă crâncenă .Oraşul ar fi bombardat de artilerie. Pierderile ar fi însemnate din ambele părţi.”

De şi textul acesta este redactat în stil ipotetic, dar e foarte cu putinţă ca luptele dintre armatele „aliate” să fi dus la acest rezultat.

Să presupunem, că faptul se va confirma. E aşa de frumos : Chişinăul, capitala Basarabiei, ocupat de trupele româneşti ! …

Să fie într’un ceas bun !

Dar…

România să se alieze cu Ţarul, care a desfiinţat ultimele vestigii de legătură a Basarabiei cu Moldova, - abrogând vechea legiuire moldovenească, - şi să pornească un răsboi împotriva Puterilor Centrale, să risipească atâtea vieţi în zadar, să îngrămădească atâtea ruine, să vadă peste două treimi din ţară ocupată de inamici şi restul devastat de aliaţi, pentru ca, în sfârşit, la adăpostul armistiţiului încheiat, guvernul din Iaşi să găsească direcţia justă pentru acţiunea militară a României…

Ce fantasmagorie !

Astfel Istoria se răsbună.

Ce dovadă mai bună poate fi de dreptatea noastră, când susţineam că, în momentul istoric actual, altă direcţie pentru acţiunea României nu e cu putinţă?

Şi cum apar astăzi marii şi micii noştri bărbaţi de Stat, autorii alianţei nenaturale care ne-a aruncat în fundul prăpastiei ?

În situaţia concretă însă, acţiunea pornită acum în direcţia cea adevărată, pentru a avea sorţi de isbândă, presupune mai întâiu lichidarea răsboiului cu Puterile Centrale.

De la apariţia Luminei am afirmat mereu această necesitate, ca singura mântuire. Nu ştiu dacă acum nu e prea târziu, dar altă cale nu este şi nu poate fi.

În adevăr, o simplă denunţare a armistiţiului, în momentul când trupele noastre sunt ocupate la nord, poate acumula peste neamul nostru noui ruine şi noui dezastre.

Dar poate fi guvernul din Iaşi chemat pentru această lichidare şi mai cu seamă, pentru adevărata problemă naţională pe care ne-ar pune-o posibilitatea acţiunii în Basarabia ?

Pun această întrebare fiindcă, de fapt, armata românească a trecut Prutul şi s’a îndreptat spre Chişinău, nu pentru realizarea revendicărilor naţionale româneşti, ci numai ca un factor al răsboiului civil din Rusia. Ocuparea Chişinăului apare ca un simplu incident al luptelor contra-revoluţionare, în combinaţie cu genaralul rus Scerbacev şi cu o parte din trupele ucrainene.

Pe acest teren s’a născut conflictul dintre maximalişti şi guvernul din Iaşi, si în acest cadru a fost cu putinţă mersul trupelor anti-maximaliste, dintre cari face parte şi armata română, asupra Chişinăului…

O corespondenţă din Odesa, pe care o găsim în numărul din 4 Ianuarie a. c. al ziarului rus << Naş-Vick>>, ne lămureşte atmosfera de pe „frontul românesc” , care a determinat întreaga acţiune.

Traducem aici pasagiile esenţiale, atrăgând atenţia că jurnalul din Petrograd e anti-maximalist şi, în genere manifestă simpatii pentru români :

Mare emoţiune a provocat în cercurile ucrainene congresul frontului român, care a avut loc la Odesa, în ziua 23 Decembrie (bine înţeles, este vorba numai de soldaţii ruşi de pe acest front). Atomosfera congresului a fost pronunţat arhaică …

„Majoritatea delegaţilor din tranşee cere un singur lucru: convocarea Adunării Constituante, pentru încheerea imediată a păcii. În genere, asupra întregului Congres planează lozinca : pacea cu orice preţ. Congresul a trimis pe frontul român o comisiune spre a goni Comitetul naţional şi spre a aresta pe generalul Scerbacev… Congresul a discutat şi chestiunea acţiunii împotriva României, pentru persecuţiunea, de conivenţă cu ucrainenii, a maximaliştilor, cari sunt arestaţi şi dezarmaţi. Se propuneau diferite proecte, unul mai îndrăzneţ de cât altul. Unii insistau să fie trimisă împotriva României flotila de Dunăre, alţii insistau să fie arestat întregul minister Brătianu şi transportat în Rusia, iar în Moldova să fie provocată revoluţia. Cei de-al treilea cereau ca Sovietul comisarilor naţiunii din Petrograd, să rupă relaţiunile diplomatice cu România. Deocamdată a fost hotărâtă trimiterea în Moldova a unei comisiunui de anchetă”…

Rezultatele sunt cunoscute :

Ultimatul din Petrograd, arestarea membrilor Legaţiunii române şi apoi „expulzarea” d-lui Diamandy, în sfârşit începerea de fapt a ostilităţilor.

În urmă situaţia s’a agravat şi prin izbucnirea unei revoluţii maximiliste chiar în Ucraina, care până acum are oarecare succese.

Aşa dar campania românească din Basarabia nu are, în fond, caracterul unei acţiuni de Stat, ci se înfăţişează ca o participare a trupelor române la luptele dintre diferitele partide revoluţionare din Rusia.

Oricare ar fi rezultatul acestei participări, din punctul de vedere rusesc, ea nu poate duce din punctul de vedere naţional românesc, de cât la un nou dezastru.

Biruinţa maximaliştilor n’ar fi o mare catastrofă, prin represiunea pe care ar putea-o exercita, decât biruinţa adversarilor lor : la Brest Litovsk delegaţii ucranieni s’au arătat doar şi mai concilianţi de cât de Trozki, şi Ucraina, în momentul de faţă, e mai primejdioasă pentru Basarabia, pe care o desparte de restul Rusiei.

Conjunctura tulburărilor din Rusia nu poate fi prielnică pentru aspiraţiile româneşti, decât cu condiţiunea ca, înainte de încheerea păcii definitive cu Rusia, România să-şi fi asigurat sprijinul Puterilor Centrale.

Această asigurare, guvernul din Iaşi nu ne-o poate da.

Şi dacă, la vreme, nu se vor găsi alţii, cari să întărească drapelul românesc pe zidurile Chişinăului, întreg episodul nu va rămânea de cât ca o dureroasă amintire a încă unei posibilităţi pierdute…

31 Ianuarie 1918

XII

<< FEDERAŢIA MĂRII NEGRE …>>

Pentru un cugetător, în timpurile aceste pline de sbucium, dacă urmăreşte, fără ură şi fără părtinire, peripeţiile Marei Tragedii, superbul Homo sapiens apare prea deseori ca un biet << biped fără pene>>, veşnică jucărie a forţelor oarbe.

E în adevăr, interesant să constaţi cum inexorabila logică a lucrurilor inspiră oamenilor idei şi sentimente, dictate de împrejurările obiective.

De aceia, omul de Stat, care, în loc să ţină seamă de mecanica forţelor istorice, se îmbată de frazeologia născocită numai pentru uzul… delfinului popular, e întotdeauna un diletant primejdios, care îşi va duce ţara în prăpastie.

Din acest punct de vedere, o telegramă din Kiev, pe care o găsesc în << Russkoe Slovo>> din 30 Noiembrie a. c. prezintă un mare interes pentru… filozofia Istoriei.

Telegrama poartă titlul << Federaţiunea Mării Negre>> şi sună astfel:

În cercurile ucrainenilor locali se afirmă că oamenii politici din Crimea şi cei moldoveni din Basarabia proectează organizarea unei Federaţiuni a Mării Negre, în care vor trebui să intre Ucraina, Crimea, Basarabia (căreia, fie zis în treacăt i se redă numele istoric de Moldova), Caucazia, regiunile Donului şi Cubanului şi România.

Capitala Federaţiei, după acest proect ar trebui să fie << Odessa>>…

Nici nu s’a născut înca bine Ucraina şi oamenii ei politici şi visează anexiunea României!…

Aţi observat, desigur, diplomaţia subţire : telegrama pleacă din Kiev, dar vorbeşte despre intenţiunea oamenilor politici << moldoveni>> din Basarabia, ca a cărei simplă << anexă>> este înfăţişată România.

Visul lui Petru cel Mare fatal va trebui să treacă la moştenitorii săi republicani din Petrograd, Moscova, - sau eventual din Kiev, dacă Ucraina s’ar rupe de Moscovia, sau va ajunge centrul de gravitaţiune al Rusiei federative.

Şi bieţii oameni nici nu-şi dau seama că sunt robi ai… geografiei!…

29 Decembrie 1917

XIII

ŢĂRANII BASARABENI ŞI ROMÂNIA

Cetitorii noştri au putut lua cunoştinţă de interviul acordat Timpului din Iaşi de către d. Iacob. ministrul de finanţe al Republicei Moldoveneşti din Basarabia.

Sunt foarte caracteristice declaraţiile reprezentantului Basarabiei libere, foarte bun român el însuşi, relativ la atitudinea ţăranilor << moldoveni >>, în ce priveşte unirea cu România.

Ţăranii nu înţeleg şi nu văd cu ochi buni aceasta. Căci trebue ştiut că ţara noastră e ţărănească. Ţăranii noştri, în privinţa aceasta, pot fi caracterizaţi astfel :

<< 1. – Se tem de români, că le-ar lua pământul ţăranilor >>…

Celelalte puncte, cari urmau să caracterizeze atitudinea ţăranilor moldoveni faţă de România, sunt suprimate de cenzura din Iaşi.

Ce poate fi mai semnificativ decât aceste pete albe, cu care cenzura română e silită să împestriţeze, declaraţiile ministrului basarabean, când acesta vrea să arate sentimentele ţărănimii de peste Prut, faţă de România liberă !

D. Ianco vorbeşte şi despre << greşeli >> şi despre lipsa de << tactică >>, despre << sprijinul dat burgheziei împotriva democraţiei >>, şi alte păcate făptuite de guvernanţii noştri în Basarabia.

Această << tactică >> nu ne miră.

Ea e caracteristică pentru acel << naţionalism >>, care n’a vrut niciodată să ţină seamă de starea sufletească a basarabenilor după un veac de robie, şi care, în ignoranţa lui în ce priveşte oamenii şi lucrurile, de atâtea ori s’a manifestat duşmănos faţă de elementele cele mai conştiente naţionaliceşte din Basarabia.

Ne aducem aminte de osanalele cântate de ziarele marilor noştri naţionalişti, d-nii N. Iorga şi A. C. Cuza, unui Cruşevan, prigonitorul românilor, numai pentru că era antisemit ; caşi de insultele ce au fost pe vremuri aduse în paginile Neamului românesc defunctului P. V. Dicescul, unul din puţinii boieri moldoveni din Basarabia, care îşi păstra neatinsă mândria de neam …

N’am uitat de asemenea pe studenţii basarabeni, bătuţi şi goniţi din Universitatea din Iaşi, după îndemnul profesorului naţionalist A. C. Cuza şi în aplauzele aceluiaşi monitor naţionalist << Neamului românesc >>, numai pentru că ei nu voiau să se asocieze la manifestaţiile antisemite ale << băeţilor din centrele >> iorgaliste şi cuziste.

Nu mai vorbesc despre toate jignirile ce au fost aduse basarabenilor, în timpul neutralităţii noastre, când Basarabia era sacrificată pe veci, de marii şi micii noştri patrioţi, pe altarul ţarismului, şi când simpla amintire despre suferinţele ei era considerată ca o vânzare de neam.

Ne putem dar uşor închipui ce << greşeli de tactică >> au trebuit să săvârşească aceşti patrioţi când, sub conducerea lor, armata română a trecut Prutul.

Dar oricâtă însemnătate ar avea toate aceste << greşeli >>, ministrul basarabean, cu drept cuvânt apasă mai cu seamă asupra faptului fundamental, că << Basarabia este o ţară ţărănească >> şi că << ţăranii se tem de România >>…

Dacă foarfecele cenzurii din Iaşi, tocmai aici, a tăiat declaraţiile basarabeanului, ne putem uşor da seama ce a trebuit să rostească el în această privinţă.

Mi se reproşează că prea mult citez din scrierile mele vechi.

Dar ce să fac ?

Ani de zile, vedeam prăpastia ce se deschidea sub picioarele noastre. Şi în zadar am căutat să trezesc conştiinţa publică. Totuşi acum << factorii responsabili >> pentru dezastrul naţional caută să justifice, sub pretextul că << nimeni n’a putut prevedea >> şi că nimeni n’a prevăzut.

Am atunci dreptul, prin tăcerea mea, să acreditez aceste false afirmări?

Am nevoe, chiar pentru mine însumi, în lupta grea pe care o duc, să-mi întăresc încrederea în judecata mea, pentru ca să pot cere credit concetăţenilor mei, cel puţin pe viitor, împotriva patrioţilor de paradă. (Chiar astăzi de altfel un corespondent anonim mă întreabă pentru ce n’am spus << adevărurile crude >> şi înainte, când eram << alături de d. Brătianu >> . Dar nu spun acum nici un cuvânt în această privinţă, pe care să nu’l fi spus şi înainte şi repetat până la nesfârşire. Colecţia << Vieţii româneşti >> e la îndemâna ori-cui. Nu mai vorbesc despre campania pentru revizuirea Constituţiei).

Am arătat la vreme şi primejdia naţională ce ne ameninţă, din cauza chestiei ţărăneşti. Fiindcă nu numai Basarabia e << o ţară ţărănească >>, cum spuse d. Ianco, dar şi România , după firea lucrurilor, este un Stat ţărănesc, şi neamul românesc de pretutindeni este, înainte de toate un neam de ţărani. Pentru el, problema ţărănească apare ca temelia chestiunii naţionale întregi.

Îmi voiu permite dar acum să citez pasagii dintr’un mic studiu, pe care l-am scris acum peste unsprezece ani.

Scriam, la începutul acelui articol :

Ori-cât de rea ar fi starea momentană a unui popor, el – în condiţiuni normale, - dacă are destulă putere de viaţă are totdeauna destul timp înaintea lui pentru a o îndrepta.

Dar noi suntem în condiţiuni normale, avem destul timp înaintea noastră ?

Suntem un popor de peste 12 milioane, împărţit între patru State, şi trăim într’un colţ al Europei, care e încă departe să ajungă la aşezarea lui definitivă. Ori-ce om cu puţine cunoştinţe istorice, e destul să arunce o privire pe harta politică a acestei părţi a continentului, pentru ca să vadă că formaţiunile politice de aici se află într’un echilibru foarte nestabil, constitue numai o stare de provizorat.

Cum se va deslega acest provizorat, care este direcţia de cristalizare a formaţiunilor viitoare ?

A ! Am auzit de atâtea ori în discursuri patriotice vorba de Piemontul românesc. (Viaţa românească, 1907 No.1, pag. 151)

După ce arăt, în urmă, pe baza datelor oficiale, situaţia reală a ţărănimii româneşti din diferite regiuni, încheiu, la sfârşitul articolului :

Acestea sunt fapte ce nu se pot contesta – situaţia agrară în România e mai detestabilă decât chiar în oropsita Basarabie.

Atunci ?

Pentru un popor de ţărani, pentru un popor din care plugarii formează 90 la sută, unde poate fi acum centrul de gravitate al vieţii româneşti?…

Şi ce răspuns ar trebui să dăm la întrebarea ce am pus-o la începutul acestei cronici : care este direcţia de cristalizare a formaţiunilor politice viitoare ce se pot întrezări, de pe acum, în această parte a Europei?…

Ştim că la aceste întrebări dureroase mi se vor arunca poate, învinuiri de lipsă de patriotism.

Dar niciodată şi nicăiri vorbele, ori cât de tari, n’au avut puterea de a face ce ceeace există, să nu existe.

Şi la asemenea învinuiri vom răspunde numai printr’o nouă întrebare :

Credeţi că avem destul timp înaintea noastră, pentru ca să nu căutăm, cât încă nu e prea târziu, să preîntâmpinăm fatalitatea ca Istoria însăşi să se însărcineze să tragă toate concluziunile necesare?…

Bietul << Piemont românesc >>… (Loc. cit. pag. 164).

La vreme, nu ne-am făcut datoria, cum ne aduc aminte, atât de dureros, declaraţiile d-lui Ianco.

Ne vom trezi cel puţin de acum înainte?…

22 Martie 1918

CAP. IV

REVOLUŢIA DIN RUSIA ŞI CONSECINŢELE EI

<< GLASUL CELUI CE STRIGA ÎN PUSTIU >>…

În politică, ca şi în orice ramură de activitate, acţiunea temeinică nu poate izvorî de cât din prevederea evenimentelor, iar aceasta nu poate fi întemeiată de căt pe cunoştinţa exactă a tuturor împrejurărilor, şi a forţelor ce sunt în joc : << Savoir c’est prèvoir, prèvoir c’est pouvoir >>.

În zilele de cumpănă a României , ceeace mai cu seamă exaspera pe orice om neorbit era tocmai ignoranţa crasă şi lipsa totală de prevedere, de cari au dat dovadă marii şi micii noştri bărbaţi de Stat.

Am dreptul să aduc această învinuire fiindcă de ani de zile în zadar am căutat să deschid ochii tuturora în faţa primejdiei. Dar am fost condamnat la rolul de << proroc nechemat >> precum a avut gentileţa să se exprime un ziar << acţionist >>.

Voiu aminti aici numai o parte din aceste << strigăte în pustiu >>, cari sunt în deobşte cunoscute.

La începutul răsboiului ruso-japonez, când toată lumea se aştepta la o victorie eclatantă a Rusiei, am arătat că Imperiul Ţarilor nu poate birui, şi că în urma înfrângerii ne putem aştepta la isbucnirea revoluţiunii.

Mai târziu, când revoluţia a şi isbucnit, am scris un memoriu pe care l’am comunicat tuturor oamenilor noştri de Stat. Am avut amara satisfacţiune să le aduc aminte această împrejurare în şedinţa Camerei din Decembrie 1915, când i-am avut aproape pe toţi în faţă…

În acest memoriu preziceam, că înfrângerea şi agitaţiunea revoluţionară vor forţa guvernul Ţarului – atât pentru a încerca o diversiune, cât şi pentru ca drumul spre marea liberă, închis în Orientul îndepărtat, să poată fi deschis în altă direcţie, - de a-şi îndepărta din nou toate sforţările înspre Balcani şi Dardanele (v. şi << Viaţa Românească >> 1906, No. 1 şi No. 2, Cronicile externe).

Când a isbucnit criza provocată de anexarea Bosniei şi Herzegovinei am arătat imediat ce prevestiri se coprind în această acţiune şi care trebue să fie directiva noastră (<< V. R. >> 1908, No. 11, p. 242 urm.).

Înainte de isbucnirea răsboiului balcanic am prevăzut atât inevitabilitatea lui, cât şi probabilul lui sfârşit, pe când toată lumea era convinsă că dacă răsboiul nu va fi împiedicat, Turcia va ieşi biruitoare, - sau că în orice caz << Europa >> va şti să menţină status quo ante. Am lămurit că nota Marilor Puteri în această privinţă nu este de cât o paradă lipsită de sinceritate, fiindcă federaţiunea balcanică şi acţiunea ei sunt rezultatul uneltirilor ruseşti ( << V. R. >>, 1912, No. 9).

Tot odată am subliniat, că modificându-se situaţia în Balcani, - << nu există nici o forţă care ar putea opri Conflagraţiunea generală >> (ibid. p 382).

După primul răsboiu balcanic, am afirmat categoric :

<< …Conflictul armat (între Austria şi Rusia, care se va transforma într’un răsboiu european), chiar dacă nu va isbucni imediat, desigur nu va putea fi amânat pentru multă vreme >> (<< V. R. >>, 1912, No. 12).

În acelaşi timp insistam, că nu avem dreptul să privim lucrurile numai din punctul de vedere al situaţiunii locale, ci suntem datori să luăm atitudine în vederea conflagraţiunii europene când vom avea aceleaşi interese cu Bulgarii (ibid. p. 275).

Situaţia în acel moment a fost cu deosebire penibilă. Mulţi dintre oamenii politici, cari în urmă şi-au mai venit în fire, pe atunci tunau împotriva << perfidiei nemţeşti >>, şi la întruniri publice îndemnau la răsboiu împotriva Bulgariei. Tratatul din Bucureşti a fost primit ca un triumf naţional, putem spune de toată suflarea politică. Rămăsesem cu desăvârşire singur, când, imediat după încheierea acestui tratat, în August 1913 (tratatul fusese semnat în Iulie), am fost silit să scriu :

<< Oricât de ingrat este rolul de Casandra în politică, mărturisesc că entuziasmul acesta nu-mi impune, şi conştiinţa nu-mi îngădue să iau parte la jubilarea obştească >>…

Şi mai departe :

<< Problema balcanică a rămas nerezolvită, şi Balcanii rămân magazia de pulbere a Europei. Pacea din Bucureşti nu e în realitate de cât un armistiţiu >>.

Şi am relevat de pe atunci nenorocitele ce ne ameninţă din cauza atitudinii noastre (<< V. R. >>, 1913, No. 7, p.184 urm).

Bine înţeles, îndată am şi fost acuzat de << trădare >>…

În sfârşit, în ce priveşte actualul răsboiu, de multă vreme, - dacă insistăm că nu ne este iertat să dorim victoria Quadruplei, fiindcă aceasta ar însemna înnecul României în Oceanul moscovit, nu pregetam să arăt că Rusia nu poate birui şi că nereuşita militară va deslănţui furiile revoluţiunii (v. şi << V. R. >>, 1912, No. 11 p. 273 urm).

Iar în cursul răsboiului, de nenumărate ori am repetat această convingere, arătând în acelaşi timp, că prin situaţia ce ne a fost creată prin cele trei decenii de alianţă, cu Puterile Centrale, este esclusă pentru România ori ce posibilitate a unei acţiuni alături de Rusia fiindcă ne-ar duce la o înfrângere sigură (v. << V. R. >>, 1914, No. 12; 1915, No. 5, No. 7 şi No. 10).

Acelaşi lucru am afirmat cu toată puterea convingerii mele, în Parlament, în cuvântarea din Decembrie 1915.

Mai mult. Nu sunt deprins să bat la uşa nimănui. Dar în încercări desperate de a feri ţara de dezastru, am mers până la umilinţă. În special în ce priveşte situaţia din Rusia, invocând cunoştinţele mele personale, am căutat să conving pe oamenii noştri politici din toate partidele de primejdia ori cărei alianţe cu Rusia ; de multe ori am atras atenţia atât d-lui I. I. C. Brătianu şi miniştrilor săi, cât şi fruntaşilor << acţionişti >>, că Rusia nu o mai poate duce mult până la prăbuşire şi revoluţie.

Toate au fost în zadar !

Îmi aduc aminte, că d. Take Ionescu, drept răspuns la argumentaţia mea, mi-a aruncat cu mult aplomb, (fiind faţă şi d. G. Diamandi) : << eşti tot atât de lipsit de simţul realităţii în chestii externe ca şi în cele interne >>…

În ce priveşte << chestiile interne >> s’a însărcinat cu răspunsul chiar d-sa, în parlamentul din Iaşi…

Cât pentru cele externe, - ce să mai vorbesc ?…

Pentru această îndărătnică stăruinţă de a deştepta opinia publică am fost răsplătit numai prin insulte, calomnii şi prigonori. N’a fost cuvânt de hulă, nici lovitură perfidă care să-mi fi fost cruţate.

Pătruns de sarcina ce mi se impunea, de mărimea şi dreptatea cauzei ce o apărăm, niciodată n’am << ripostat >> la atacuri personale.

Rog pe concetăţenii mei să-şi scruteze amintirile, nu-şi vor putea aduce aminte de o singură polemică personală din parte-mi. Sunt oameni politici, cari de decenii au ca ocupaţie de predilecţie, injurii la adresa mea – în presă, în întruniri publice, în parlament. Niciodată n’am răspuns la aceste atacuri, şi nici nu le-am relevat măcar vr’odată.

Am aşteptat ca vremea să lumineze pe cei rătăciţi, şi n’am avut decât o singură temere, ca să nu fie prea târziu, când va veni ora fatală de desmeticire obştească…Şi am îndurat în tăcere toate prigonirile, am renunţat fără şovăire la o situaţie politică ce nu era din cele mai puţin însemnate în ţara aceasta, - numai ca să-mi pot spune întreg gândul meu.

Dar, cu toate că realitatea de atâtea ori s’a însărcinat să justifice prevederile mele, n’am găsit ascultare.

Acum însă când greu ne vine să aruncăm ochii în jurul nostru, am dreptul să cer tuturor luare-a-minte pentru ca să mai poată fi salvat ce se mai poate salva.

Nu urmăresc nici acum măriri, nici răsbunări ; ţin strajă gurii ca să nu-mi scape nici un cuvânt de amărăciune personală… Dar ar fi grozav, dacă totuş şi acum glasul acesta ar răsuna în pustiu…

17 Septembrie

REVOLUŢIA DIN RUSIA

Am arătat în articolul de ieri, că de mult prevenisem opinia noastră publică despre situaţia internă a Rusiei, care o ameninţa cu prăbuşirea militară şi cu revoluţia.

Bine înţeles, această prevestire nu a izvorît din vre’un dar special profetic, - ea se întemeia pur şi simplu pe cunoştinţa exactă a împrejurărilor din imensul Imperiu.

Situaţia din Rusia e rezultatul unei evoluţiuni complexe, care de o jumătate de veac pregăteşte cu încetul catastrofa de astăzi.

Din punctul de vedere economic şi social, Rusia de multe decenii participa mai mult sau mai puţin la viaţa obştească a lumii civilizate, dar trebuinţele născute sub presiunea vremurilor moderne, nu puteau fi satisfăcute în formele vechi ale organizaţiuni politice şi administrative.

Din această necompatibilitate între << formă şi fond >> a rezultat o desăvârşită destrămare a organismului de Stat. Într’un alt articol voi arăta ce proporţii fantastice a luat această dezegregare.

Aici voi revela numai câteva momente.

Şi în primul rând - ruina ţărănimii.

Economiştii ruşi de vază, - Nicolaion, Kovalewski, Annenski, Golovacev, etc, au arătat de mult că pentru a face faţă sarcinilor impuse de Stat şi datoriilor (contractate în cea mai mare parte în stăinătate) ţărănimea rusă e silită să înstrăineze în fiecare an tot o mai mare parte nu numai din produsul muncii sale, dar chiar din fondul avuţiei naţionale. Astfel a ajuns că în ţara aceasta, << eminamente agricolă >> vr’o 30 milioane de ţărani n’au de loc vite, şi în acelaşi timp, mulţumită sistemului de pasporte interne, nu pot părăsi satul, decât cu multă greutate, pentru ca să caute o muncă productivă în altă parte.

Încercarea de reformă a lui Stolypin, care a căutat să distrugă << mirul >>, a mărit încă dificultăţile agrare, - a introdus în relaţiunile dintre săteni o adevărată anarhie, fără să modifice esenţial sistemele de cultură, şi fără să mărească productivitatea gospodăriilor ţărăneşti.

Încă prinţul Vasilcicov (<< Agricultura şi Proprietatea funciară >>) a semnalat fenomenul paradoxal, că pentru gospodăriile ţărăneşti în cea mai mare parte din Rusia venitul pământului nu ajunge pentru plata sarcinilor. Numai ocupaţiile lăturalnice dau ţăranilor putinţa de a-şi mai echilibra budgetul.

Nu e de mirare că un economist german a putut încă acum vr’o douăzeci de ani să-şi intituleze studiul asupra stării economice din Rusia. - << Das heingernde Russland >> (Rusia flămândă).

Şi în adevăr, în mod regulat, o regiune sau alta a Imperiului sufere de foamete.

Politica contelui Witte care a căutat să creeze în Rusia o industrie naţională, n’a reuşit să dea mai multă vitaliate organismului economic : industria rusă a rămas o plantă de seră, care nu se putea dispensa de continue ajutoare de la Stat.

Dar mulţumită acestei industrii s’a născut un proletariat, pătruns şi el de ideile proletariatului apusean.

Propaganda socialistă, pornită din fabrici din oraşe, aducea un nou ferment de dezagregare în viaţa satelor, atât de oropsite.

Dacă mai ţinem seamă de forţele centrifuge, reprezentate de atâtea naţionalităţi subjugate, cari, - din cauza persecuţiunilor culturii şi limbii lor naţionale şi din cauza netorelanţei religioase, - duceau o îndărătnică …şi surdă luptă împotriva asupritorilor ; apoi de ideile şi sentimentele nouei burghezii, care nazuia la un rol preponderent în Stat, după analogia Apusului : vom invedera pentru oricine sub ce presiune trăia marea împărăţie rusă în momentul, în care s’a aruncat în vâltoarea răsboiului mondial.

În acel moment Rusia se afla, datorită situaţiunii descrise – la pragul falimentului financiar, - pentru guvernul imperial răsboiul apărea nu numai ca o diversiune împotriva mişcărilor revoluţionare, dar şi ca un expedient care putea salva vistieria Statului.

Scriam încă la 1912, în prevederea răsboiului actual :

<< Înăbuşirea mişcării revoluţionare din 1905 a asigurat ţarismului un triumf foarte îndoelnic. Ea nu numai că nu a adus împăciuire în suflete, dar a servit ca punct de plecare unui proces de disoluţie socială şi de dezagregare, care a pătruns în straturile cele mai adânci ale poporului. Măsurile agrare ale defunctului prim-ministru Stolypin au lovit în Constituţia milenară a << Mirului >> rusesc, au ruinat şi mai mult ţărănimea şi au aruncat-o într-o continuă fierbere revoluţionară. Întreaga Rusie trăeşte astăzi (1912) sub regimul stării de asediu. În timp de pace, 25 la sută din forţa armată a Rusiei e întrebuinţată în serviciul poliţienesc pentru menţinerea ordinei. Dar ordinea tot nu se restabileşte, cu toate cele 8-900 de execuţiuni capitale anuale şi convoiurile nenumărate de deportaţi în Siberia >>. (<< V. R. >>, 1912, No. 11 p. 273).

Răsboiul pentru puţin timp a provocat o aparentă potolire, mai cu seamă mulţumită primelor succese – cari în mare parte se datorau, cum voi dovedi altă dată, defecţiunii României.

Dar minuni nu se pot face, - şi e nedrept de a le cere generalului Suchomlinov, - şi peste puţine luni armata, - ce se ilustrase abia cu nouă ani înainte pe câmpiile Mandciuriei, a desvălit şi de astă dată, prin înfrângerile din Polonia şi Galiţia, tot putregaiul organismului politic şi administrativ al Rusiei.

Iar prăbuşirea militară a trebuit fatal să deslănţuiască pe toţi demonii revoluţiei, - pe cari numai intervenţia României, prin nădejdile în van deşteptate – i-a mai reţinut până în primăvara anului 1917.

Atunci dezastrul financiar şi destrăbălarea întregului aparat economic, pretenţiunile << parlamentariste >> ale Dumei, acţiunea conştientă a muncitorimii socialiste şi mişcarea haotică a masselor flămânde din oraş, ca şi agitaţiunile agrare de la sate şi revendicările naţionalităţilor oprimate, - toate s’au amalgamat într’o teribilă massă eruptivă, care prin exploziunea din Martie trecut, în câteva zile a dărâmat până în temelie << Sfânta Rusie a Ţarului Alb >>.

Voi considera câteva articole viitoare elementelor şi perspectivelor acestui groaznic proces istoric.

18 Septembrie.

III

POLITICA AGRESIVĂ ŞI REVENDICĂRILE ŢĂRĂNIMII ÎN RUSIA

Dacă revoluţia rusească e menită să aibă o înrâurire hotărîtoare asupra rezultatului răsboiului mondial, şi deci şi asupra destinelor Europei, caracterul acestei înrâuriri este mai cu deosebire determinat de revoluţia agrară - de n’ar fi decât faptul, că ţărănimea alcătueşte peste 75 la sută din populaţia imperiului.

Dar chestiunea agrară din Rusia nu are nici o asemănare cu problemele analoage din Apus, ea este un fenomen pur rusesc, şi chiar numai al << marilor ruşi >>, în deosebire de toate celelalte grupuri etnice din împărăţie.

Revoluţia rusă nici nu poate fi înţeleasă fără cunoştinţa caracterului specific rusesc al chestiunii agrare, cum nu poate fi înţeles fără ea nici sufletul poporului rus, nici rolul ce el poate fi chemat să joace în Istoria universală.

Revendicările ţăranului rus nu izvorăsc din simţul de proprietate al celui apusean, care e pătruns de nevoia unei legături intime cu o anumită bucăţică de pământ şi care se simte desrădăcinat, om necomplect, când pierde această legătură, sau când pământul e neîndestulător pentru a servi de temeiu unei gospodării independente.

Ţăranul rus, dimpotrivă porneşte dela negaţia dreptului de proprietate asupra pământului. În concepţia lui, pământul este tot aşa un bun obştesc, ca şi aerul, şi orice însuşire individuală a vre-unei porţiuni de pământ i se pare o nedreaptă uzurpare a unuia pe seama obştei. Pământul după acestă concepţie, nu poate de loc forma obiect de proprietate, ci numai de folosinţă, şi n’are drept la această folosinţă a pământului, decât cel care-l munceşte, şi în măsura în care îl munceşte.

În folosinţa pământului ţăranul << mare rus >> ajunge numai ca membru al << Mirului >> al Comunităţii care are grijă ca nimeni din sânul ei să nu fie mai privilegiat de cât altul. Obiceiul străvechiul a elaborat regule minuţioase şi precise, după cari pământul se împarte între membrii << Mirului >> nu numai periodic, dar chiar şi în cursul anului, după cum variază numărul << gurilor >> şi al << braţelor >> în fiecare familie, care e caracterizată după << juguri >> (teaglo).

În aceste condiţiuni nu se poate naşte nici o relaţiune personală între ţăran şi vre o anumită porţiune de pământ. Dacă ţăranul rus e veşnic << flămând de pământ >>, şi idealul lui se rezumă în cuvintele << cât mai mult pământ >> - din cauza culturii extrem de extensive, determinate de acest regim, el în adevăr are nevoie de foarte mult pământ, - totuşi pentru el este absolut indiferent unde va găsi el acest pământ. Cu aceeaşi uşurinţă, cu care el în fiecare an poate schimba bucata de pământ muncită de el, ţăranul din centrul Rusiei emigrează, în căutarea << pământurilor libere >> în Caucazia, în Turkestan, în Siberia orientală, << la Amur >>, sau în Polonia şi în Kurlanda. (Să comparaţi cu ţăranul român, care adesea renunţă la împroprietărirea pe moşiile Statului în judeţul vecin ! ).

Aceste migraţiuni ţărăneşti au jucat un imens rol în Istoria Rusiei. Dacă spre apus şi sud vechia Moscovie s’a întins prin răsboaie şi acţiune diplomatică, spre răsărit şi nord hotarele ei au fost lărgite aproape exclusiv prin emigraţia ţărănească spontanee - << până unde ajunge plugul şi toporul >>, cum se exprimă un cronicar rus.

Veacuri îndelungate guvernul imperial a sprijinit << Mirul >>, care, prin răspunderea solidară a membrilor, îi înlesnea atât perceperea dărilor, cât şi administraţia. Numai reforma defunctului prim-ministru Stolypin a încercat să determine disoluţia << Mirului >> şi trecerea la regimul de proprietate individuală. Reforma n’a reuşit din cauza ostilităţii cu care a fost întâmpinată de grosul ţărănimii. În sânul acesteia, de atunci, mai cu seamă, a sporit fermentaţiunea revoluţionară.

Unul din primele acte al guvernului provizoriu, după revoluţie, a fost abrogarea legii lui Stolypin, ca să asigure pentru revoluţie simpatiile ţărănimii.

Dar ţărănimea nu s’a putut mulţumii cu atâta . Ea este înainte de toate << flămândă de pământ >>.

Această << foamete >> are o bază reală : după profesorul Ballod, în Rusia europeanuă nu vine pe cap de populaţie ţărănească decât 0,73 hectare – mai puţin ca în Germania (0,80), deşi mai mult ca în România (0,58) – socotind în cifre rotunde 3 milioane şi jum. ha. pentru 6 milioane de populaţie ţărănească.

La 1905 proprietatea ( propriu zis folosinţa ) ţărănească se repartiza după cum urmează :

2.856.950 – gospodării cu proprietaţi până la 5 desetine (5,5 ha.) ;

5.071.511 – gospodării cu proprietate între 5 şi 10 desetine ;

4.070.244 – gospodării cu proprietate peste 10 desetine.

Dar cultura este atât de extensivă, încât, cum arată profesorul Preyer, numai 8.9 la sută din gospodării au o producţiune care întrece trebuinţele familiei ţăranului : 20,4 la sută produc îndestul pentru hrana lor, dar nu şi pentru hrana vitelor lor ; iar 70,7 la sută nu produc nici strictul necesar pentru existenţa familiei !…

Aşa a ajuns 30 de milioane de populaţiune ţărănească, cum am vazut, să rămână fără vite, şi Rusia să sufere de foamete << endemică >>.

Dar ţărănimea rusă mai e şi comunistă , - ea nu recunoaşte nimănui dreptul la proprietatea funciară. Revoluţia şi libertatea pentru ea înseamnă înainte de toate dreptul exclusiv al comunităţii asupra pământului.

În consecinţă, congresul general al ţărănimii, adunat la 7 Iunie 1917, a hotărât aproape în unanimitate - << trecerea întregului pământ către poporul muncitor >> şi << expropierea silită al domeniilor, a proprietăţilor bisericeşti şi mănăstireşti şi a tuturor moşiilor private >>.

Principiul exproprierii nu-l mai contestă după revoluţie nimeni în Rusia, - nu se mai discută decât, întâiu, dacă soluţia problemei agrare trebue lăsată pe seama Adunării Constituante, sau hotărîtă de pe acum, iar în al doilea rând, dacă exproprierea va fi gratuită, sau li se va da proprietarilor oarecare indemnizare.

Discuţiunile acestea însă au loc numai în adunările şi comitetele din Petersburg. Ţărănimea nu mai discută, ci păşeşte peste tot la realizarea cea mai radicală a problemei cu dela sine putere. Puţine săptămâni după revoluţie marele ziar din Moscova Russkia Wiedomosti, din 23 Aprilie 1917, ne dă următorul tablou :

<< Peste tot se adună congrese ţărăneşti, cari hotărăsc exproprierea moşiilor şi satele sunt chemate la realizarea imediată a acestor hotărîri. Ca agitatori, cari găsesc peste tot ascultare, apar mai cu seamă lucrătorii inculţi, dezertorii şi soldaţii în concediu dela front >>.

<< Mici bande cutreeră ţara, destitue organele legale şi constitue comitetele revoluţionare. Acestea imediat fac apel la ţărani să aresteze pe toţi << duşmanii revoluţiei >>, adică pe moşieri, pe inspectori, dar şi pe primari, învăţători şi popi. Adunările săteşti hotărăsc exproprierea moşiilor vecine, şi execută îndată aceste hotărîri in corpore. Pe alocurea ajung la o adevărată nebunie şi teroare. Bandele revoluţionare << rechiziţionează >> produsele, uneltele agricole şi vitele, dau foc la conace şi arestează şi omoară pe oricine ridică glasul de protest >>…

Mai cu seamă în regiunea Volgii, de fapt, a încetat la ţară orice autoritate de Stat : comisarii guvernului provizor nu sunt recunoscuţi, iar dacă îndrăsnesc să apară la sate sunt goniţi sau chiar arestaţi de << miliţia civică >> sătească şi închişi în casa de arest a satului…

Această stare de lucruri se răsfrânge şi asupra situaţiunii pe front, cum spune organul lui Kerenski, << Dien >> din 25 Aprilie 1917 : << Soldaţii se grăbesc acasă ca să nu lipsească la împărţeală >>…

De aici – sute de mii de dezertori, al căror rol l-am văzut şi din descrierea făcută de mai sus de Russkia Viedomosti.

În mare parte spiritul răsboinic al partidelor moderate se explică prin nădejdea că prin reorganizarea armatei şi restabilrea disciplinei, s’ar putea înfrâna rolul subversiv al soldaţilor care formează elementul cel mai energic al ţărănimii.

Dar există şi o cauză adâncă a politicei de expansiune a Rusiei : însăşi foametea de pământ a ţărănimii << mare-ruse >> e prin firea ei agresivă.

Cum arată profesorul Wobily (<< RIECI >> din 10 Maiu 1917), dacă s’ar împărţi între ţărani întreg pământul din << Rusia-mare >> chiar acum, întinderea proprietăţii ţărăneşti n’ar creşte decât cu vr’un sfert. Dar cu prolificitatea specifică a rasei, populaţia în << Rusia-mare >>se dubleză în 35 de ani !

De aceea Mirul << mare rus >> râvneşte să generalizeze reforma comunistă şi pentru teritoriile din Rusia, ocupate de alte neamuri, cari toate sunt individualiste, mai bogate în pământ şi cu mult mai puţin prolifice.

De aceea ţăranul rus e împotriva autonomiei Ucrainei, şi în genere a tuturor autonomiilor naţionale.

Şi de aceea tocmai în Rusia reclamă autonomia până şi minusculul grup al Loţilor.

Dar aceasta ne deschide vaste perspective atât asupra însemnătăţii adânci a chestiunilor naţionale din Rusia, cât şi asupra tendinţelor adevărate ale democraţiei ruse în politica internaţională.

Dar despre aceasta altădată.

20 Septembrie.

ROMÂNIA ŞI REPUBLICA RUSĂ

Nu putem şti încă dacă proclamarea republicei va stabili definitiv forma de Stat în Rusia, nici cari sunt principiile ce se vor aşeza la baza nouei republici.

Pentru noi, Românii, chestiunea aceasta este de cea mai mare însemnătate, fiindcă ea fatal se va resfrânge asupra destinelor noastre.

Va fi democraţia rusă pătrunsă de acelaş spirit agresiv care caracteriza politica de expansiune a Imperiului?

Sau ne putem aştepta la o radicală schimbare în directiva politicei internaţionale ruseşti?

Cred că orice nădejdi exagerate în această privinţă ne-ar putea fi fatale.

În adevăr, ori cum se vor aşeza lucrurile în Rusia, forţele sociale cari pot determina directiva viitoare a Statului sunt cunoscute, şi nu este cu greu de stabilit liniile generale ale politicei internaţionale pentru Rusia de mâne.

Astăzi, în epoca tulbure de prefacere, vedem pe avanscenă elementele revoluţionare cele mai energice şi mai cu seamă cele mai organizate, - partidele socialiste, de diferite denominaţiuni.

Dar proletariatul industrial din Rusia, care nu prezintă decât vr’o 5 la sută din populaţia ţării este prea slab numericeşte şi, în acelaş timp, se află la un nivel cultural prea inferior, pentru ca să ne putem aştepta la predominaţia principiilor social-democratice în politica de guvernământ. După ce vor trece vremurile de ardoare revoluţionară, nu cred să fie chiar între lucrătorii ruşi destule elemente pregătite pentru concepţia social democratică.

De altfel, independent chiar de situaţia internă din Rusia, << un Stat social-democrat >> nu se poate naşte din revoluţie ca Venus din spuma mării, fiind dată situaţia concretă a lumii întregi. În orice caz, nu Rusia poate fi chemată să indice omenirii civilizate cărările viitorului.

Sunt două categorii sociale, cari şi în Rusia democratică de mâne, ori cum s’ar întoarce lucrurile, vor putea colora prin tendinţele lor viaţa politică a ţării : ţărănimea şi burghezimea.

Burghezimea în orice organizaţie politică, - în afară de cea socialistă, care nu e cu putinţă cum am văzut, - va fi chemată să joace un mare rol. Din ea în mod normal se vor forma cadrele vieţii politice şi economice a Statului.

Dar această clasă e extrem de şovinistă, prin firea ei şi mai cu seamă în Rusia. E evident, că o ţară, atât de înapoiată economiceşte nu poate să-şi asigure expansiunea economică de cât prin expansiunea politică. Astfel ea va fi sigur învinsă în lupta deschisă pe piaţa internaţională.

Din acesta punct de vedere, pentru burghezimea rusă vechiul ideal al lui << Petru cel Mare >> - Constantinopolul şi Strâmtorile, - va trebui să aibă o forţă de atracţiune şi mai mare, de cât chiar pentru regimul ţarist.

De altfel ar fi o mare greşeală de a crede că ţarismul a fost singurul purtător al politicei de expansiune a << Rusiei mari >>.

Rădăcinile acestei politici sunt adânc sădite în inima întregului popor << mare rus >>. Aproape 80 la sută din acest popor îl formează ţărănimea, şi am văzut că ţăranul rus nu este legat sufleteşte de vr’o porţiune determinată de pământ, şi că el consideră întreg pământul ca << un dar al lui Dumnezeu >>, la care << Mirul >> rusesc e în drept să pretindă. Am arătat că expansiunea Imperiului, spre nord şi răsărit, se datoreşte tocmai acestei tendinţi de contopire a ţărănimii ruse.

Această tendinţă explică şi atitudinea Rusiei revoluţionare faţă de revendicările naţionalităţilor subjugate. În fond nu e un neam mai intolerant, din punctul de vedere naţional, ca Rusul.

Revoluţia actuală a dovedit pe deplin acest adevăr : E foarte caracteristică în această privinţă propunerea făcută de un om politic de seamă al Rusiei nouă, d. Rodicev : de a începe reforma agrară cu provinciile din Apus, locuite în cea mai mare parte de naţionalităţi străine, spre a asigura astfel colonizarea acestor regiuni de către ţăranii ruşii („Rieci” din 22 Maiu 1917).

Astfel de pretenţiuni sunt prezentate, bine-înţeles, în numele „dreptăţii” şi al << egalităţii >> : pentru-ce ţăranul „rus-mare” dincoace de lacul Peipus trebue să se mulţumească cu 10 hectare, pe când dincolo un ţăran eston ar avea 20 hectare?

Pe această cale, << dreptatea şi egalitatea >> duc însă în mod natural peste graniţele etnografice din sânul imperiului. Dar fiind dată dublarea populaţiei ruse în 45 de ani, tot pe această cale, şi tot aşa de natural, poate fi cu uşurinţă debordată ori care altă graniţă, a popoarelor mai puţin prolifice, şi cari fiind mai << apte pentru industrie >>, pot abandona doar << darul lui Dumnezeu >> pentru << Mirul >> rusesc…E sfânta dreptate şi egalitate !…

Această psichologie explică în fond politica aşa zisă << panslavistă >> a ţarismului. Massa ţărănească ar inspira aceleaşi tendinţe şi stăpânilor zilei de mâne, - dacă burghezimea n’ar fi pornită ea singură şi din interesele proprii spre şovinism.

Aşa dar ambele clase sociale cari vor domina în Rusia democratică, - una prin rolul ei social şi politic, alta prin massa ei, - nu ne pot da vre’o nădejde în schimbarea radicală a politicei ruseşti.

Pentru noi, Românii, faptul acesta are o importanţă cu atât mai mare, cu cât pentru ţărănimea rusă << Dunaiul >> (Dunărea) ca şi << Ţarigradul >> de veacuri formează subiectul legendelor şi al câtecelor populare :

<< Ah Dunaie, mă Dunaie Ivanovici, Dunaie al nostru >>. (Ah, Dunai, tâ naş Dunai, sân Ivanovici Dunai !…)

Revoluţia ne poate da numai răgazul necesar pentru a ne feri viitorul printr’o organizaţie temeinică. Ea ne-a scăpat pentru moment de o primejdie de moarte. Dar multă vreme încă vom fi expuşi aceleiaşi presiuni de la nord.

21 Septembrie

CAP. V

NAŢIONALITĂŢILE DIN RUSIA

ROMÂNII ŞI VECINII LOR DE LA NORD

I.Polonia şi Ucraina

In numele‚ idealului naţional’, România s-a alaturat armatelor ţarului Nicolae II.

Dar sub puterea ţarului se străbateau atatea popoare subjugate, şi în primul rând polonezii şi ucranienii, vecinii noştri cu care avem legături istorice de veacuri.

Pentru aceştia triumful ţarului, deci şi al aliatei sale România, înseamna înăsprirea şi eternizarea jugului lor.

România a pus astfel aspiraţiunile sale în contrazicere cu aspiraţiunile cele mai legitime ale fraţilor săi în suferinţi.Biruinţa ei ar fi echivalent cu consacrarea celor mai strigătoare nedreptaţi faţă de mari naţiuni oprimate, naţiuni de o veche cultura, cari numără zeci de milioane de suflete, dar pe cari vitregia soartei le-a lipsit de organizaţia lor de stat.

Românii însa nu puteau întemeia revendicările lor decât pe dreptate.

O dureroasă şi fatală contrazicere!

Oricum s-ar ispravi răsboiul, astăzi e evident că nici Polonia, nici Ucraina nu vor mai reintra in mormântul lor secular. Chiar de vor fi silite să se mulţumească deocamdată numai cu o largă autonomie naţionala, ele vor fi redate vieţii politice, o nouă epocă de luptă şi de muncă se va începe pentru ele, -luptă şi muncă pentru realizarea mai desăvârsită a idealului lor naţional.

Ca vecini, românii vor trebui să regleze firul legăturilor istorice şi cu Polonia şi cu Ucraina…

Şi vecinic i-se va putea arunca de către aceşti vecini învinuirea că în clipa de cumpănă a Istoriei lor naţionale, România lupta de partea călăilor…

E un rasboiu pentru dreptul şi libertatea naţiunilor…

10 Septembrie

II. Polonia reînviată

În vremurile mari şi grozave în cari trăim, parcă a pierit orice măsura pentru însemnătatea evenimentelor istorice.

Atenţia surexcitată a omului trece cu indiferenţa asupra faptelor, cari altă dată ar fi concentrat privirile lumii întregi.

Astfel ştirea despre patentele imperiale prin cari se înfiinţeaza în Polonia o regenţa şi un guvern naţional, s-a strecurat prin ziare aproape ca un‚ fapt divers’…

Şi ce eveniment epocal este acesta!

Oricum s-ar ispravi răsboiul, un lucru e cert: prin înfrangerea armatelor marelui duce Nicolae Nicolaevici în vara anului 1915 şi numai mulţumită acestei înfrangeri s-a putut redeschide mormântul Poloniei, şi acest popor martir a fost redat pentru o largă viaţa naţională.

Şi astăzi când în Rusia toate partidele democratice, fără excepţia celor mai radicale, se opun revendicărilor de autonomie ale Finlandei şi chair ale Ucrainei, naţiuni-surori, -faţă de situaţia creată in Polonia prin forţa armelor, pâna şi cei mai şovinişti dintre‚ << panslavişti’>> recunosc în sfârşit independenţa Poloniei – << inamice seculare >>…

Dar…ce amară ar fi amintirea vecinilor, despre atitudinea României în acest mare moment din viaţa întregului Orient european…

26 Septembrie

UCRAINA

Când într-un discurs din Cameră d. Take Ionescu, în perfectă armonie cu poliţismul moscovit, şi sprijinit de aplauzele d’lui N. Iorga, a tăgăduit existenţa Ucrainei –i-am răspuns:

„Atunci când în Parlamentul ţării româneşti se afirmă dreptul la viaţă al neamului românesc întreg şi unit, această asociare la cea mai mare minciună şi la cel mai mare păcat al Rusiei oficiale, prin tăgada dreptului la viaţa al unui popor atât de obidit ca cel ucrainean, şi cel puţin de două ori mai numeros decât întreg poporul românesc, este un simbol care caracterizează de minune întreaga politică preconizată de d. Take Ionescu.’’

N-am în vedere numai sentimentalitatea, dar în momentul acesta mare de prefacere, ce simţ politic şi ce putere de prevedere denotă însuşi faptul ignorării chestiunii ucrainene?

O naţiune vie de 30 milioane nu va putea sa fie stârpită de pe faţa pământului, oricare ar fi rezultatul răsboiului de astăzi. Rusia fiind învinsă, chiar de nu s-ar renaşte imediat Statul ucrainean, problema nu poate fi sustrasă din câmpul de viziune al nici unui om de Stat, şi mai puţin al unui om de Stat român. Iar in cazul triumfului Rusiei, necesitatea pentru această ţară de a duce luptă fără preget împotriva unui mare popor ce nu vrea sa moară, predestină caracterul şi rolul statului rus în toată Istoria europeană.”(Viaţa Românească. 1915, No. 12, p.167).

Au trecut puţine luni după ce aceste rânduri au fost publicate, şi ca unul din primele rezultate ale revoluţiei ruseşti, ne-a fost dat să asistăm la lupta pentru reconstituirea statului ucrainean.

Ce este această Ucraină, -necunoscută până eri marilor noştri bărbaţi de Stat şi marilor noştri savanţi? Cari sunt sorţii de izbândă pentru această luptă de renaştere?

Voiu încearca să dau aci cetitorilor << Luminei>> datele cele mai esenţiale ale problemei.

Etonograficeşte există o mare deosebire între << marii ruşi>> şi ucrainieni, -sau cum îi numeşte oficialitatea rusă-<< micii ruşi>>. << Marii ruşi>> provin dintr-un amestec dintre slavi, fineji şi tătari, -pe când ucrainenii sunt aproape slavi puri, cu un foarte neînsemnat amestec de sânge gotic şi norman (normanii au fost întemeitorii începuturilor vieţii de Stat în sânul rasei ucrainene). Astfel ucrainenii sunt mult mai apropiaţi, ca rasă, de slavii de sud de cât de ruşii mari.

Savanţii francezi s-au preocupat mult de această chestiune, şi cu toţii au realizat că între aceste două naţiuni, ruşii-mari şi ucraineni, nu e nimic comun. În acest sens s-au pronunţat autorităţi ca L. Leger, E. Lavisse, A. Rambaud, V. Berard. Acest din urmă scrie de pildă:

„Rusul mare şi rusul mic sunt, din punctul de vedere fizic şi intelectual, mai deosebiţi între ei, decât un picard şi un catalan, sau un breton şi un florentin. << (L’Empire „Russe”, Paris, Colin, p. 48).

Adică aceste tipuri caracteristice din nordul Franţei sunt mai apropiate de un italian din Florenţa sau de un spaniol din Barcelona decât rusul de ucrainean !

Insăşi Academia de ştiinţi din Petersburg, într-o şedinţa istorică din 30 ianuarie 1905, a fost silită să recunoască, că << graiul ruşilor mici (ucraineni ) nu constitue un dialect al limbii ruse, ci e o limbă slavă independentă, ca şi celelalte limbu slave, cum sunt cea poloneză, cehă, bulgară sau sârbă>>, şi că << naţiunea lor e distinctă de a marilor ruşi>>.

Destinele poporului ucrainean pâna la a doua jumatate din secolul al XVII au fost cu totul separate de Istoria ruşilor mari. Viaţa de ştat a ucrainenilor e cu multe veacuri mai veche de cât a Moscovei, şi numai după o Istorie glorioasă, bogată în lupte şi momente dramatice, Ucraina s-a unit în 1654 prin tratatul din Pereiaslavl, pe baza uniunii personale, cu Rusia.

E de prisos să expun aici peripeţiile lungei tragedii ce a urmat după acest tratat. E o strangulare sistematică a unui popor de peste 30 milioane suflete.

Deja în 1720 Petru cel Mare a început să prigonească limba ucraineană; sub Ecaterina II limba ucraineană a fost cu desăvârşire interzisă ca limbă de stat şi în toate manifestaţiile vieţii publice, autonomia Ucrainei a fost desfiinţata, ţara împărţită în gubernii; în sfârşit şi toata populaţia liberă de la state a fost transformată în iobagi. Iar în zilele noastre, în 1876, un celebru ucaz interzice chiar limba literară ucraineană, şi opreşte pâna şi introducerea oricărei scrieri în această limbă în imperiu.

De atunci cultura ucraineană nu se mai poate dezvolta decât în Galiţia orientală, rămasă sub puterea Habsburgilor, unde la Universitatea din Lemberg, s-a format un focar de viaţă intelectuală care radia peste hotare, asupra întregii naţiuni.

De aici din Galiţia, oricând putea să plece o mişcare de renaştere, care să ameninţe temeliile imperialismului rus.

În adevăr, pentru imperiul rus stăpânirea Ucrainei este de o importanţă vitală.

Numai prin Ucraina împărăţia moscovită a ajuns o mare putere europeană; fără Ucraina, ea ar fi ramas un Stat, pe jumătate asiatic, fără mare influenţă în viaţa Europei.

Cunoscutul istoric francez, A. Rambaud, astfel caracterizează însemnătatea bătăliei de la Poltava, în urma căreia a pierit definitiv independenţa Ucrainei:

„Prin aceeaşi lovitura, care a trântit la pămant pe Carol XII, a fost distrusă şi independenţa Ucrainei. Pentru Istoria generală a lumii aceasta a însemnă ridicarea triumfală a unei noui mari puteri europene”…

Ucraina se întinde peste un vast teritoriu de 680.000 km. pătraţi, -mai întins deci decât toată Germania sau Austro-Ungaria, mai întins de cât toate statele peninsulei balcanice împreună. Populaţia acestui teritoriu se urcă la vre’o 40 milioane, din care ucrainenii formează o covârşitoare majoritate de peste 32 milioane.

Ţara aceasta este de o mare bogăţie naturală, -ea singura produce peste o treime din întreaga recoltă de cereale a Rusiei. Dar exportul rusesc în cereale revine mai cu seamă din Ucraina, -Rusia propriu-zisă produce mai mult secară şi abia dacă exportează 1 la sută din recolta proprie (Ucraina aproape 70 la sută).

Argintul, plumbul, mercurul, cuprul, ce se extrag în Rusia provin exclusiv din Ucraina. Tot aşa Ucrainei i se datoreşte 80 la suta din producţia cărbunelui, şi 60 la sută din producţia ferului din Rusia.

Pierzând Ucraina, Rusia nu numai că ar fi enorm slăbită economiceşte, dar ar fi izolată şi de ţărmul mării Negre, cu porturile ei prospere.

Aici trebue căutat, cum vom vedea, unul din cele mai puternice motive, care a îndemnat Rusia ţaristă la răsboiu.

24 Septembrie

II. Răsboiul şi chestiunea ucraineană

Oamenii de Stat ai Rusiei ţariste întotdeauna îşi îndreptau privirile cu îngrijire în spre Ucraina.

Din punctul de vedere strict juridic, nu se putea tăgădui revendicările ucrainenilor. Chiar profesorul Nolde, dela universitatea din Petersburg, a fost silit să recunoască în tratatul său despre << Dreptul Constituţional al imperiului rus>>, că:

„Tratatul de Pereiaslav, care a fost încheiat in 1654 între Rusia şi Ucraina, trebue considerat ca o uniune personală între cele două State. Astfel poporul ucrainian cu drept cuvânt, vede în acest tratat un act de independenţă, ce nu poate fi contestat din punctul de vedere al Dreptului constituţional.”

Bine înţeles, stăpânii Rusiei nu se jenau de consideraţiunile juridice, -după concepţia oficială poporul ucrainian pur şi simplu nu există. Chiar sub liberalul ţar Alexandru II, ministrul Valnev a declarat, că << o limbă ucrainiana n-a existat vr’odată, nu există, şi nu va exista niciodată>>. Iar d. Sasonov chiar în cursul acestui răsboiu a asigurat, că << toată chestiunea ucraineană este o pură invenţiune nemţească!…>>

<< Democraţii>> nu se lăsau mai prejos; aşa de pildă, cadetul avansat d. P. Struve nu s-a sfiit să afirme, că << poporul ucrainian constituie o masă inertă, care niciodată nu poate deveni o naţiune, şi trebue tratat ca atare>>…

Dar << massa inertă>> nu se resemna la neantul său oficial. În toate mişcarile revoluţionare din trecut, ucrainenii luau partea cea mai activă, şi din Ucraina porneau toate încercările de revoluţiune, începând cu << decembriştii>> în 1825, şi sfârşind cu revoluţia din 1905.

După acordarea << Constituţiei>> din 1905, în primele două Dume, ucrainenii cu toate măsurile drastice ale guvernului, au reuşit sa trimeată 50-60 deputaţi, cari s-au şi constituit într-un partid naţional.

Aceasta a fost unul din principalele motive ale loviturii de Stat a defunctului Stolypin, prin care s-a modificat legea electorală în 1907. De atunci nu mai era cu putinţă alegerea vre’unui naţionalist ucrainian.

Dar prin aceasta mişcare n-a dispărut, ci a luat un caracter subtern, cum se spune în Rusia, şi din autonomistă, s-a transformat în separatistă. În curând în străinătate, cu ajutorul ucrainenilor din Austria, se formează << Alianţa pentru emanciparea Ucrainei>> .

Răsboiul Rusiei a fost, cum am spus şi eri, în mare parte determinat de << primejdia ucraineană>>.

Încă din 1911 scria deputatul din Dumă, d. Savenco în Moskovskia Viedomoşti:

<< Se crede, că animozităţile dintre francezi şi germani, la cari s-a asociat în urmă antagonismul anglo-german, sunt cauza actualei încordări a situaţiunii europene şi a creşterii militarismului, ce ameninţă să înăbuşe cultura europeană.Dar la aceste cauze se adaugă acum încă o împrejurare, care ameninţă să înăbuşe cultura europeana. Dar la aceste cauze se adaugă acum încă o împrejurare, care ameninţă foarte mult pacea Europei-şi anume chestiunea galiţiană. Această chestiune atinge marile noastre interese naţionale şi politice…Primejdia principală constă în faptul că inamicii Rusiei au creat în Galiţia orientală un Piemont mazepinist(adică, ucrainian-separatist…) Separaţiunea întregii Rusii-mici(Ucraine), cu care ne ameninţă mazepinismul sprijinit de inamicii Rusiei, ar da o lovitură mortală Rusiei ca mare Putere>>…

În foaia şovinistă din Kiev, Kievleanin, din 22 Februarie 1914, citim de asemenea:

<< Mişcarea ucraineană e mai primejdioasă pentru Rusia decât toate mişcările naţionale împreuna. Suntem datori să apărăm unitatea şi individualitatea poporului ca şi a Statului rus. Însă această citadelă a noastră de Stat este Ameninţată numai şi exclusiv de mişcarea ucraineană, şi din cauza aceasta ea apare ca cea mai mare primejdie naţională şi de Stat pentru noi>>…

Iar chiar în ajunul răsboiului, în Martie 1914, Novoe Vremea, comentând planurile de organizare a unei complecte universităţi ucrainene în Lemberg, scrie:

<< O universitate ucraineană la Lemberg ar însemna pentru Rusia casus belli>>…

Însuşi contele Witte, puţin înainte de moarte, deşi adeversar al răsboiului, face următoarea semnificativă declaraţie:

<< Acum problema galiţiană formează chestiunea cea mai importantă relativ la graniţele noastre. Dela soluţiunea acestei probleme atârnă întregul nostru prestigiu în lumea slavă, şi chiar toată situaţia noastră în Orient. Cine îşi pune piciorul solid pe Carpaţi acela îşi poate manifesta preponderenţa atât în Balcani, cât şi în întregul Orient. Carpaţii şi Strâmtorile sunt pentru noi idei de aceiaşi importanţă>>…

Am făcut anume acest exces de citaţii pentru a invedera, ce idei au călăuzit Rusia ţaristă, când a intrat în răsboiul mondial.

Şi România a pornit şi ea la răsboiu, pentru a ajuta Rusia << sa-şi pună piciorul solid pe Carpaţi>> şi să cucerească Strâmtorile spre a asigura Imperiului Tărilor << preponderenţa în Balcani>>…

Şi fără sfială, în numele drepturilor naţionale, ne-am pus de-a curmezişul mişcarii de emancipare a unui popor vecin…

Dar a isbucnit, şi împotriva noastră, marea revoluţie rusească…

25 Septembrie.

III. Revoluţia Ucraineană şi România

După experienţa trecutului recent, ucrainenii, ca şi celelalte naţionalităţi din sânul Rusiei, n-au astăzi nici o încredere în sentimentele Rusiei democratice. Din cauza aceasta revoluţia isbucnită la Petersburg şi Moscova n-a gasit, putem spune, nici un răsunet la aceste naţionalitaţi. Ele au căutat să profite de ea spre a-şi realiza scopurile lor proprii naţionale, printr-o serie de revoluţii particulariste.

În special ucrainenii au organisat imediat la Kiev un Consiliu naţional revuluţionar, - << Rada Centrală>>, ridicându-se împotriva centralismului rusesc.

Această << Rada Centrală>>, pentru a-şi justifica acţiunea, a invocat din prima zi tratatul din Pereiaslavl, şi pe baza lui a cerut – ca un Stat ce se află numai în uniune cu Rusia, - o armată proprie, un Hatman ales, ca un şef al Statului, şi dreptul de a avea şi reprezentaţiunea naţională proprie.

E semnificativ şi faptul, că << Rada>> s-a constituit sub preşedenţia profesorului Hruşevski din Lemberg.

Preşedintele << Radei>>, s-a adresat imediat Congresului de jurisconsulţi ucraineni adunat tot la Kiev, în sânul căruia a cetit un referat despre: Bazele Constituţionale ale Statului Ucrainian. În acest referat, profesorul Hruşevski lămureşte, bizuindu-se pe textul original, că tratatul din Pereiaslavl a fost încheiat între Rusia şi Ucraina, ca între două state independente; şi că << acest tratat n-a fost niciodată abrogat legalmente>>.

Aproape toate partidele Rusiei revoluţionare s-au ridicat împotriva revendicărilor ucrainiene. În şedinţa de deschidere a << Radei Centrale >> din Kiev, reprezentantul Sovietului lucrătorilor şi soldaţilor din Petersburg a ameninţat chiar să împrăştie adunarea cu forţa baionetelor, dacă Rada nu rezervă soluţiunea chestiunii ucrainiene pentru Adunarea Constituantă generală a Rusiei.

Riposta profesorului Hruşevski, care prezida, a fost de o energie extremă: << Cu cine avem a face? Cu prieteni sau cu duşmani? Recunoaşteţi dreptul poporului de a-şi organiza singur viaţa pe propriul lui teritoriu, sau sunteţi reprezentanţi ai vechiului sistem de rusificare?>>, - şi ca concluzie: << Rada Centrală va trebui să se transforme dintr-o organizaţie naţională într-o organizaţie teritorială internaţională>>.

Guvernul provizor din Petrograd, luând o atitudine şovăitoare faţă de revendicările ucrainenilor, aceştia nu s-au sfiit de a recurge la ameninţări făţişe. Aşa, organul oficial al Consiliului din Kiev, << Nova-Rada>> scria:

<< Ucrainenii s-ar fi mulţumit pentru moment de a se mărgini la revendicarea, comună tuturor partidelor, unei largi autonomii naţional-teritoriale şi la asigurarea Dreptului Constituţional ucrainean prin instituţii federative. Însă steagul Ucrainei independente rămâne ridicat, şi va fi ridicat, şi va fi desfăşurat îndată ce centraliştii ruşi îşi vor manifesta pofta de a nu ne acorda o deplină autonomie, în mijlocul unei Rusii federative şi democratice, pe care o revendicăm >>.

Iar preşedintele Consiliului de miniştri din Ucraina (<< secretariatul general>>), ce s-a format în curând, d. Vinicenco, a declarat reprezentaţilor presei, relativ la atitudinea guvernului provizor:

<< Asemenea atitudine despreţuitoare şi complectă neînţelegere a situaţiunii reale poate provoca toate complicaţiunile şi tulburările imaginabile. Multe detaşamente ucrainene ale armatei ne-au făcut cunoscut, că ele sunt gata la cel dintâiu apel al Radei Centrale, de a ne veni << în ajutor>>.

Iar referindu-se la recenta ciocnire dintre trupele ucrainene şi ruse în Kiev, d. Vinicenco a adăogat:

<< Nu se poate garanta, că evenimentele din Kiev nu se vor repeta în porţiuni încă mai mari>>(Utro Rossii, din 14 August 1917).

Cu toate că guvernul din Petrograd a fost susţinut, putem spune, aproape de unanimitatea opiniei publice ruse, lupta dintre el şi Rada Centrală din Kiev a fost scurtă, şi i-a dat acestei din urmă câştig de cauză.

Fazele acestei revoluţiuni ucrainiene se pot rezuma în scurt astfel:

La atitudinea guvernului faţă de organizaţia Radei Centrale, aceasta în curând după constituirea ei formează un guvern provizor propriu pentru Ucraina, sub denumirea de << Secretariatul general al Ucrainei>>; în acelaşi timp Rada lansează un manifest către poporul ucrainean, în care îi anunţă organizarea unei administraţii pentru Ucraina, independentă de guvernul central din Petrograd.

Guvernul provizor însărcinează atunci pe ajutorul ministerului de Interne, prinţul Urusov, să meargă la Kiev şi să suprime cu forţa organizaţia ucrainiană. Dar atitudinea trupelor ucrainene, tocmai în momentul când se hotărâse ofensiva din Galiţia, forţează guvernul la concesiuni. În locul prinţului Urusov, vine la Kiev însuşi Kerenski cu alţi trei miniştri.

În urma tratativelor anevoioase, se închee în ziua de 15 Iulie a.c., un tratat în regulă, după care guvernul central recunoaşte în principiu autonomia Ucrainei, fără să aştepte Adunarea Constituantă, şi admite ca, în anume condiţiuni, Ucraina să fie guvernată de propriul său Consiliu de miniştri; Guvernul din Petrograd se angajează << pe cât va fi cu putinţă>> să faciliteze până şi crearea unei armate ucrainiene distincte.

<< Tratatul>> din Kiev formează astfel în momentul de faţă din punctul de vedere al dreptului public, baza legăturilor Constituţionale dintre Ucraina şi Rusia. Realizarea lui presupune ca o condiţie sine qua non, transformarea Rusiei într-un Stat federal.

Dar dacă în Rusia nu se va stabili definitiv o republică şi democratică? Care va fi situaţia juridică a Ucrainei?

E evident că atunci Ucraina, ca Stat legat de Rusia numai pe baza unui tratat, odată ce acest tratat nu este observat de unul din contractanţi, îşi poate revendica o independenţă desăvârşită.

Ceeace este sigur însă, e că viitorul Ucrainei va atârna în totul dela rezultatul răsboiului.

De pe acum curelele separatiste cresc, cum a fost silit să recunoască însuşi << secretarul general>> al Ucrainei, d. Vinicenco (Utro Rossi, din 25 August 1917).

Prelungirea turburărilor revoluţionare, şi mai cu seamă fantoma revoluţiei agrare pan-ruseşti, neacceptabilă pentru Ucraina individualistă, care nu cunoaşte << Mirul>> rusesc, pot numai întări aceste curente.

Se poate prevedea, dacă răsboiul se prelungeşte, că Puterile Centrale vor fi silite să sprijine aceste curente cum am sprijinit şi revendicările Poloniei. Nu numai consideraţiile politice pentru viitor, dar chiar interesul militar imediat le poate îndemna la această acţiune.

Armatele austro-germane ajunse la Kiew, şi independenţa Ucrainei proclamată, răsboiul mondial va trebui să ia un sfârşit, şi în favoarea Puterilor Centrale.

De aici se poate vedea enorma însemnătate a problemei ucrainiene în momentul de faţă pentru România.

Ucraina independentă, încă multe vreme ar fi silită să caute sprijin împotriva Moscoviei, la Puterile Centrale.

Toată desvoltarea noastră viitoare, şi situaţia noastră în Europa, vor atârna în primul rând de perspectivele acestei evoluţiuni politice.

Marii şi micii noştri bărbaţi de Stat vor fi siliţi să se convingă de existenţa Ucrainei…

26Septembrie

IV.Ucraina şi Maximaliştii

Nădăjduim că d-nii Take Ionescu şi N. Iorga s-au convins în sfârşit de existenţa Ucrainei…

Zilele trecute Ucraina a stat, putem spune, în centrul atenţiunii publice. Nenumăratele telegrame contrazicătoare au putut numai să încurce pe cetitori, cari nu sunt în măsară să urmărească de aproape celeidoscopul revoluţiei ruse.

La 20 Noembrie a.c., << > din Kiev, -adică Consiliul naţional al Ucrainei, -a publicat un << Universal>>, prin care se proclama Republica Ucraineană.

Pasagiul esenţial al << Universalului>> sună ast-fel:

<< Noi, Rada Centrală.,. declarăm, că Ucraina de azi înainte formează Republica Naţională Ucraineană, fără să se despartă însă de Republica Rusă. Întrucât noi afirmăm unirea noastră cu Rusia, trebue să ne întărim în ţara noastră, şi cu toate forţele noastre să dăm ajutor Rusiei, pentru ca întreaga Republică rusă să ajungă o federaţiune a diferitelor popoare libere. Până la convocarea adunării cosntituante ucrainene autoritatea supremă în ţară, puterea legislativă şi executivă se află în mâinile noastre, ale Radei Centrale ucrainene şi ale guvernului nostru (secretariatul general) >> .

După ce << Universalul>> decretează imediat unele reforme imortante, ca exproprierea domeniilor, ziua de opt ore de muncă, etc., el aduce la cunoştiinţa generală, că Rada Centrală, va lua măsuri energice pentru a îndemna atât pe Aliaţi, cât şi pe inamici, să intre imediat în tratative de pace.

Importanţa istorică a acestui << Universal>> constă în fond în anunţarea unei noui revoluţiuni pentru toată Rusia, şi în multe privinţi a revoluţiei mai radicale, decât cele anterioare.

În adevăr, până acum Ucraina a fost întâiu recunoscută autonomă de către guvernul Kerenski, care se tocmea cu Rada Centrală asupra limitelor acestei antonomii, asupra competenţii << Scretariatul general>>, asupra liniilor de demarcaţiune dintre autoritatea centrală şi cea locală etc., şi în ori-ce caz rezervă deciziunea definitivă Constituantei generale ruseşti.

Revoluţia maximalistă a recunoscut în principiu dreptul la autonomie tuturor naţionalitaţilor Rusiei, dar totuşi guvernul din Petrograd se afirma ca autoritate supremă a Rusiei întregi, şi chema în Constituanta rusă şi pe reprezentanţii tuturor naţionalităţilor.

<< Universalul>> însă, deşi vesteşte horărârea Ucrainei de a nu se separa de restul Rusiei, consideră că Republica rusă în momentul de faţă se află abia în procesul de formaţiune. Rada Centrală crede ast-fel că Republica federativă rusă trebuie să ia fiinţă din colaborarea popoarelor libere, -acţiunea trebue să plece deci de la periferie, nu de la centru.

Mai mult. Centrul de gravitaţiune al Rusiei de mâine trebue să fie în Ucraina, nu în Moscova, la Kiev, nu la Perograd, nici măcar la Moscova!…

Ucraina a şi luat asupra-şi iniţiativa acestei acţiuni, desconsiderând guvernul din Petrograd. Ca primul pas în acestă direcţie Rada Centrală convocă o adunare constituantă ucraineană, iar până atunci declară că ea singură, împreună cu Secretariatul general din Kiev, vor exercita toată autoritatea supremă în ţară, care de pe acum e considerată ca o republică naţională liberă.

După această concepţie Republica generală rusă nu se poate organiza din Petrograd, de cătră Constituanta pan-rusă, ci numai prin buna înţelegere dintre republicile libere, în cari s-ar constitui diferitele naţionalităţi. Numai constituantele naţionale şi regionale pot determina limitele de competenţă pentru Constituanta generală rusă, care ar emana ast-fel numai din voinţa comună a republicilor libere confederale.

Cu alte cuvinte Rada Centrală lichidează printr-o singură trăsătură de condeiu Istoria milenară a Rusiei…

Deşi << Universalul>> nu atacă direct guvernul din Petrograd, şi chiar sprijină acţiunea acestuia pentru pace, dar conflictul în aceste condiţiuni a fost inevitabil.

E interesant, că odată ce s-a ivit perspectiva unui confiict între Rada şi guvernul maximalist, cadeţii, cari făceau un cap de acuzaţie împotriva lui Kerenski, pentru că recunoscuse simpla autonomie a Ucrainei, -acum imediat au şi început să sprijine acţiunea ucrainenilor. Acelaşi lucru se poate spune şi de Kaledin. Explicaţia trebue căutată în politica relativ moderată a Radei Centrale, mai cu seamă în ce priveşte problema agrară. E natural deci ca elementele burgheze şi cazacii să caute sprijin în Ucraina.

Pe cât se pare, Rada Centrală n-a respins aceste ajutoare, foarte suspecte, din punctul de vedere al sinceritaţii lor. Dacă mai adăogim, că pentru însăşi ţărănimea ucraineană, care nu cunoaşte << mirul>> rusesc, ideile extreme ale maximaliştilor nu pot fi simpatice, iar că guvernul din Petersburg la rândul său e dispus să sprijine împotriva Radei moderate, pe maximaliştii locali, cari sunt în minoritate în Ucraina: atunci ne putem da seama de complexul împrejurărilor, din cari s-a născut conflictul.

În ultimatul său cătră Radă, Sfatul comisarilor naţiunii din Petrogard spune:

<< Sovietul comisarilor naţiunii recunoaşte Republica naţiunii ucrainene, cât şi dreptul ei de complectă separaţiune de Rusia>>, dar, << Rada sprijină o conspiraţie contra guvernului Sovietului, referindu-se la pretinsele drepturi de independenţă a regiunii Donului şi Kubanului, acoperind astfel insurecţia anti-revoluţionară a lui Kaledin>>…

În răspuns Rada Centrală a accentuat, << că s-ar putea ajunge la o înţelegere, dacă comandantul suprem şi comisarii maximalişti ar renunţa să se amestece în afacerile interne ale Ucrainei>>.

Guvernul din Petrograd s-a arătat în genere conciliant, totuşi a făcut cunoscut, că << o întelegere cu Rada ucraineană ar putea fi posibilă numai atunci, când aceasta ar promite imediat şi necondiţionat să retragă orice sprijin insurecţiei lui Kaledin şi a cazacilor săi, cât şi uneltirilor cadeţilor>>.

Pentru ca evenimentele acestea să fie văzute în adevărata lumină, trebue să spunem, că însuşi Kaledin a propus guvernului din Petrograd, să înceteze lupta << cu condiţie ca maximalişti să nu se amestece în afacerile regiunii Donului>>.

Evident, dar, că el şi cazacii săi, se opun mai ales întinderii reformelor maximaliste în regiunea Donului.

De aci rezultă, cât de lipsite sunt de temeiu speranţele Înţelegerii de a profita din aceste conflicte.

Nimeni astăzi în Rusia nu-şi mai face iluzie în ce priveşte soarta răsboiului. Rada Centrală ea însăşi insistă asupra încheerii grabnice a păcii şi trimite un reprezentant al Ucrainei să participe la tratările din Brest-Litovsk. Chiar cadeţii nu mai luptă astăzi pentru << credinţa cătră Înţelegere>> şi pentru continuarea răsboiului, ci numai pentru salvarea proprietăţii, cum rezultă limpede din platforma lor electorală pentru Constituantă. Pentru salvarea proprietăţii ei sunt gata de a sprijini chiar şi mişcările separatiste, cum sunt în fond acţiunea Radei şi a cazacilor lui Kaledin !

Aici au ajuns imperialiştii de eri, în urma victoriei maximaliste…

Dar pe urma fărămiţării sfintei Rusii de altă dată, prin toate aceste mişcări centrifuge, într-o mulţime de State mai mult sau mai puţin independente, forţa ei militară, evident, şi mai puţin ar putea fi luată în consideraţie.

Rasboiul este deci mort, chiar dacă maximaliştii vor fi răsturnaţi înainte de a putea încheia formal pacea.

Iar dacă în urma ultimatului Sovietului încercările de împăcăciune nu vor reuşi, şi se va ajunge la un conflict armat cu Ucraina, cine ştie dacă Rusia nu se va desface în State cu totul independente şi chiar învrăjbite?…Consecinţele ar fi incalculabile !

Oamenii treji chiar din sânul Intelegerii au început în sfârşit să-şi dea seama de adevăr.

Aşa în articolul de fond din Le Temps din 10 decembrie a. c., găsim următoarea melancolică mărturisire:

Pentru moment, e puţin interesant dacă Rusia va încheia pacea sau nu ; pentru că naţiunea rusă întreagă reclamă pacea ca un panaceu, şi ori-cine ar încerca să se opună curentului ar fi probabil strivit fără glorie şi fără folos…

Această pagină a Istoriei este în ori-ce caz întoarsă definitiv…

25 Decembrie

V. Ucraina independentă

Ca un simplu incident în discuţiunile conferinţii din Brest Litovsk, s-a săvârşit un mare eveniment al Istoriei mondiale: în societatea Statelor a intrat un nou membru. Ucraina independentă, nu numai autonomă.

Pentru cetitorii << Luminei>>, cari au putut urmări în coloanele ziarului peripeţiile luptei pentru renaşterea Ucrainei, acest eveniment nu e neaşteptat, el apare ca o încoronare logică a unei lungi evoluţiuni.

Deşi… << desbaterile>> Parlamentului român şi << Analele Academiei>>, prin glasul autorizat al savanţilor şi al bărbaţilor noştri de Stat, păstrează pentru Istorie afirmarea contrarie, poporul ucrainean s-a îndărătnicit totuş în voinţa de a fi, şi a ştiut să-şi impună recunoaşterea Republicii naţionale ucrainene atât Rusiei, cât şi aliaţilor şi inamicilor ei.

Din procesul verbal al conferinţii din 10 Ianuarie a. c. rezultă limpede că mai cu seamă în vederea acestui scop delegaţii Ucrainei au şi mers la Brest-Litovsk, dându-şi seama că nu s-ar putea găsi o conjunctură mai prielnică pentru revendicările lor.

Declaraţia delegaţiunii ucrainene se înfăţişează, cum cu drept cuvânt a relevat secretarul de Stat von Kuehlman, ca un document istoric de importanţă covârşitoare.

Voiu analiza acest document din punctul de vedere care ne interesează aici.

Chiar de la început, în scurta cuvântare introductivă, preşedintele delegaţiunii ucrainene, d. Holubovici, face o declaraţie foarte semnificativă.

Relevând termenul de zece zile, acordat de Conferinţa Statelor Înţelegerii pentru aderarea la tratativele de pace d. Holubovici urmează:

<< Statul nostru, republica Naţională Ucraineană, al cărei popor a fost totdeauna dispus la pace, a fost primul care a răspuns la apelul d-voastră>>…

Aşa dar, lucrul este înfăţişat ast-fel ca şi cum Ucraina se prezintă la Brest-Litovsk, nu pentru că ar fi făcut parte din Rusia, ci ca un Stat beligerant independent, care răspunde la apelul Sovietului Comisarilor din Petrograd, cum ar fi putut răspunde Franţa sau Anglia, dacă ar fi voit să adere la tratativele de pace !

Invocând apoi rezoluţia Radei centrale din Kiev, pe care o cunosc cetitorii noştri, reprezentantul Ucrainei, face o declaraţie solemnă:

<< Republica Ucraineană îşi reia în momentul actual existenţa naţională pe care o pierduse acum vr’o 250 de ani, şi intră acum în rapoartele internaţionale cu drepturile ce i se cuvin pe acest teritoriu>>… Din acest motiv - << Secretariatul general al Republicei Ucrainene crede de cuviinţă să ia o atitudine independentă la actualele tratative de pace>>.

E ceva grandios în amintirea acelei mari date în Istoria Orientului european, când acum 250 ani poporul ucrainean, după ce a rupt, în urma unei lupte eroice, legăturile sale cu Polonia, era pe cale de a încheia o Uniune personală cu Moscovia.

Evident, prin această reminiscenţă istorică reprezentantul Ucrainei a voit în primul rând sa sublinieze << atitudinea de independenţă>>, pe care poporul său şi-o reia în momentul de faţă.

Nota guvernului din Kiev, remisă cu acest prilej guvernelor Puterilor reprezintate la Conferinţă, e şi mai precisă şi mai categorică, decât declaraţia d-lui Holubovici.

Amintind de asemenea rezoluţiunea Radei Centrale din 20 Noembrie 1917, Memoriul ucrainean continuă:

<< Prin acest act de Stat a fost decisă situaţia naţională a acesteia (a Ucrainei). Năzuind la înfiinţarea unei alianţe federative a tuturor republicelor create în momentul actual pe teritoriul fostului imperiu rusesc până la data formării unui guvern federativ în Rusia… Republica Naţională ucraineană a început relaţii internaţionale independente >>… După ce se referă la faptul trimiterii în acest scop a delegaţilor ucraineni pentru încheierea armistiţiului << pe frontul de sud-vest şi pe cel român, cari sunt unite acum într-un singur front ucrainean, sub conducerea guvernului Republicei Ucrainene>>, nota rezumă în 9 puncte condiţiunile de pace generală, după concepţia guvernului ucrainean.

Primele şase puncte nu se deosebesc esenţial de condiţiunile formulate şi de cătră Sovietul Comisarilor naţiunii din Petrograd. Celelalte însă trei cari se referă în special la situaţia Ucrainei, merită toată atenţiunea:

<< Republica Ucraineană,- sună punctul 7,- Republica Ucraineană, care în momentul de faţă ocupă pe teritoriul său frontul ucrainean şi care în chestiunile internaţionale are o acţiune independentă,- fiind reprezintată de guvernul său, asupra căruia cade sarcina de a apăra interesele poporului ucrainean,- trebue să ia parte, ca şi celelalte Puteri, la toate tratativele de pace, la toate Conferinţele şi Congresele >>…

În consecinţă, în punctul 8 se afirmă, că şi pacea încheiată cu Puterile Centrale, << numai atunci ar lega Ucraina, dacă condiţiunile ei ar fi acceptate şi semnate de guvernul Republicei naţionale ucrainene>>,- întrucât nu există încă (punctul 9) un guvern federal, << recunoscut de toate republicele>> din vechia Rusie…

În urma discuţiunii urmate la Conferinţa din Brest-Litovsk, atât delegaţiunea rusă, prin glasul d-lui Trotzki, cât şi reprezentanţii Puterilor Centrale au recunoscut, că delegaţiunea ucraineană nu va lua parte la desbateri numai ca o fracţiune a delegaţiunii ruse, ci independent, şi anume, că << delegaţiunea ucraineană şi cea rusă formează două delegaţiuni independente şi separate ale unuia din grupurile contractante >>, precum şi reprezentanţii Statelor din lagărul advers formează delegaţiuni independente şi separate ale celuilalt grup…

Care dar este situaţia juridică creată ast-fel Ucrainei?

Este evident că în momentul de faţă Ucraina este un Stat cu desăvârşire independent, cel mult aliat cu << Rusia-mare>>.

Ea s-a prezintat la Conferinţa din Brest-Litovsk în aceleaşi condiţiuni, în cari s-ar fi putut prezinta acolo şi celelalte State ale Înţelegerii alături de Rusia, dar printr-o delegaţie deosebită şi independentă, şi va lua parte la tratative ca un Stat de sine stătător, având în vedere numai interesele poporului ucrainean.

Dacă ucrainenii afirmă intenţiunea lor de a face parte din federaţiunea rusă, ei însă nu înţeleg că această federaţiune să fie organizată de la Centru, fie chiar prin hotărîrile Constituantei generale ruseşti. Pentru ei legătura cu Rusia nu mai poate rezulta decât dintr-un tratat de alianţă federativă, liber consimţit << de toate republicele create pe teritoriul fostului imperiu rus>>.

Nu se poate încă şti dacă alianţa în adevăr se va putea încheia. Până atunci însă Ucraina îşi va duce viaţa de Stat naţional, în afară de ori ce legătură constituţională cu Rusia.

Şi această situaţie e recunoscută de Statele Înţelegerii cari şi-au şi trimis reprezentanţi diplomatici la Kiev, iar la Brest-Litovsk nu numai de cătră Puterile Centrale şi aliaţii lor, dar şi de reprezentanţii Rusiei.

România, evident, poate cu atât mai puţin tăgădui astăzi existenţa Ucrainei, cu cât frontul românesc a ajuns să facă parte din frontul ucrainean…

Cât pentru situaţia Basarabiei, în urma celor petrecute la Brest-Litovsk, voiu reveni altădată.

Nepătrunse sunt căile Domnului…

În puţinele numere din << Neamul românesc>> cari au putut răsbate până la noi, am putut ceti studii savante asupra Chinei, Japoniei, Mexicului… Dar o fi descoperit savantul nostru profesor şi academician, d. N. Iorga, în sfârşit, şi Ucraina?…

În ori-ce caz nădăjduesc, pentru istoricul viitor al culturii noastre naţionale, că nu va dispare acel număr << Analelor Academiei>>, în care d. Iorga încerca să-l convingă pe profesorul Hruşevski, actualul preşedinte al Radei din Kiev, că Ucraina nu există, şi nici n-a existat vr’odată… numai ca să înfunde pe ignorantul scriitor al acestor rânduri…

15 Ianuarie

VI. D-l Nicolae Iorga-Ucraina

Ucraina nu-l mai lasă să doarmă pe d. Iorga.

În numărul din 14 (1) Ianuarie a. c., al „Neamului românesc”, găsim semnat de d. Iorga, articolul cu titlul „Ucraina şi presa noastră”.

Din acest articol rezultă în primul rând că, despre părerile mele în chestia ucraineană, a vorbit în ziarul conservator din Iaşi un om cu greutate, pentru că, fiind dat intrepidul caracter al marelui nostru savant şi ilustrul academician, d-sa numai atunci nu înjură şi nu cleveteşte la cea mai mică contrazicere, când contradictoriul este cel puţin un prinţ sau, în orice caz, un om mare, bogat şi puternic.

În al doilea rând, din acest articol rezultă, că „omul luminat” şi însemnat, care a ştiut să impue un limbaj mai mult sau mai puţin cuviincios chiar indomptabilului d. Iorga, a recunoscut în „Evenimentul”, că scriitorul acestor rânduri a avut dreptate când a arătat marea însemnătate a problemei ucrainene, pentru viitorul neamului românesc.

Nu ne-a căzut în mână numărul citat al „Evenimentului” dar această mărturisire este cu atat mai preţioasă, cu cât ea, de sigur, învederează un revirement în judecata întreagă asupra politicei noastre. În adevăr, chestiunea Ucrainei nu se poate izola din complexul din argumente cari au fost aduse împotriva politicei ruso file.

Această concluzie rezultă şi din cuvintele d-lui Iorga, că şi ziarul conservator, care publicase articolul „omului luminat”, a admis „meritul profesorului Stere” şi adevărul spuselor sale, „obiectând numai că nu se poate face o politică bazată pe acest adevăr”.

Deci „omul luminat” a afirmat contrarul, regretând probabil lipsa de orientare a conducătorilor politicei noastre.

Concluzia noastră e confirmată şi de un articol ulterior al „Neamului românesc”, din 18 (5) Ianuarie a. c., care a fost reprodus în parte în „Lumina” (No. 158), în care d. Iorga deasemeni se plânge de păcatele unor „oameni de bun neam, luminaţi (n’o fi acelaş?…) în locuri înalte” …

Putem fi recunoscători d-lui Iorga pentru aceste revelaţiuni.

Aş putea să trec cu vederea partea a doua a articolului, care priveşte o discuţiune veche, rezolvită de evenimente. Dar ea este caracteristică pentru tiparul moral al autorilor dezastrului nostru naţional.

D. N. Iorga este teoreticianul, cugetătorul, ideologul politicei de alipire la Rusia.

Pentru un savant, probitatea intelectuală e criteriul nu numai al caracterului său dar şi al valorii sale ştiinţifice.

Şi în puţinele rânduri, din articolul d-lui Iorga, relative la acestă discuţiune, marele nostru savant şi ilustru academician îşi dă măsura deplină a probităţii sale intelectuale.

„Ucraina,- spune mai întâiu d. Iorga,- a fost dobândită de profesorul Stere, şi ştiinţificeşte şi politiceşte, din Austria”.

Cum din Austria? Pentru ce din Austria? Un om născut pe malul Nistrului, hotarul străvechiu dintre Moldova şi poporul ucrainean, avea oare nevoie de „Austria” ca să afle despre Ucraina?

În al doilea rând, acest idealist fără prihană afirmă: „meritul său (al d-lui Stere) este numai acela de a fi crezut în putinţa realizării planului austriac”…

Care plan austriac?

În cuvântarea mea din Parlament, din 15 Decembrie 1915, eu în două locuri amintesc Ucraina.

În primul loc, mă refer la simple fapte istorice: tratatul de la Perieslav, nesocotirea lui de către Rusia, transformarea vechei Ucraine în gubernii, politica Ecaterinei a II-a, etc. Tot fapte cari se pot găsi în orice bun manual de Istorie.

În al doilea loc, vorbind ipotetic despre cazurile în cari s-ar putea schimba politica de expansiune a Rusiei, şi deci în consecinţă şi atitudinea noastră, spun textual:

„Se vor schimba împrejurările? Va renaşte Polonia sau poate Ucraina? Nu vom mai fi noi vecini cu Rusia? Poate se vor schimba atunci şi căile politicei ruseşti”…

Ce am putut lua aici din Austria? Şi ce „plan austriac” a putut extrage d. Iorga din aceste cuvinte?

Dar aceste pasagii au motivat declaraţia d-lui Take Ionescu că „nu ştie ce este Ucraina” şi faimoasa întrerupere a d-lui Iorga că „Ucraina nici nu există”.

Afirmările acestea, a unui om de Stat de reputaţia d-lui Take Ionescu şi a unui savant de talia d-lui N. Iorga, m-au silit să consacru chestiunii ucrainene 8 pagini din „Viaţa românească”(No. 12 din 1915).

M-am mărginit să discut numai dacă îi este ertat unui om de Stat să nu ştie astăzi ce este Ucraina.

N-am citat pe nici un austriac, nici măcar pe un neamţ; am reprodus însă pasagii din lucrarea unui ceh panslavist, Lubor Niederle, publicată de Academia din Petersburg, din scrierile unui profesor francez de limbile slave, Louis Leger, din cartea unui alt francez Victor Berard, din „Histoire generale” a francezilor Ernest Lavisse şi Alfred Rambaud, în sfârşit din Analele Academiei de ştiinţi din Petrograd.

Şi concluzia la care am ajuns se rezumă în următoarele cuvinte:

„O naţiune vie, de 30 de milioane, nu va putea să fie stârpită de pe faţa pământului , oricare ar fi rezultatul răsboiului de astăzi. Rusia fiind învinsă, chiar de nu s-ar renaşte Statul ucrainean, problema nu poate fi sustrasă din câmpul de viziune al unui om de Stat şi, mai puţin, al unui om de Stat român”…

Ce a fost luat aici din Austria şi în ce constă „planul austriac”, pe care mai cu seamă „Ucraina, aşa cum este astăzi” să-l fi „trântit la pământ”?

S-a realizat pur şi simplu una din ipoteze : Statul Ucrainean e născut şi România nu mai este vecină cu Rusia?

Cum dar poate triumfa d. Iorga, care afirmase că Ucraina „nici nu există”?

Savantul nostru istoric şi ilustrul academician ne spune misterios:

„Dacă împrejurările ar fi altele, am trimite pe cetitori la memoriul despre Ucraina, pe care l-am publicat în Analele Academiei Române şi la care nu s-a putut da nici un răspuns”…

E adevărat că, după acest monumental memorial, am crezut de prisos să mai discut cu d. Iorga.

Nu-l voiu analiza pe larg nici acum, rezervandu-mi această plăcere pentru vremurile când cetitorii d-lui Iorga nu vor fi izolaţi de cetitori noştri.

Dar fiindcă cenzura d-lui I. G. Duca nu-i răpeşte d-lui Iorga personal putinţa de a ceti aceste rânduri, îmi permit sa-l întreb: pentru ce marele nostru savant şi ilustrul academician simte nevoe de „alte împrejurări” pentru a-şi trimite cetitorii la memoriul în chestie?

Nu cumva pentru că astăzi, chiar cei mai mari creduli dintre admiratorii marelui nostru istoric n-ar mai putea înghiţi negaţiunea existenţei Ucrainei?

În adevăr,d. Iorga îşi justifică atunci astfel necesitatea de a întreţine despre Ucraina pe nemuritorii noştri:

„Când, în altă incintă, am spus că „Ucraina nu există” acela a cărui cuvântare o întrerupsesem, profesor de universitate şi el, director al unei mari reviste şi rector al universitaţii din Iaşi, mi-a răspuns printr-o vehementă protestare în paginile „Vieţii româneşti”…

Ca întâmpinare la această „vehementă” protestare, d. Iorga îşi publică un memoriu de 60 de pagini în quarto din care, după obiceiul d-sale, cincizeci sunt în afară de chestie..

Iar, şi cât este în chestie, acest memoriu, în care cuvintele „Ucraina” şi”ucrainean” apar întotdeauna între ghilimelele ironice, rezolvă toate problemele şi dificultăţile cu multă eleganţă:

Statul Ucrainean, pentru acest incomparabil istoric, a fost o simplă „organizare de pradă” (pag. 766); marele Hatman- un „simplu Spartacus, mai norocos decât celalt” (pag. 768); poporul lui- „bandele lui Bogdan Hmielnitki” (pag. 735) sau şi mai simplu „bandiţii Cazaci” (pag. 738); limba grăită de ei, după autoritatea unui călător din veacul XVIII- „un jargon de alintare”, „facon de parler fort mignon”, „un dialecte de la polonoise” (pag 736), iar după autoritatea d-lui Iorga însuşi- „un limbagiu popular, scris fonetic, în care s-au păstrat cu îngrijire, din deosebite jargoane, tot ceeace poate fixa mai impresionant deosebirile (pag. 746).

„Aşa zisa Ucraină” pentru d. Iorga este atât de moartă, încât d-sa, cu cel mai formidabil aplomb, şi-a permis, în primăvara anului de graţie 1916, următoarea profeţie:

„Hatmanul Mazepa va fi nutrit planuri vagi de regalitate, cari se sfârşiră odată cu dânsul, dar aşa zisa „Ucraina” va fi de acum înainte doar un capitol din istoria armatelor imperiale ruseşti. Până ce, de la 1860-70 încoace, ea a devenit un capitol din acţiunea diplomatică a Austriei împotriva integrităţii amenţitorului Stat al tuturor Rusiilor”…(pag. 744).

Şi în altă parte:

„De atunci(după moartea lui Mazepa) acest „Stat” nu s-a mai putut ridica. Acei politiciani cari vorbesc azi de Ucraina n-au, când nu sunt simpli Evrei în căutarea de situaţii, nici o înrudire cu Mazepa”…(pag. 772).

Cum vedeţi, pentru ilustrul academician, în Martie 1916, Ucraina, în cazul cel mai bun, a fost o invenţie evreiască. Iar astazi, când s-a înfiinţat o Republică Ucraineană, - sub conducerea „politicianilor din Galiţia” ca d-nii Hruşevski şi Holubovici, -care a luat sub protecţia ei pe guvernul din Iaşi şi pe însuşi domnul Iorga, - ea „a trântit la pământ politiceşte meritul profesorului Stere”, care îşi permisese pur şi simplu să afirme existenţa Ucrainei, şi-i dă siguranţa neuitatului autor al memoriului din 1916 că-l va „trânti la pământ şi stiinţificeşte”, când vor veni „alte împrejurări”…

A ! în zadar d. Iorga vrea să se pue sub scutul „altor împrejurări”.

Numele Ucrainei va rămâne pentru vecie legat de numele nemuritorului nostru istoric!

Cât va trăi d. Iorga, fiecare dată când va auzi despre acest Stat, pe care d. Sa îl înmormântase ca o „organizare de pradă” şi despre acest popor de „bandiţi” cu „jargonul” lui polonez sau rus, care intră acum în rândul marilor Puteri europene, - fiecare dată i se va ridica în faţă ca o Nemesis răzbunătoare, Memoriul din Analele Academiei…

Şi d. N. Iorga Ucraina va servi de pildă generaţiilor viitoare de academicieni români!…

10 Februarie 1917

IC XC NI KA

RECOMAND

NITOI OVIDIU

luni, 11 aprilie 2016

CONSTANTIN STERE MARELE RASBOIU SI POLITICA ROMANIEI-5

„IDEALUL NAŢIONAL” ŞI BASARABIA

II

CAP. IV

REVOLUŢIA DIN RUSIA ŞI CONSECINŢELE EI

NAŢIONALITĂŢILE DIN RUSIA

I.Polonia şi Ucraina

Arhivă blog

Despre mine