Către Georg Focke (XI)
Paris, 29 dec. 1984
Dragă prietene,
Nu ţi-am răspuns la
scrisoarea din 14 dec. a.c., uite-aşa, findcă am fost bolnav. Ceea ce nu
înseamnă că acum, pentru că îţi scriu, nu mai sunt, dar nu foarte... (nimic
grav, doar vârsta...).
În primul rând:
felicitări pentru gândul la Criterii[1]. Fireşte,
poţi conta pe colaborarea mea - aş zice: oricând, oriunde, însă nu zic. Dacă
faci ceea ce ai de gând să faci, trebuie să faci ceva şi să nu cedezi amiciţiei: - calitate, rigoare - după care mai
stăm de vorbă, prieteneşte, la un paharul plinul... Asta vrea să spună că, dacă
am a-ţi pune o condiţie, este tocmai aceasta: de seriozitate, pentru calitate -
ceea ce, în clar ar veni aşa: nu orice ţi se trimite (cu bune intenţii, de la
bineintenţionaţi) devine publicabil. Chiar dacă ritmul apariţiei sau cantitatea
vor avea oareşcari şchiopătări.
În acelaşi sens, am
vorbit şi cu monicii (la telefon, pen’că Ierunca, pe urmele lui Cioran, are
mare temere de microbéstii - care, bestiile, uneori se transmit şi prin
firu-liru). Sunt: 1) Încântaţi - şi te felicită şi te admiră - pentru
curajul-de-revistă 2) Sunt, desigur, de acord să colaboreze - cu ce, cum? -
urmează a se. Pe ceilalţi nu i-am contactat, din motivele spuse mai sus, dar
nu-ţi face griji: nu de pretendenţi la colaborare vei duce lipsă...
În al doilea rând: Sărbători
Naţionale şi La Mulţi Abonaţi!
În al şaişpelea: Că tot
suntem, nişte coate-goale şi lucrăm necurmat la definitiva golire, nu doar a
coatelor noastre... Carevasăzică: pen’ că tot nu avem parale... De ce ai face
editură, scoţând cărţi care nu se vând; de ce o revistă, care...(mai bine să
bat în lemn, până la proba contrarie pe care n-aş mai o!) şi n-am trece şi la o
altă chestie - mult mai costisitoare, deci mult mai prăbuşitoare în negrul
faliment?
Iată, amice, ideea pe
care am scos-o de la naftalina tuturor (nu
am nici o veleitate de originalitate - însă...)
Ziceam, deci că facem o
chestie - şi ce altceva, putem noi face, decât acele obiecte numite cărţi? -
aşadar o carte, un cărţoi, mai precis, care să aibă următoarele dimensiuni (îmi
cunoşti talentele de cartograf, ei bine, nu pe acelea de volumetror): 33 cm
lungime, 22 lăţime şi... grosimea nu ţi-o divulg, pentru că depinde de grosimea
hârtiei celor 8 sau 900- sau de ce nu? 1.000 pagini...[2]
Şi ce va “cuprinde” cărţoiul cu pricina? Ce altceva decât o boambă! Una,
adevărat, cu explozie întârziat-anticipată, oricum, ceva, aşa ca acele obuze
“pierdute” din primul sau al doilea mondial, îngropate şi periculoase
po-ten-ţi-al... Nu, nu-i bună comparaţia (vârsta, boala, valur’li, malur’li).
Ca să nu mă mai alint: ar
fi vorba de o antologie bilingvă de poezie română în franţuzeşte.
Cunoscând oarecum pulsul
în Franţa (care este sublim, dar nu mai bate, neam, la poezie), cunoscând însă
şi “cârligele”care există doar în Franţa, îndeaproape asistat de Ana (nu am
vorbit cu nimeni, în afară de Marie-France Ionesco), iată ce credem noi:
- Antologie - da, dar să
nu apară cuvântul - eventual, nici măcar în subtitlu, nici măcar în coperta
interioară;
-Antologie, da, însă nu
va antologa doar valori pentru noi, românii, ci, mai ales cele care pot fi
translate (nu spun: traduse, din motive la care voi ajunge mai încolo). Aşadar,
vom antologa poezia românească nu neapărat de la o dată anume (deşi, vrând,
nevrând, vom fi siliţi să amintim pragul 1900), ci din momentul în care devine modernă - termen abuziv, dar mi-l voi
asuma.
- Aşadar, volumul se va
numi “Poezie română modern㔺i va prezenta poezie românească - indiferent unde
şi când a fost scrisă - care, a) să fie citibilă şi astăzi - nu doar de
români...; b) dacă nu aduce ceva nou (voi reveni), atunci să arate că este în
concertul-contextul poeziei moderne mondiale.
Antologia va fi împărţită
în trei mari (şi arbitrare) secţiuni:
I. “Cei mari” - să le
zicem aşa. Şi, pentru că “modernismul” nu poate fi conceput fără Macedonski, îl
vom plasa pe el ca “prag”. Iar ca nume: Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, Goga,
Crainic, Cotruş, Minulescu, Anghel, Davidescu, Pilat, Maniu, Mateiu I
Caragiale, Dan şi Emil Botta (poate: Petrică, Stamatiad, Eftimiu), sigur
Baltazar, Camil Petrescu, Streinu (VI.), Isanos, Călinescu, Philippide, Botez,
Stolnicu, Radu Stanca - şi vai, Zaharia Stancu.
Observaţie: Fireşte, toţi
românii avizaţi vor şti motivul pentru care, dispunând (teoretic!) de un spaţiu
atât de generos, nu am alcătuit o globală
vedere: ei bine, pentru că... oricât de valoroşi, sentimental, ar fi un
Cârlova, un Alecsandri, un Coşbuc (am punctat trei etape), aceştia nu prezintă
interes, cu eşantioane traduse în
franceză (riscul ar fi, culmea: traducătorul în franceză să facă “un Hugo” dintr-o Heliade
Rădulescu...) Însă, pentru că nu ne putem gândi la o “altă ocazie” (un alt
volum care să, eventual, acopere “golul”), vom recurge la un artificiu:
Pentru că pe Eminescu nu
putem să-l pomenim doar, fără să-l, totuşi, prezentăm: pentru că el “iese din
cadru”, însă este părintele poeziei româneşti; pentru că toate tentativele de
până acum de a traduce (în franceză) Eminescu au fost... aşa şi aşa... Ce vom
face noi? Vom împăca şi capra cu varza: Într-un studiu care va deschide nu doar
secţiunea întâi, ci însăşi Antologia, Eminescu va fi prezentat, pe larg, iar
exemplificările - chiar dacă vor fi pe două coloane, original şi traducere -
vor fi fragmentare şi îngropate în text. Această “şmecherie” ne va da
posibilitatea de, pe de o parte , a ne concentra asupra esenţialului - nu doar
din poezia lui, ci chiar dintr-o poezie (ai fi de acord să reproducem, de-o
pildă, “Luceafărul” integral? Sper că nu - cu toate că există vreo trei
variante în “franceză... ”).
Eu i-am enumerat pe
poeţii incluşi în prima secţiune într-o ordine arbitrară - treaba
prezentatorului să-i, eventual, grupeze, după afinităţi, şcoli, curente,
tendinţe etc. Oricum, în afară de prezentarea generală, de la început, fiecare
poet va fi prezentat aparte:în cazul unor poeţi nu atât de “geniali”
sau...intraductibili, greutatea va cădea pe acea prezentare - care va fi un
eseu - şi mai puţin versuri propriu-zise (de pildă, Goga: n-o să ne apucăm să
traducem mai mult de două-trei piese - însă comentatorul va situa fenomenul
Goga: la fel, Crainic; la fel, Gyr, - cu poezie mai întâi bucolică, apoi
“carcerală” -care în nici un caz nu trebuie ignorată. Încă o precizare: textele
prezentărilor, fie generale, fie pe-poet, vor fi imprimate numai în franceză
(doar n-o să pierdem spaţiu, dând şi “originalul”...).
(Voi reveni la câteva
chestii de “criterii”- scuzaţi!, după ce voi fi prezentat şi celelalte două
secţiuni)
II “Avantgarda”
(sau“avantgardismul” sau “Avangardiştii”...).
Această secţiune va fi cuiul lui Pepelea, deşi...Deşi nu doar atât...
Fireşte, vom trage cu
tunul Urmuz. Prezentat şi tradus în franţuzeşte, încă de acum 40 de ani, de
Eugen Ionescu...Lui Urmuz îi vom da atât spaţiu (tipografic) cât să cuprindă -
eventual - toate textele sale. La care se vor “lipi” oarecari comentarii de
Arghezi (cel care l-a publicat în Cugetul...).
Şi din nou un cârlig:
Prilej, pentru Ionesco, să re-vorbească de Caragiale, celălalt părinte al lui!
Aşa stând lucrurile cu
Urmuz, fireşte, vom fi impertinenţi şi drepţi, iar lui Tzara îi vom da “creţuirea”
pe care (n-o) merită. Spaţiul lui va fi modest, pentru că 1) Noi prezentăm
poezie scrisă în limba română - ori Tzara a scris puţin şi (foarte) prost, în
româneşte); 2) Tzara este tipul care a impus tăcerea, în Franţa, în legătură cu
Urmuz - chestie de “papalitate” cronologică... (de astfel, Ionescu s-a
prezentat la Gallimand, în ’44, cu traducerile sale din Urmuz, iar Paulhan, în
toată inocenţa, s-a adresat “specialistului casei în literatura română!”,
Tzara. Care a zis “NU!” Deci: Pizda mă-si!
Cu totul altfel îl vom
trata pe Funduianu şi Voronca - aceştia au scris şi mai mult, în româneşte, şi
mai mult mai bine - evident, preferinţa mea trage puternic spre fostul
Wechsler, fostul Fundoianu, devenit Fondane - care a fost, dacă nu singurul,
atunci printre extrem de puţinii “suprarealişti” (alt termen abuziv) care a
intrat în conflict cu ideologia procomunistă a colegilor şi, prieten, printre
alţi şi cu Panait Istrati, i-a scris lui Breton o scrisoare an-to-lo-gi-că! Dar
să nu mă întind...
Rezum: Urmuz, Tzara,
Fundoianu, Voronca,; evident, Vinea; şi, evident, Saşa Pană (prost poet, dar
extraordinar animator) - şi, evident, Cugler, tatăl neuitatălui Apunaki (deşi
“proză”, ca, de altfel, a lui Urmuz, ar putea profita de multe pagini...).
Evident, un alt cârlig: Eugen Ionescu - care nu a fost nici supra -, nu s-a
ilustrat ca poet, dar ne vom agăţa de acele versuri-pentru-fiinţe-mici, ca să
tragem şi pe turta noastră, românească, ceva din spuza...zeilor. La urma urmei,
Ionesco fiind, ar putea să se prezinte singur...; mai departe: Roll, Bogza, V.
Gheorghiu (poetul şi pianistul, nu popa de la Paris), Nicodim, Trost, Luca,
Păun... Evident. Gelu Naum, Geo Dumitrescu, Nisipeanu (foarte bun!), apoi
Tonegaru, Stelaru şi..., ei, da, Virgil Teodorescu... Să nu-l uit, deasemeni,
pe MRP - ca să mă întreb, de-o pildă, ce-i de făcut cu un Vintilă Ivănceanu,
totuşi... suprarealist?
Un bilanţ parţial: “Cei
mari” vor fi în jur de 30 (treizeci) “Avantgardiştii” -cca 20 - ceea ce, dacă
îl cred pe Filip, dă un total de - deocamdată - 50 poeţi.
Dacă ordinea de
prezentare în primele două secţiuni a fost cronologico-calitativă
(aproximativă), a treia secţiune - să-i zicem, pentru simplificare:
“Contemporană” - probabil va trebui “construită”... alfabetic. Aşadar:
III. După cum ţi-am spus, în afară de Marie-France
Ionesco nu am mai vorbit nimănui de proiect. Aşa că mă aştept la aspre
confruntări cu, de pildă, Ierunca. Dar să nu anticipez şi să-mi etalez
“criteriile” de antologare a “contemporanilor”:
- Poeţi care au... comis poezie în limba română, bună indiferent
de:
- timp - momentul în care au scris acea poezie bună (“la început”,
“la mijloc”, “în vremea din urmă”).
Aşadar, îl vom prezenta
de pildă, pe Ioan Alexandru, “cel de la început”, iar în prezentare îl vom
“mustra” pentru brâncovenismele ulterioare - şi chiar vom da eşantioane,
îngropate în textul prezentării; la fel cu Păunescu, la fel cu Ion Gheorghe -
şi, evident, cu Nichita. Oricum, nu îi
vom tăcea. Deasemeni, poeţi care au început îngrozitor, dar au continuat cu
poezie (Nina Cassian), sau au sfârşit (Baconsky); sau alţi care au început bine
, au continuat prost, dar şi-au revenit: Jebeleanu, Bănuş (chiar MRP).
-spaţiu - locul unde poetul a scris poezia (bună) sau unde...
domiciliază, în momentul de faţă.
Aparent, acest criteriu
este de la sine înţeles - ei, bine, există extremişti (mai corect:
exclusivişti) şi în România (care susţin sus şi tare că artă se face numai pe
solul patriei); şi în exil (care sunt convinşi că numai în libertatea
occidentală se poate face artă... adevărată). Findcă eu, unul nu cred în aşa
ceva, m-am gândit să prezentăm poezia-în-limba-româna,
scurt! Şi, pentru că am “avantajul” de a nu fi nici poet, nici critic literar,
ci un oarecare gustător de poezie, îmi permit să impun acest punct de vedere.
Latura moral-moralizatoare va ieşi din textele de prezentare a poetului cutare
sau a fenomenului cutare, nu prin omitere. Omişii, vor fi, să zicem, în prima
secţiune, un Topârceanu (nul ca poet), Militaru ori un Şt. O. Iosif - dar nu
Philippide (pe care-l radem în prezentare), pe un Demostene Botez (idem), ca să
nu mai vorbim de Zaharia Stancu. După cum nu vom pomeni de “poeţi” de specia
Crânguleanu, Ţărnea, Tulbure, Frunză, Dragoş - nici măcar pe Veronica Porumbacu
(oricâtă bunăvoinţă a avut, în vremea din urmă, tot degeaba - de unde nu-i...) Şi nu poate fi ignorat un
animal ca Păunescu - ras şi încondeiat, în prezentare, cu exemple.
Cât despre poeţii din
exil - acelaşi tratament: le va veni... rândul în ordine alfabetică - dacă. Aşa că oricât de scârbavnic ar fi
un om şi controversat, un Caraion, acesta este un mare poet - ceea ce nu este
cazul cu “cucoane cumsecade” ca Mioara Cremene, Vera Lungu sau altele, mai
“vechi”; deasemeni, nu este suficient să fii în exil, mare mâncător de
comunişti şi să fi publicat “necurmat, de 40 ani” ca alde Novac, Zahu Pană - ca
să “beneficiezi”.
Prevăd “târguieli la
sânge” cu Ierunca, chiar dacă fiecare va ceda, pe ici pe colo, principiul va fi
măcar enunţat...
Numărul poeţilor din a
treia secţiune va fi în jur de 60.
După calculele mele -
aşadar: format 33/22 cm, în cca 8-900 pagini vor putea fi incluşi cam 110 poeţi
- cu prezentările “generale”, prezentările individuale (doar în franceză) şi
poezii (în română şi franceză). Fireşte, în inocenţa-mi, am gândit bilingva în
funcţie de... ea însăşi: poeţi - individual - vor începe a fi prezentaţi
“cu-cartea-deschisă”, carevasăzică, în stânga paginii/cu soţ, în dreapta cea
făr’ de (exemplu:Arghezi: de la pp.32-33 - şi următoarele, se-nţelege...)
M-am gândit la acest format
oarecum straniu, tocmai pentru că prezintă poezie şi dacă într-un volum de
autor spaţiul alb rămas mai ales în dreapta, face bine, într-o antologie nu-ţi
prea vine să nu faci niţică economie...
Textul de prezentare
(individual) va fi pe două coloane fiecare de câte 8 cm, cu un spaţiu de 0,5
cm. Evident, cu alte caractere şi decât poezia în original şi decât poezia în
traducere. Nu mai este necesar să spun că poezia mai ales trebuie să aibă
caractere (tipografice) e-xem-pla-re!
Şi acum, salahorii:
a) prezentatorii - cei
mai buni, nu “cronicari” de poezie, ci oameni care şi-au făcut deja clasele:
unii dintre ei sunt şi poeţi (şi buni !), ca Doinaş, ca Dan Laurenţiu
(prietenul dumitale, de la Iaşi, de pe când se chema Ciobanu...), Negoiţescu,
Grigurcu - alţii “doar” critici - ca Lucian Raicu; deasemeni, Ierunca,
deasemeni Caraion, deasemeni Sanda Stolojan.
Aceştia vor face, pe de o
parte, prezentarea poetului în chestiune, pe de alta, vor selecta acele poezii
- fie deja traduse, în franceză, fie urâmând a fi traduse. Tot dintre ei se vor
alege cei care vor redacta prezentările “generale”. Oricum, toate aceste texte
vor fi eseuri.
b) traducătorii... am
ajuns la BUBA-CEA-MARE: traducerea poeziei, în general, în particular dintr-o
limbă poetică (prin imprecizie, prin tinereţe) în franceză...
Fireşte, dacă am ţine
seama de acest motiv - şi nu ne-am gândi la antologie. Pentru că, dacă un
Bacovia, de pildă, ar putea trece în franceză fără pierderi-foarte-mari, ce te
faci cu un Arghezi? Cu Barbu (şi faza ermetică, dar, şi cea, mai ales,
balcanică); dacă “avantgardiştii” ar fi - relativ - uşor de tradus, ce ne facem
cu “contemporanii”? Dintre ei, poate, Mazilescu, eventual Sorescu să treacă
vama fără grozave dificultăţi - dar ceilalţi?
Însă din moment ce am luat
taurul de corne (ei, aşi!), nici nu ne mai gândim la intraductibilitatea
poeziei. Unde se poate ceva - se poate; unde nu... punem puncte - puncte şi,
eventual, anunţăm că vom prezenta o traducere... nepoetică...
Fireşte, Alain Paruit
este Bulibaşa traducătorilor. A tradus deja cantităţi importante ( o parte
publicată în Cahiers de l’Est ) şi
probabil va fi şi “revizorul” celorlalte tentative. Apoi Ierunca; apoi Sanda
Stolojan (foarte bună şi ca traducătoare).
Ideal ar fi ca un poet de
limbă franceză să fie supra-tetea. Ei bine, dacă rezultatele cele mai bune
le-au dat poeţi traducând în limba
lor (chiar rescriind), nu merge cu francezii de azi. Am asistat, acum câţiva
ani, la “colaborarea” poetului Michel Deguy, la finisarea unor poezii de
Mazilescu (traduse deja de Paruit). Cu vreun an înaintea morţii sale, m-am
adresat lui Pierre Emmanuel, în legătură cu câteva poeme de Blaga. Şi Deguy şi
Emmanuel, nu numai că nu au ameliorat traducerile iniţiale, dar, începând prin
a se interesa de eventualele alte nuanţe ale originalului (de fiecare dată, un
vers, o imagine) au sfârşit prin a ne explica ei , nouă, nu care ar fi
echivalentul cel mai fericit în franceză, ci care ar fi
“echivalentul”adevărat... în poezie (a lui Blaga, de pildă, incidental a lui
Mazilescu)... Emmanuel a murit, Dumnezeu să-l ierte (a fost, totuşi, un prieten
al nostru, al Românilor), dar chiar dacă ar mai trăi, nu am mai apela la el.
Fiindcă poetul francez. chiar în cazuri deosebite, nu pune mâna să scrie, în
franceză, o poezie de sine stătătoare, oarecum “inspirată” de o poezie în altă
limbă (ca Arghezi, traducând Krîlov, Barbu traducând Shakespeare - sau chiar
Mazilescu, “traducându-l” pe Deguy în româneşte, la urma urmei, făcând din Deguy un-cel-puţin-bun-poet),
ci... explică - oral, se înţelege - cum ar fi trebuit să fie originalul...
c) editorii... Eh!... Eu
mă gândeam, ca proasta, la o coeditare Thule/eventual, Albin Michel (dar
oricare altă şi mai mare editură franceză ar fi dispusă să nu investească nimic
şi, dacă tot nu va pierde “asociaţia”, să nu piardă nici ea - în schimb să
câştige prestigiu).
d) tipografii - aici e o
chestie care mă depăşeşte - deocamdată. Deşi ar putea (ce uşor e să vorbeşti)
să fie culeasă la Kőln... şi imprimată... oriunde...
e)la acest punct, ai să
mă întrebi: “Dar banii?”. La care eu băiat discret, cu discreţia mă voi preface
că n-am auzit...
Ei bine, banii... Una din
trei: ori câştigăm la loterie, ori găsim subvenţii (pentru aşa ceva este mult
mai puţin greu decât pentru volume individuale). A treia fiind, evident: Thule,
care a câştigat o groază de parale cu alde Lesink şi cu Goma...
Spune, bătrâne al meu
prieten: nu te tentează o chestie ca asta? Eu sunt convins că da - din moment
ce se merge la pierdere, nu doar sigură, ci... şi totală...
Să revin la câteva
puncte:
De ce am avansat nume ale
unor poeţi-critici din ţară ca eventual conceptori-prezentatori? Pentru că...
în ultimi vreo doi ani, venind aceştia (cei din ţară) şi pe la mine, din una-n
alta, veni vorba mai ales de alta, obsesia sciitorului român (mai ales a
poetului):traducerea în fra’zeşte. La care eu am lansat - aşa, ca pe o
probabilă... probabilitate, soluţia volumelor colective - un eufemism pentru:
antologie... Am lansat şi câteva “baloane” în grădina câtorva critici,
istorici, filozofi (oricum, cu toţi oameni de condei) aluzie făcând la
eventuale “instrumente” - aici în Franţa - şi de informare şi, dacă se poate,
chiar mai mult, în legătură cu fenomenul literar românesc. Mulţi dintre aceştia
mi-au dat de ştire, din România, că: DA, chiar amănunţind proiecte. Or, dacă
această Antologie va fi construită
aşa cum am încercat să ţi-o prezint, va cuprinde şi arii învechite - adevărat,
cu excepţia prozei, dar aşa ceva... pentru altă dată.
Deci: antologie a poeziei
“moderne” - dar, cu artificii amintite, vom acoperi întreaga poezie-Poezie
românească (din moment ce îl vom introduce şi pe Eminescu...); apoi: prin
prezentări, comentarii, vom suplini (cel puţin) o istorie a literaturii române,
aici, în Occident (Franţa); în fine: trebuie să profităm (după cum merităm) de
aportul Românilor la literatura franceză - şi nu ne vom mulţumi doar cu Tzara,
Voronca, Fundoianu, apoi Ionesco, dar, în sfârşit, vom demonstrat că, de-o
pildă Ionesco nu este o generaţie spontane, ci “se trage” (oricum, se revendică)
din Urmuz şi din Caragiale.
Repet: inconvenientul (de
a se fi născut...) va fi...însăşi poezia poeţilor - în traducere. Dar ne vom
consola cu informaţia despre poezie.
Nu crezi că merită acest risc?
Nefiind o întreprindere
“politică”, “colegii” din România nu vor mai face în izmene, la gândul spăimos
al unei “colaborări” cu “peste-hotarele”. Se vor încuraja singuri, spunându-şi
că, la urma urmei, ei fac şi comentează poezie!
Dinspre partea lui
Doinaş, a lui Dan Laurenţiu şi Manolescu - sunt asigurat ( în sensul că ei m-au
asigurat că...); ceilalţi se vor lua după berbec (Doinaş). Şi, dacă, de pildă,
nu-i voi cere lui Raicu să-l prezinte pe Horia Stamatu, ci pe Labiş - unde-i
pericolul?
Se înţelege că, dacă Antologia se va face, nu voi apela la
D-ta doar ca editor şi consilier, ci şi la poetul Carpat (chiar dacă nu mai
poartă acest pseudonim). Prietenul D-tale, Dan Laurenţiu (care s-a întors în
România alaltăieri, după două luni de Paris) îţi va face o prezentare -
mamă-mamă!
Mă opresc, deocamdată, aici.
Cred că am izbutit să te zăpăcesc. Dacă încă nu, voi reveni.
Până atunci, La mulţi
ani! Sărutări de mâini Doamnei.
Cu prietenie,
Paul
Goma
