IC XC NI KA

IC XC NI KA

ăncis p. iventr

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Un om totalmente cultural




Ion Solacolu: Îţi propun, Paul Goma, să începem să vorbim despre Ion Negoiţescu, întrebîndu-te... „clasic”: cînd şi cum l-ai cunoscut?

Paul Goma: Întrebarea, o fi ea clasică, dar e foarte dificilă. Eu, care am ţinere de minte, iată, nu mai ţin minte cînd anume l-am cunoscut. Cert după 1965, cînd am revenit la suprafaţă, pentru că în închisoare nu l-am întîlnit. Deci, deja liberi şi „încadraţi” în Uniunea Scriitorilor. Probabil că acolo ne-am văzut. Evident, eu ştiam cine este Negoiţescu şi despre mult mai multe lucruri despre el decît ştia el despre mine. Mai îndeaproape l-am cunoscut prin anii 70, la ceea ce se chema „cenaclul” lui Ţepeneag. În acel moment începuse să publice fragmente din Istoria literaturii române -  ţin minte că primele îi apăruseră în Familia din Oradea, cînd deja începuse să se simtă sămînţă de scandal... A citit şi la cenaclu cîteva fragmente. Pe unii i-a amuzat „optica”, pe alţii... Pe mine m-a interesat, pentru că era o altă manieră de a vedea ceva cunoscut. E drept că în acel moment aveam o privire cu totul incompletă asupra a ceea ce ar fi urmat să fie Istoria literaturii a lui, însă simţeam că, într-un sens, departe de a fi „original”, Negoiţescu nu făcea decît să repete – dar nu în asta stă tăria cărţii sale – ceea ce făcuse Călinescu în 1941 în Istoria lui. Adică nu alcătuise un manual, un inventar al literaturii române, ci scrisese un roman al literaturii române. Apoi, eu, povestitor impertinent, eram încîntat de această manieră de a povesti, altfel, literatura şi literatorii; era originală şi... unii spuneau: obraznică. Cert : provocatoare, incitantă.
         Aceasta a fost perioada, cum să spun, „cuminte”. Căci eu ştiam că Negoiţescu este un domn din Cluj, dar şi cu o cultură regăţenească, adică şi franţuzească; un domn care a trecut prin Sibiu, amorul meu din adolescenţă şi de totdeauna; care făcuse şi el puşcărie – ca tot creştinul. Îi fusese interzis un volum, Lampa lui Aladin, chiar dat la topit. Avea mari dificultăţi pentru a-şi publica fragmentele din Istoria literaturii române în Familia, însă reţeaua de complicitate: prieteneie cu Radu Enescu, cu Puiu Cotruş, neutraliza ostilitatea funciară a lui Andriţoiu, şeful revistei.
         Nu eram ceea ce se cheamă apropiaţi, şi nu vedeam cum am putea să ne apropiem, nu din motive de vîrstă, ci din pricina altor decalaje: social, cultural, provincial – în sensul provinciei de origine. Totuşi, în 1977, în ziua de 7 ianuarie, cînd Negoiţescu mi-a telefonat invitîndu-mă de ziua lui, Sfîntul Ion, am fost şi n-am fost surprins. Surprins, pentru că mie nici nu-mi trecuse prin cap să-i dau un telefon, să-l invit de ziua mea. Bineînţeles că am fost bucuros, şi m-am şi dus. Acolo l-am cunoscut pe Ion Vianu, am revăzut pe alţi prieteni... M-am simţit foarte bine la Nego, acolo, în capătul Căii Victoriei, într-o cameră plină de cărţi –exact cum îmi imaginasem locul omului...
         Iar în ziua de 3 martie 1977 – era în ajunul cutremurului -, cînd Negoiţescu a apărut la uşa mea întrebîndu-mă dacă poate să intre, a fost o surpriză – de altfel am şi scris în cartea Culoarea curcubeului. Surpriza avea mai multe straturi – toate plăcute. De prietenie: iată, Negoiţescu vine la mine, Negoiţescu care este cineva, la mine care nu sînt nimica; în al doilea rînd, Negoiţescu venise cu un text – se cunoaşte: scrisoarea către mine -, despre care, la un moment dat, mă gîndeam că ar putea să înlocuiască textul, pe care nu-l aveam, de program al mişcării pentru drepturile omului. Pentru că ceea ce s-a întîmplat atunci a fost un bulgăre de zăpadă, care a pornit de la o scrisoare personală pe care i-o adresasem lui Pavel Kohout: era deci o mişcare care n-avea un text-program; textul lui Negoiţescu ar fi putut foarte bine să devină programul nostru, dacă...
         Şi cîteva zile mai tîrziu, după cutremur, în 11 martie, Negoiţescu a venit însoţindu-l pe Ion Vianu. Şi după aceea a mai venit, cînd a putut, ca să vadă ce mai fac, să vadă care este mersul treburilor din punctul lui de vedere: adică, dacă textul lui s-a transmis la Europa liberă, dacă se va transmite... Apoi a venit ziua de 1 aprilie, cînd am fost arestaţi şi nu ne-am mai văzut o lungă perioadă de vreme.
         Aşa ne-am cunoscut...

         Ion Solacolu: Te întrerup, Paul Goma. Cum îţi explici existenţa acestui interval de timp în care nu aţi fost arestaţi? Te întreb asta pentru că în cazul sindicatului liber S.L.O.M.A.R. procedeul a fost altul: au fost izolaţi încă de la început.

Paul Goma:   În mai multe feluri. Şi nu o raportez doar la anul 1977, ci începînd din 1967-68. Cum să spun, era o chestie mai degrabă de psihologie, decît de administraţie sau poliţie. Din „preistorie”, din propriile păţanii am învăţat, încă din închisoare, că atunci cînd tu –cel mic şi ne-om, şi nimica toată, un sub-cetăţean – îndrăzneşti să te opui atotputernicului securist, el are un moment de ezitare... E surprins... nu din cauză că tu, un vierme, îndrăzneşti să-i întorci vorba ori să protestezi, ci altceva se petrece în capul lui de animal: Oare ce are ăsta în spate, de îndrăzneşte? Fiindcă el nu poate să-şi imagineze că cineva poate fi liber pentru că... este liber, şi nu pentru că-l ajută cumnatul, sau soacra, sau sindicatul....

Ion Solacolu: Adică el te judecă după propria lui schemă.

Paul Goma:   Bineînţeles. Continui. Eu, ca scriitor, vreau să spun „membru” încadrat în Uniunea scriitorilor, trimiteam în străinătate manuscrisele refuzate în ţară. Îl anunţam pe preşedinte, Zaharia Stancu: Domnule, eu trimit în străinătate, ca să mă publice acolo. Ei – la urma urmei colegii mei mai mari – nu credeau că un scriitor român poate să facă aşa ceva: Ei, lasă, glumim, aşa, între noi!... Au fost foarte surprinşi cînd au venit primele semne: că romanul trimis a fost tradus, că urmează să fie publicat ş.a.m.d. Nu ştiau ce să facă. Am mai spus, repet, în august 1968 cînd ruşii au intrat în Cehoslovacia, eu am intrat în partid. Cartea a apărut în 1971. Ai noştrii ca brazii vroiau să mă pedepsească, dar nu ştiau cum. Au încercat pe cale legală: să mă excludă din partid. Au intervenit alţii, spunînd că nu este statutar etc. În sfîrşit, am rămas cu carnetul neluat, mi l-au confiscat securiştii cînd m-au arestat, în 1977.
Revin: De ce ne-au lăsat să „zburdăm” atîta Vreme? Ceauşescu se afla, atunci, între ciocan şi nicovală: trebuia să păstreze un portret pe care şi-l zugrăvise pentru uzul extern. Trecea drept campion al luptei antiruseşti şi nu trebuia să i se ştirbească „imaginea” cu fleacuri ca drepturile omului... Totuşi, eu publicasem, pînă în acel moment, trei cărţi în străinătate – în Germania, în Franţa, în Olanda - , se scrisese despre mine, fusesem în Occident, deci eram oarecum cunoscut, un oarecare ce se putea apăra. Şi nu că nu ar fi îndrăznit, dar nu vroiau să facă scandal pentru nimica toată: ei credeau că mişcarea se va stinge de la sine. Ceea ce şi eu mă temeam, bineînţeles. Judecînd în termeni scriitoriceşti-româneşti şi iar în termeni româneşti-scriitoriceşti, nici n-a luat foc!... De ce, din ce s-a întreţinut? Din... nescriitori: au venit funcţionari, muncitori, au venit unguri, saşi... Da, au venit saşi, care trec drept nişte oameni foarte prudenţi, ca să nu spun fricoşi. Oameni din toate categoriile, şi nu erau doar doritori de paşaport. Pnă la urmă, unora li s-a băgat pe gît: paşaportul sau viaţa! Negoiţescu a fost o mare surpriză pentru mine, care eram împăcat cu ideea că nu se poate face nimic cu scriitorii români. Şi ziceam: De acum încolo se va face, dacă a venit Negoiţescu... după cîteva zile, cînd a venit cu Vianu, mi-am zis ca Ostap Bender: „S-a spart gheaţa domnilor juraţi!”. Aşa îmi imaginam eu, naivul: că au să vină şi alţi scriitori. Aşa credea şi Negoiţescu. Bineînţeles, n-au venit. Scriitorii români aveau alte treburi: fie să facă cultură, fie să-şi pregătească articolele de „înfierare” a noastră, a „trădătorilor de ţară”, a lui Negoiţescu şi a mea...
Deci, mişcarea nu s-a stins de la sine, s-a întins focul în altă parte, către alte categorii, a scăpat de sub controlul Uniunii Scriitorilor...

Ion Solacolu:Scrisoarea lui Ion Negoiţescu era totuşi, spre deosebire de scrisoarea pe care i-o adresaseşi lui Pavel Kohout, axată pe problemele crizei culturii româneşti. Era un text bine scris, care însă se limita la problemele culturii. Este un lucru pe care, mai tîrziu, însuşi Ion Negoiţescu şi l-a reproşat.

Paul Goma: A fost nedrept cu sine. Ştiu că în dialogurile lui cu Emil Hurezeanu, cu Ion Solacolu – şi-a reproşat mereu, a mers pînă la exagerare: într-un interviu dat unui ziar elveţian, Negoiţescu a mers mult prea departe cu auto-acuzaţiile.
În fond, scrisul este omul. Asta era Negoiţescu: el era totalmente un om cultural. Un om pătruns, făcut de cultură şi care făcea cultură. Nu cred că i s-ar fi putut reproşa că a fost aşa ceva. Nu trebuie uitat că Negoiţescu a început cu o scrisoare adresată lui Lovinescu în 1943. Nu pot să spun că scrisoarea către Lovinescu era un pretext, pentru că era atît de mare Lovinescu încît nu poţi spune aşa ceva. Dar pot să spun că scrisoarea adresată mie era un pretext – nu în sensul de... declasant, defavorizant la adresa mea, să zicem. Nu, te rezemi de secundar, pentru ca să spui esenţialul. Că el şi-a făcut reproşuri, pentru motivul că s-ar fi limitat la cultură, dovedeşte bineînţeles  măreţia, curăţia de caracter a lui Negoiţescu, ba chiar, ca să zic aşa, ne-românitatea structurii sale: un român n-ar face aşa ceva, n-ar recunoaşte vreodată că s-a înşelat. Românul-pentru că de aceea e român! Îţi va explica ţie că tu n-ai înţeles ceea ce el îţi dăduse de înţeles, dar dacă n-ai fost în stare să înţelegi... Prin comportamentul lui, Negoiţescu s-a comportat ne-româneşte: adică imprudent, a ieşit din curticica de recreaţie – care era culturală, strict culturală!-; deşi scrisoarea vorbea numai despre cultură, dar vorbind despre imposibilitatea de a face cultură, ce făcea el dacă nu, în sensul bun, politică? El exprima un punct de vedere moral: oare de ce nu putem face cultură? Oare de ce clasicii noştri nu sînt permişi, de ce sînt interzişi? Ce e asta dacă nu... politică?
De ce-şi va fi reproşat el caracterul acestui text, care este esenţial – aşa cum a fost difuzat la Europa liberă, cum a figurat la dosarul lui după ce a fost arestat şi cum a apărut publicat în volumul În cunoştinţă de cauză, apărut la editura Dacia în 1991?... Poate pentru că, după aceea, a regresat, a reintrat în rînd, s-a întors la turma românească... supus unor presiuni insuportabile pentru el, dar şi pentru oricare altul, trebuie s-o zicem – vorbesc acum de Securitate: mai ales că el trecuse pe-acolo, şi noi ştim că a doua oară cînd eşti arestat e mult mai greu decît prima oară, cînd nu ştii încă ce te-aşteaptă; atunci eşti doar surprins...
A intrat în puşcărie ca un om perfect inapt de a face puşcărie. Dar cine dintre oameni este apt? Există o asemenea aptitudine? Nu. Dar Negoiţescu era cel mai neapărat, neajutorat dintre noi, un om pentru cultură şi prin cultură, deci neajutorat în treburi domestice. Nu mai vorbesc de cele de stradă, pentru că „strada” se mutase în beciurile Securităţii.  
 Apoi Negoiţescu era un şantajabil: se ştie că în România homosexualitatea este considerată o crimă. Şi nu este doar crimă, ci păcat. Pentru că securiştii, cînd te acuză de homosexualitate, indiferent dacă eşti sau nu homosexual, ei nu te acuză ca să te condamne pentru acea crimă, ci ca să te umilească: să te prepare psihologic în vederea „ciomagului final”, cum se zice.
Pe lîngă acestea s-a adăugat şi faptul că Negoiţescu a avut promisiuni, nu că va fi ajutat, dar că va fi urmat: lasă, că venim şi noi... Au venit... scriitorii... Pe semne că nici n-au plecat, din moment ce n-au ajuns...
A intrat deci în puşcărie. Ce se întîmpla acolo, oricare dintre noi îşi poate imagina: ceva îngrozitor, mai ales pentru el, pentru Negoiţescu.
Şi iată că este scos. Cu un preţ plătit: scrie un text despre patriotism.
Cu tot respectul şi cu toată dragostea pentru Virgil Ierunca, spun că el nu a făcut bine, insistînd în intervenţiile sale jurnalistice asupra compromisului lui Negoiţescu. Nu pentru că nu este adevărat, dar Negoiţescu este prietenul nostru şi trebuia să-l înţelegem dinăuntru. Mai ales că aveam toate datele necesare: Negoiţescu a fost scos din gura fiarei de scriitori români – ca Nicolae Manolescu, ca Doinaş, ca Breban, Nina Casian, chiar Fănuş Neagu, s-au agitat, s-au dus la Burtică, pe la Pleşiţă, au ameninţat că vor face ce vor face, dacă nu e liberat Nego. Şi Nego a fost liberat; să zicem, liberat în urma presiunilor breslei. Ei bine, exact aceiaşi scriitori, prieteni ai lui, cei care făcuseră presiuni asupra autorităţilor, imediat ce Nego a fost eliberat, au început să-i reproşeze. Două erau reproşurile – primul: ai văzut în ce te-ai băgat cu Goma, care nu este scriitor, vezi ce-ai păţit? Al doilea: dacă ştiai că eşti slab, şantajabil (cu homosexualitatea), de ce te-ai băgat? Argumente tipic româneşti, tipic mioritice. Cum adică, de ce te bagi dacă eşti slab? Dacă teoria asta ar fi valabilă, atunci niciodată n-am mai face nimic: stăm în cur şi facem cultur?
Deci, Negoiţescu era deja culpabilizat. Bine înţeles că putea să-şi spună: da, sînt slab, sînt şantajabil, de aceea am cedat. Dar nu e suficient să te justifici, cînd rămîi numai cu tine. Făcuse un compromis. Scrisese acea chestie despre patriotism, care putea să fie considerată nu doar ca un preţ al liberării acestuia, ci şi ca o arvună pentru acea carieră, să zicem. Şi ce face Negoiţescu? Negoiţescu se sinucide. Am spus bine: se sinucide. N-am spus: a făcut o tentativă de sinucidere. Tentativă face acela care anunţă: mîine la ora două mă sinucid; iar cel anunţat are grijă ca la momentul dat să fie la locul dat, să-l salveze . Cu Negoiţescu nu s-a întîmplat aşa. Negoiţescu n-a anunţat pe nimeni şi numai întîmplarea a făcut ca Doinaş, trecînd cu alte treburi pe lîngă casa lui Nego, aducîndu-şi aminte că de două, de trei zile nu mai dăduse nici un semn de viaţă, să urce, să constate că uşa e blocată pe dinăuntru, să vină cu cineva s-o spargă; şi să-l găsească pe Negoiţescu în comă.
O a treia întrebare ne-românească: care scriitor român s-a mai sinucis pentru un principiu? Scriitorul român se sinucide din dragoste, din disperare, din frică, dar pentru un principiu? Să se sinucidă pentru că a considerat că a făcut un lucru pe care nu trebuia să-l facă? Negoiţescu este primul şi am impresia că va fi şi ultimul.
Evit să spun că Negoiţescu a plătit... Nu se plăteşte nimic cu nimic. Păcatul, dacă e păcat, rămâne, fapta bună la fel, dar nu se amestecă borcanele. Pentru fiecare faptă: răsplată sau pedeapsă. Nu se amestecă, nu se echilibrează, nu există compensaţie.
Mai departe. Negoiţescu şi-a văzut orizontul, viaţa complet închisă. Pe plan individual cît şi pe cel general. Fiindcă... oare ce făceau scriitorii români în momentul cînd noi, el şi cu mine, ieşeam din închisoare, adică în mai-iunie 1977? Păi, scriitorii români participau la congresul al nu ştiu cîtelea al scriitorilor români, la care Ceauşescu i-a anunţat: noi nu avem cenzură în România, de aceea am hotărît să o desfiinţăm! Şi nu s-a găsit nimeni care, măcar pe coridoare sau la toaletă, să ironizeze: ce desfiinţezi, domnule, ce nu există?! Şi o a doua chestiune deosebit de gravă, cu consecinţe nefaste, nu numai pentru literatură, ci şi pentru psihologia românului: de la acel congres, cenzurarea nu a mai căzut în seama unor funcţionari plătiţi pentru asta, oneşti în neonestitatea lor, cenzori de meserie, ci în seama scriitorilor înşişi. Scriitorul care era redactor la o revistă sau la o editură îşi lua... răspunderea. Şi iată cum s-a mutat reeducarea de la Piteşti (întretorturarea) la scriitori: bestiile naveau nevoie să asude, să-şi ude ei cămăşile, mînuind ciomagul, fiindcă făceau o treabă foarte bună chiar băieţii din celulă, victimele: se întretorturau, aşa şi la scriitori: de ce să asude lucrînd cu ciomagul cenzurii, lovind cu măciuca ideologică, tovarăşul Măciucă de la cenzură – da, da, aşa-l chema, Constantin Măciucă, scrie şi acum la revista lui Păunescu!-, cînd băieţii noştri, talentaţi, culturali se întrecenzurau cu jubilaţie? Au fost scriitori buni, prieteni de-ai noştri, care au făcut lucrul acesta, cenzurarea colegilor: unii l-au făcut cu inconştienţă – dar cu ferocitate.

Ion Solacolu: Din cîte cunoşti, fenomenul acesta este specific românesc, sau s-a mai petrecut şi prin alte ţări, vecine cu România?

Paul Goma: Nu se cunoaşte un fenomen similar. Aici la Paris, am legat relaţii strînse cu scriitorii exilaţi din toate ţările comuniste – cu chinezi, cu vietnamezi, să nu mai vorbim de europeni – şi ştiu care au fost metodele de represiune, de teroare. Fenomenul Piteşti nu ne-a venit din altă parte, ba mă tem că noi românii l-am exportat – oricum: am împărtăşit experienţele noastre chinezilor, vietnamezilor... Asta spune ceva despre capacitatea noastră de a fi sau nu fi liberi...

Ion Solacolu: Să revenim la firul discuţiei noastre. În 1977 ai plecat din România, drumul tău s-a despărţit de cel al lui Ion Negoiţescu. Ele s-au reîntîlnit, însă, după puţină vreme, pentru că Ion Negoiţescu, la rîndul lui, a plecat în străinătate, la început cu o bursă, pentru a transforma apoi această şedere temporară într-una definitivă, într-un exil. Cum a avut loc întîlnirea voastră, revederea, reluarea contactului cu Ion Negoiţescu şi cum l-ai regăsit după acest interval de timp?

Paul Goma: A fost o bucurie amestecată cu părere de rău. Şi reciprocă. Pentru că şi Negoiţescu regreta că nu mă întîlneşte în „ţărişoară”. Ştiam că Negoiţescu, român normal (spre deosebire de basarabeni: români... nenormali), avea un cuib pe care şi-l muta: cuibul lui de cărţi. Ăsta nu este un fel de a vorbi. La un moment dat un fin intelectual român mă întreba, de ce sînt aşa de trist în exil... I-am răspuns printr-o întrebare: Domnule, de cîte ori ţi-ai pierdut dumneata biblioteca? A fost surprins: Ce întrebare-i asta? Ei, asta e întrebarea esenţială pentru un intelectual. Negoiţescu era omul cărţii, care nu numai că le citea, ci se şi îmbrăca în ele, se culca în ele, trăia între ele, se iubea cu ele. Acolo era raţiunea lui de a fi, unde-i erau cărţile. Or, lui i s-a întîmplat o succesiune de catastrofe ale cărţilor. Nu ştiu dacă el a pus vreodată în balanţă: persoana lui şi cărţile lui...

Ion Solacolu: Te întrerup. Există un text – nu-mi amintesc unde l-am citit – în care Ion Negoiţescu spune că iubea cărţile de aşa manieră, încît considera că ele sînt pîngărite dacă le împrumută cuiva, deci dacă mai umblau şi alte mîini prin ele. Şi atunci încerca să-şi procure de la început două exemplare, ca să poată păstra unul pentru el, iar pe celălalt să-l poată împrumuta şi prietenilor.

Paul Goma: Nu cunoşteam acest amănunt. Mă gîndeam însă la altceva: că un om care exista prin cărţi, între cărţi – în sensul de loc în spaţiu – a cunoscut cîteva „cutremure”, de pe urma cărora i-au dispărut, i-au pierit cărţile: prima arestare, mariajele sale mai mult sau foarte mult nefericite, care şi acestea i le-au clătinat, le-au mişcat şi le-au alungat, le-au rătăcit, apoi exilul...
Am discutat şi în scris, cu Negoiţescu, chestiunea aceasta: cît de favorizat de soartă am fost eu faţă de el. Eu care proveneam dintr-o familie de mărunţi învăţători de ţară care aveau o bibliotecuţă, şi pe care au tot pierdut-o: întîi au ars-o ruşii în 1940; apoi au lăsat-o acolo la refugiul din 1944. După aceea n-au putut să adune cărţi, pentru că se mutau de colo, colo. Deci, eu, cînd am plecat în 1977, n-am avut de suferit această tortură, că las o bibliotecă, lăsam doar nişte cărţi. Pentru Negoiţescu însă exilul a fost o ruptură. Pentru mine, la capătul unui şir de necazuri, de suferinţe, exilul a fost, într-un fel, o eliberare. Pentru el a fost, din contră, aş putea spune: o sinucidere.

Ion Solacolu: Te rog să revii la reîntîlnirea, la regăsirea cu Ion Negoiţescu.

Paul Goma: Ce pot să spun? Este o poveste  destul de complicată. Între noi au început nişte relaţii epistolare de o natură diferită. S-a întîmplat ca eu, de prin 1984-85, să încep să scriu Ciclul sibian. Aveam printre cărţile aduse din România un volum de scrisori între Ion Negoiţescu şi Radu Stanca: mi-a fost de mare folos. Negoiţescu fiind aici, „la îndemînă”, îi ceream alte amănunte. Pe de o parte, ne-am confruntat nişte informaţii: culturale; pe de altă parte, ne-am confruntat nişte amoruri declarate – amor de Sibiu, de oraş, de aer, de tinereţe. Decalate în timp: el fusese fericit la Sibiu între 1940-44; eu fusesem fericit la Sibiu între 1945-52. Ne confruntam nu atît evoluţia cît involuţia, pentru că Sibiul a cunoscut o cădere, o ruinare: comunismul, mizeria, deportarea saşilor... Dar, fiind tînăr, priveşti realitatea cu ochelari roz: oricîtă mizerie ar fi, ţie puţin îţi pasă. Negoiţescu mi-a fost deci de un real folos în repunerea în situaţie a Sibiului...
Mai era ceva. Fiecare ştia că celălalt o duce greu din punct de vedere material. Cînd a venit el în exil, eu încă mai lucram, nu cu mintea ci... cu braţele. Din 1988 n-am mai putut să lucrez. Or, Nego nu putuse, de la început: era şi mai în vîrstă decît mine, era şi cu sănătatea şubredă. Apoi chestiunea cu Europa liberă... Chestiunea aceasta trebuie spusă... Chiar dacă Negoiţescu nu mi s-a plîns mie, direct... Avînd un om de valoarea lui Negoiţescu acolo, la München – la poartă , ca să zic aşa – bravii noştri şi români şi culturali nu au mişcat un deget ca să-i asigure şi lui Nego un minim necesar, permanent de supravieţuire: să-i fi dat o rubrică pe care el s-o ţină. N-au făcut lucrul acesta. Or, omul nu se hrăneşte numai cu pîine cerească, din nefericire trebuie să mănînce şi pîine pămîntească. Şi atunci cînd n-o are, şi este conştient că n-o are, şi că se umileşte, atunci i se otrăveşte şi sufletul.
Nu mă rabdă inima să nu re-spun: românul Vlad Georgescu şi ultraromânul Stroescu (spre deosebire de ovreiul Bernard avînd românismul în inimă) au angajat ca salariaţi plini, au facilitat colaborări permanente la tot felul de „jurnalişti” detaşaţi de la Scînteia la Englischen Garten, la tot soiul de dudui semianalfabete, dar nu au făcut – (pentru cuscru, nepoţi şi alte adunătoare de cotizaţii de partid din România făceau) – nu au făcut, ziceam, un gest de... bunăvoinţă, faţă de, pe de o parte, un strălucit cărturar; pe de altă parte, un adevărat om de condei – în fine, un om adevărat (chiar dacă aşa ceva nu se tolerează la Europa liberă!)... Întreb, aşa, că a venit vorba: ce-a făcut, de-o pildă Hurezeanu, pentru Negoiţescu, în afară de declaraţii de amor şi de fidelitate? De Gelu Ionescu nu mai întreb...Apoi mai este şi povestea cu prietenii lui. Asta Negoiţescu mi-a spus-o clar, în legătură cu scrisoarea lui din 1977. Mi-a scris: uite că umblă zvonul că textul acela nu este al meu, ci o „operă colectivă”; şi vine dinspre bunii mei prieteni; cică eu aş fi fost unul dintre coautori, „ceilalţi” ar fi... Doinaş... După un timp mi-a scris: acum umblă zvonul că eu, Negoiţescu, n-aş mai fi nici măcar coautor, că textul a fost elaborat de Irinel şi de Doinaş... Astfel de măgării mi-au ajuns şi mie la urechi, direct din România. Dar cînd? Evident, după 1989, cînd „s-a dat voie”, cînd marii rezistenţi din cultură au început să pretindă că ei rezistaseră activ – adevărat: nici urmă de „activitate” a lor, dar nu în adevăr se împiedică scriitorul la români... Bineânţeles că Nego era un înţelept, dar omul nu poate să fie 24 de ore din 24 înţelept, să-i „înţeleagă” pe toţi ticăloşii. Mai şi oboseşte.
Apoi, mie mi-a rămas obscură (nici n-am vrut să aflu, nici atunci şi nici mai tîrziu) perioada cînd Negoiţescu s-a dus în România, acum, după „evenimente”.

Ion Solacolu: La începutul anului 1990.

Paul Goma: Am simţit, am intuit... Nu spun că prevedeam că o să fie o catastrofă. Nu prevedeam, pentru că şi eu aş fi vrut să mă întorc în România.
Cine n-ar fi vrut să se întoarcă?! Toţi am fi vrut. Definitiv, evident...
Perioada aceea mi-e obscură, el nu mi-a spus decît aşa, prin aluzii – dar am înţeles că acolo şi atunci a fost, cum să spun, ruperea definitivă: s-a rupt ceva în Negoiţescu. S-ar putea să mă înşel... 

Ion Solacolu:Nu ştiu dacă atunci a fost ruperea, sau dacă ruptura aceea a fost definitivă. Din cîte cunosc eu, dorinţa lui fermă de a se întoarce în România a durat cîteva luni bune, sau poate mai mult, pînă a renunţat probabil definitiv la acest proiect. Eu m-am numărat printre cei care l-au descurajat să facă pasul acesta.
Dar n-am ajuns încă la momentul decembrie 1989.

Paul Goma: Unde rămăsesem?

Ion Solacolu: Sîntem încă în perioada premergătoare. Cînd se poate constata: pe de o parte, o radicalizare a lui Ion Negoiţescu şi, pe de altă parte, o politizare a lui – fenomene care se instalează treptat şi despre care  eu cred că apar cu claritate la suprafaţă cam după anul 1985, deci la cîţiva ani după ce se stabilise în străinătate.

Paul Goma: N-am fost prea preocupat de aspectul acesta. De altfel, am şi făcut o afirmaţie cam hazardată – dar, în sfîrşit, mi-o asum-, că el exagera atunci cînd îşi reproşa sieşi că textul nu fusese destul de politizat înainte. Însă după aceea, mai ales prin interviul care i-a apărut într-un ziar elveţian, a avut un comportament masochist. I-am şi scris: ai spus lucruri neadevărate, te-ai acuzat pe nedrept. El mi-a răspuns cam aşa: dacă n-ar fi vorba de mine, bineînţeles că ţi-aş da dreptate, fiindcă ai dreptate în ceea ce spui... Dar fiindcă era vorba de el şi de elogii la adresa lui, nu putea să le accepte.
Dacă te gîndeşti că perioada aceasta de radicalizare, cum îi spui, în care el a început să vadă, nu politic, ci mai degrabă moral decît estetic, s-a petrecut în perioada discuţiilor pe care le-a avut cu Ion Solacolu şi cu Emil Hurezeanu...

Ion Solacolu: Interviul cu Emil Hurezeanu este făcut la zece ani de la mişcarea Goma, adică în 1987. Interviul transmis la Europa liberă, pe care el îl publică în martie 1988, în primul număr al Caietului de literatură al revistei Dialog.

Paul Goma: Şi cel cu Ion Solacolu?

Ion Solacolu: Discuţiile cu mine – pentru că au fost mai multe – sînt ulterioare apariţiei acestui prim Caiet de literatură, adică încep din vara anului 1988.

Paul Goma: Despre asta nu pot spune mare lucru. Însă în prima jumătate a anului 1989, dandanaia, „Ţiganiada”, cu Uniunea Scriitorilor din exil, l-a găsit pe Nego ferm şi, cum să spun? lămurit cu lumea şi cu viaţa. În momentul în care Breban şi Ţepeneag se duc la el – de altfel, Breban povesteşte episodul în revista lui, Contemporanul - , Nego nu acceptă un asemenea proiect de Uniune a Scriitorilor  în exil fără Monica Lovinescu, fără Virgil Ierunca, fără Paul Goma, cum propuseseră Breban şi Ţepeneag; ba chiar îi tratează... (reproduc după Breban): această Uniune a Scriitorilor, pe care voi mi-o propuneţi, este de sorginte comunistă – dacă nu chiar „securistă” .
În acel moment eu m-am simţit foarte apropiat de Nego. De ce? Pentru că aici, la Paris, era vîlvă mare, nelinişte, suspiciuni, temeri... Pe mine însă – atunci am avut şi necazul cu sănătatea – mă preocupa altceva: eram uimit de setea scriitorului român de a fi încadrat, măi tovarăşu! Întrebam în dreapta, în stînga: de ce este nevoie de o Uniune a Scriitorilor? Ce să facem noi cu ea, cu acea uniune aici, în exil? Mai întîi trebuie să existe o motivaţie a acţiunii, abia apoi treci la acţiune. Ce faci cu ea, cu Uniunea Scriitorilor? Ziceam: avem noi, oare, bani – de undeva, de la Loto, de la vreo Fundaţie – cu care să scoatem nişte reviste, să tipărim nişte cărţi? N-avem. Şi atunci, Uniunea Scriitorilor la ce ne slujeşte? Ca să ne întredistribuim nişte legitimaţii? Să ne confruntăm ordinea în care am fost acceptaţi? Să ne excludem unul pe altul? Să ne alegem secretari generali?

Ion Solacolu: Crezi că această radicalizare şi această politizare, cum continui să-i spun, s-au datorat, cumva, şi şocului produs de schimbarea mediului cultural?

Paul Goma: Chiar dacă Negoiţescu făcea parte dintr-o generaţie, să-i spunem, fără frontiere, el a crescut – într-o perioadă, pînă la război – în care nu existau frontiere în calea cărţilor, a ideilor ş.a.m.d. El s-a dezvoltat şi s-a format, ajungînd om deplin din punct de vedere cultural, al caracterului, în momentul în care s-a abătut comunismul. Dar chiar în perioada foarte grea a comunismului – asta reiese din corespondenţa cu Radu Stanca – ei, aceşti băieţi declasaţi, alungaţi...

Ion Solacolu:... marginalizaţi...

Paul Goma: Nu marginalizaţi, dar care pur şi simplu mureau de foame! Nu aveau bani de timbre. Eu cunoşteam chestiile astea de copil, însă pentru ei, ditamai intelectualii, era o noutate! Totuşi făceau schimb de cărţi: ultima apariţie în Occident, fie că era în germană, engleză sau franceză. Şi le procurau. Şi le schimbau. Le comentau. Apoi, ascultau radioul. Şi nu neapărat ştiri, să zicem, interzise. Ascultau muzică. Ascultau conferinţe. Din capitalele europene: de la Paris, concert de la München, dezbatere la Zürich. Ei erau în Europa. Însă asta era în perioada de glorie a istoriei, nu numai a României, ci a ţărilor din estul Europei căzute sub ruşi în 1944. Era perioada de glorie , era încă inerţia normalităţii: oamenii erau normali din inerţie, îşi continuau viaţa lor normală în condiţii vitrege.
Ei, dar treburile s-au degradat, s-au, pentru multă vreme, stricat. Eu am arătat de mai multe ori o dată-reper, contestată de foarte mulţi români, 1964, cînd a fost decretul de amnistie. Pe care eu îl consider avînd două feţe: una, extraordinar de fericită, pentru că oamenii au fost scoşi din puşcărie; şi a doua, care a rupt coloana vertebrală oamenilor, care dintr-o dată n-au mai avut motiv să reziste, fie în afară, fie înăuntru. Oamenii deveniseră liberi, dar libertatea se dovedise a fi alta – una mizerabilă, mincinoasă. Fiecare deţinut, cînd a ieşit din puşcărie şi-a găsit familia distrusă: nevasta măritată cu altul, copii care-l urau pe tatăl lor pentru că le nenorocise viaţa, nu mai făcuseră studii, apoi americanii nu mai veneau... Din acel moment, 1964, începe o retragere care, sînt convins, a cuprins vîrfurile culturale, spirituale . Sigur că Negoiţescu era unul dintre cei mai informaţi oameni din România. Dar nu e suficient. Nu mai era suficient în anii 70 să fii cel mai informat om din România, ca să fi fost un om normal informat. E şi chestie de structură... Să zicem aşa: e adevărat că eu am plecat în 1977, eu ieşisem la suprafaţă în 1965; între 1965 şi 1977, doisprezece ani de normalitate şi de activitate, pentru mine. În această perioadă, dacă vroiam o carte – auzisem de ea fie la radio, fie la prieteni, ori citisem pe undeva că ar exista – nu în două zile, nu în două săptămîni, dar în două luni tot o aveam! Fiindcă eu voiam s-o am . Fiindcă aveam curiozitate – pe de o parte, curiozitate de cititor şi, pe de altă parte, cum să spun, arţagul, permanenta luptă cu bestiile care-mi interziceau, mie, să citesc. Or, se pare că nu toţi aveau aceste apucături... extraculturale... Adică să vrea să citească o carte doar de-al dracului, ca să dea cu sîc din Isarlîc, Securităţii. Presupun însă că Negoiţescu, în ciuda setei intelectuale, nu avea şi... curiozitatea de-al dracului pe care o aveam eu. Dacă nu-şi putea procura o carte – şi nu şi-o putea procura pe căi legale – n-o mai dorea, n-o citea. Asta se va fi întîmplat cu Negoiţescu în ultima vreme, mai ales după teribilul şoc din 1977. De atunci, pînă în momentul cînd s-a exilat, a fos o perioadă foarte dură pentru el, din toate punctele de vedere. Şi, venind în Occident, primul şoc a fost, desigur, cel informaţional. Nu acela de la televizor, ci acela care pluteşte: şi de la televizor, şi din ziare, şi din discuţii...

Ion Solacolu: Şi pe care în primul moment nici nu-l înţelegi.

Paul Goma:... dar care îţi provoacă disperare: Uite, domnule, şi noi stăteam acolo şi credeam că sîntem la zi cu Europa aia liberă... Dar bineînţeles că nu putea să facă Europa liberă chiar totul: să şi rumege, să şi mestece posmagii!
După aceea, Negoiţescu a urmat o cale normală pentru un om liber şi care ştie că este. Adică avea gustul libertăţii...

Ion Solacolu: ...dublat de un sentiment de responsabilitate.

Paul Goma: Responsabilitatea la un ardelean pe care-l cheamă Negoiţescu, deci e încrucişat cu ceva oltean, e de mirare! E de mirare – zice basarabeanul din mine, care are şi el odată prilejul să se uite de sus la regăţeni... Asta vine mai degrabă din lumea slavă, din lumea rusească : să ai o responsabilitate, să ai o misiune, să ai o datorie... Asta nu există la români. A existat într-o perioadă scurtă, la paşoptişti, pînă cînd, ajunşi în exil, au început să se certe între ei, pe motive de politică politicianistă... Unii scriitori, şi încă scriitori mari, s-au băgat în politicianism, ca Maiorescu, ca Iorga, Goga. Ce căutau ei acolo? Înseamnă că nu erau atît de mari, dacă ei au intrat, repet în politicianism. Cînd eşti scriitor, eşti Dumnezeu: tu faci lumea! De ce au intrat ei în murdărie?

Ion Solacolu: Poate că era un vid care trebuia umplut.

Paul Goma: Era un vid... Iar ei pot să răspundă: Uite, aşa ne facem noi datoria faţă de popor! Cum şi-a făcut datoria Iorga faţă de popor, ca prim-ministru? Iorga a fost unul dintre cei mai incapabili în această ţară de incapabili. Asta o ştiu de la taică-meu, care nu era înscris la Iorga, dar era iorghist din suflet. Învăţător de ţară, basarabean, cum să nu fie „cu Iorga”? Prima dată cînd s-a dus, dintr-un sat de lîngă Orhei la Bucureşti, ca să facă demonstraţie de stradă, a fost sub guvernul Iorga, cel care nu le plătise salariul de un an de zile...
Scriitorul are altă menire: el trebuie să fie un fel de paznic, de supraveghetor, de veghetor.

Ion Solacolu: Am remarcat că textele despre Ion Negoiţescu apărute în România după maoartea lui evită, mai toate, acest capitol foarte important al vieţii sale, pe care l-am putea numi scrisoarea către Paul Goma...

Paul Goma:  Da, e o chestiune normală. N-am să vorbesc despre vreun text scris despre Negoiţescu, ci despre un interviu al lui Mihai Şora apărut în revista 22. Care vorbeşte de situaţie, şi de ce se întîmplă în jur. Şi cînd ajunge la 1977, zice: În 1977 aşteptam ceva de la Solidarnosć. În primul rînd e o confuzie cît roata carului: În 1977 sindicatul polonez nu exista, a trebuit să aşteptăm anul 1979, ca să vină sindicatul român S.L.O.M.A.R., abia apoi 1980, ca să apară Solidarnosć. În 1977 fusese totuşi ceva în România. Dar Şora nu-şi permite să spună ce anume. Nu-şi permite pentru că el n-a participat. Nici de departe, nici de aproape. A fost totuşi o grevă a minerilor, în august 1977. Iar cu cinci luni mai devreme fusese o... chestie despre care intelectualii, şi mai ales scriitorii, nu vor să vorbească.
Cum să vorbească scriitorii români despre 1977? Dacă ar vorbi, ar trebui să recunoască faptul că ei, atunci, s-au purtat ca nişte laşi, ca nişte nescriitori.

Ion Solacolu: Lucrul acesta poate să fie valabil pentru cei care aveau la vremea respectivâ, adică în urmă cu 16 ani, o anumită vîrstă şi o anumită poziţie. Dar cei tineri? Cei care puteau, la fel de bine, să fie sau să nu fie implicaţi în această acţiune?

Paul Goma: S-o luăm cu categoriile sociale. Cei care nu erau scriitori au venit; -au semnat şi au tras ponoasele.

Ion Solacolu: Nu, nu. Eu m-am referit la scriitorii de astăzi, care la vremea respectivă aveau, să zicem o vîrstă ne-matură.

Paul Goma: Acelora nimeni nu le poate reproşa nimic. Dar poate că aveau o „vîrstă matură” în momentul 1987, nu? Atunci s-a întîmplat ceva – Braşovul,- ai auzit vreo reacţie a vreunui scriitor? Măcar unul?

Ion Solacolu: În sfîrşit...

Paul Goma: Nu, nu în sfîrşit ! Pentru că istoria noastră (de asta sînt amnezici, de asta amnezia lor este activă, agresivă: pentru că ei impun şi altora uitarea) este plină de acte de laşitate, de abandon, de dezertare. Nu doar din punct de vedere al datoriei lor de scriitori faţă de propriul scris.

Ion Solacolu: Îţi propun să revenim la Ion Negoiţescu. Se petrece momentul decembrie 1989. După care are loc vizita în România, cînd dă interviuri, apare la televiziune. Se întoarce în Germania, convins că locul lui este în România, că se va stabili definitiv acolo, unde spera, poate, să i se dea un cadru în care să-şi desfăşoare talentul lui, cum spuneai cîndva, de întrumător, de profesor. Apoi vine renunţarea la această idee, după o perioadă de timp în care a mai cochetat cu ea, în mai multe variante, dintre care eu cunosc două sau trei. Perioadă care este urmată, în ultimii doi ani şi jumătate de viaţă, de o radicalizare mai avansată a lui, de o politizare, zic eu, în continuare a lui faţă de situaţiile premergătoare. Sînt momentele în care el reproşează direct scriitorilor români faptul că au refuzat un angajament politic. În perioada ce a precedat momentul decembrie 1989, evident, dar unii şi în ceea ce a urmat.

Paul Goma: Ce pot spune despre asta? A fost nevoie să treacă trei ani de zile de la evenimentele din 1989 ca să pot vedea limpede – o părere, o impresie, că văd limpede... – ce s-a putut întîmpla şi care este mecanica acestor două curente. Căci este evident că sînt două curente: cel din interior şi cel din exterior. Pentru că există o incompatibilitate. Cei din interior, toţi vor să iasă, într-un fel sau altul, fie temporar, fie în vizită, fie definitiv. Vor să iasă din cazan – din mizerie, din închidere, din întuneric, din frig, din izolare, din neinformare. Noi, cei din afară avem tendinţa să ne întoarcem, pentru că la asta ne gîndim 24 de ore din 24, de cînd am plecat de acasă – de un an sau de zece, sau de treizeci. Şi ne ciocnim în drum. Să zicem, cam la graniţă: unii vor să iasă, alţii să intre, se încoţopenesc în uşă, în poartă. Bineînţeles că asta e o figură de stil, dar nu mai este atunci cînd Dinescu îl întreabă pe Dorin Tudoran, abia revenit în România: „Dorine, cînd te întorci acasă la tine, în America?”.
Aceasta ar putea fi luată drept o întrebare nevinovată, prietenească, fără nimic agresiv, bădărănesc. Fiindcă românii „interiori” nu visează decît la „exterior”, sînt convinşi că „afară” e, dacă nu Paradisul, atunci măcar Purgatoriul... În Occident este lumină (la propriu), căldură, bunăstare...
Însă pentru că noi, „exteriorii”, din decenţă, din delicateţe, faţă de cei abia scăpaţi, fie şi pentru o săptămînă din iadul comunist, nu arătam, nu mărturiseam cît de săraci sîntem noi – noi, literatorii - , ei credeau că aşa o ducem în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu. Or, noi făceam eforturi, uneori considerabile, ca să păstrăm aparenţa: să-l scoatem pe „călător” la un restaurant, să-l ducem la teatru, la cinema, să-i dăruim o carte, două, un cadou pentru soţia şi copiii rămaşi în România. Ce şi cum făceam după aceea ca să umplem găurile – era treaba numai a noastră. În acelaşi timp, ei, „interiorii” nu ne înţelegeau pe noi cînd ne mai scăpa cîte o mărturisire: că ne este dor de România, de locul unde ne-am simţit fericiţi în copilărie, în adolescenţă, că ne preocupă mormintele părinţilor, soarta cutărei clădiri, limba... Ei, da: limba. Mie, dacă îmi lipsea ceva foarte tare în exil: limba română, cea în care gîndesc, scriu... Fiindcă limba mea, chiar dacă o luasem cu mine în traistă, ca unic „bagaj”, tot acolo îşi avea rădăcinile... 

Ion Solacolu: Şi acolo este publicul.

Paul Goma: Bineînţeles. Şi ce se întîmplă? Se întîmplă că, uite aşa, dintr-o dată aflăm că nu mai există loc. Loc pentru noi, „plecaţii”. Fiindcă noi, plecînd, n-am lăsat „loc rezervat”. Nu ne-am pus pălăria pe un scaun, ca să se ştie că acela este locul nostru.
Aşa că... nu mai avem loc în România! Nu de duşmani, de prieteni:”Şi altfel, cînd te întorci acasă la tine-n America, Dorine?”.
Am avut nevoie de trei ani, ca să înţeleg că, dacă această comunitate „scriitoricească” (foarte culturalizată – la Căminul Cultural), dacă în atîta amar de timp n-a avut... timp să rezolve o chestiune elementară, de bun simţ comun, anume amenajarea Casei memoriale Lovinescu (în treacăt: „casa” este un apartament, lîngă Facultatea de Drept; apartamentul i-a fost naţionalizat de comunişti văduvei Lovinescu; în clipa de faţă apartamentul este ocupat de un fel de miliţian) . Dacă atîţia lovinescologi, acum în conducerea Uniunii Scriitorilor; atîţia... „clandestini” – vizitatori -  pe furiş – ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca -; atîţia, la urma urmei, îndatoraţi Monicăi, pentru laudele prin Europa liberă... zic: dacă în trei ani nu s-a rezolvat Casa Lovinescu, ce pretenţii avem noi, cei ce sîntem infinit mai mici decît el şi în viaţă – şi nici n-am avut un apartament, proprietate...
Ce pretenţie, din parte-ne! Mi-au replicat Doinaş, Blandiana – la Roma, cînd le-am reproşat că nu ne-au trimis nouă, scriitorilor din exil, măcar o hîrtie, cu numele nostru al fiecăruia, din care să reiasă că sîntem reprimiţi în Uniune:
„Dar sînteţi primiţi cu toţii”, a răspuns foarte alături Doinaş, jucînd senilitatea.       
 „Dar veniţi acasă, nu aveţi nevoie de invitaţii!”, a exclamat Blandiana, jucînd-o pe Imaculata...
Nu s-a găsit cineva care să ceară să se dea numele lui Eugen Lovinescu – unei străzi, unei stradele - ... Există străzi Nichita Stănescu, Noica, Eliade – o străduţă Lovinescu, ba!
Şi chestiunile astea nu trebuiesc psihanalizate, ca să înţelegem: de ce aşa? Pentru că Noica era ca şi ei: un păcătos. Era de-al lor: naţionalist, a colaborat cu Ceauşescu, a purtat mesajele Securităţii la Paris... Pe cînd Lovinescu, dispărut în 1943, era deja un corp străin... de parcă ar fi fost basarabean! De parcă ar fi fost Stere... Ca... neromân, Lovinescu a fost consecvent în ideile sale şi în acelaşi timp era un om care, tot spre deosebire de români, se revizuia... Adică în momentul în care constata că s-a înşelat,  se corecta. Şi spunea, scria: iată, mă revizuiesc, mă corectez. De pildă, în timpul primului război mondial, şi Lovinescu era cu inima alături de aliaţii noştri de-atunci – cu francezii, cu ruşii, cu englezii – şi a acuzat pe adversarii politici de trădare de ţară: într-un text, el l-a acuzat (şi el!) pe Petre Carp. Ei bine, în 1940, sau în 1941, Lovinescu a scris că regretă ce scrisese în contextul primului război mondial, fiindcă iată, Carp avea dreptate! Or, acest lucru, recunoaşterea păcatelor, românii nu-l fac. Şi poate că din cauza aceasta Lovinescu nu a trecut mai departe de profesor de liceu, nu a ajuns la Universitate, de Academie, nici vorbă! Însă dacă există un părinte al adevăratei şi al moralei literaturi şi spiritualităţi, acela este Lovinescu. Nu Călinescu.
Bineînţeles, Călinescu este foarte..., dar nu pentru asta îl iubim noi. Iar Negoiţescu se revendică de la Lovinescu, de la linia morală a lui Lovinescu. De altfel, Negoiţescu a intrat în literatură printr-o scrisoare adresată lui Lovinescu...

Ion Solacolu: Adică este un spirit european.

Paul Goma: Spirit european, spirit care ţine seamă şi de morală. La rigoare, amestecă în estetică şi puţină etică. Şi nu-i strică!

Ion Solacolu:  Ajungem acum la Istoria literaturii române. La publicarea ei în 1991, Ion Negoiţescu scrie o prefaţă care începe cu propoziţia: „Această lucrare este o operă de exil”.

Paul Goma: Mai mult ca sigur, Negoiţescu n-ar fi putut să scrie această carte decît într-o totală stare de libertate.
Bineînţeles că produsul muncii mele nu este acelaşi cu al muncii lui Negoiţescu, dar eu am putut să scriu cărţi în România: am scris cinci cărţi acolo şi le-am publicat aici. Însă trebuie să spun un lucru: cartea Gherla este scrisă aici, în timpul unei călătorii. Şi toţi au remarcat, în primul rînd eu, că prin faptul că mă aflam aici – deşi eram în vizită, nu definitiv – aveam o altă libertate decît cea de la Bucureşti. E aerul care te ajută să fii liber. Sigur: aerul... zic eu. Negoiţescu spune aşa: e o carte de exil. Este scrisă în exil şi este receptată ca o carte exilată.

Ion Solacolu: Cu toate că planul lucrării a fost alcătuit cu mulţi ani în urmă. Şi planul acesta a fost respectat.

Paul Goma: N-are nici o importanţă planul. Au importanţă micile fraze pe care la găseşti ici, colo à propos de un scriitor, de un curent, de un fenomen. Asta contează. Şi care acolo n-ar fi venit. Nu de frică, dar aerul acolo nu le-ar fi favorizat... Nu i-ar fi trecut prin minte autorului că poate scrie aşa ceva...

Ion Solacolu: Să fie vorba de o altă perspectivă? 

Paul Goma: Nu ştiu dacă este vorba de o perspectivă. Eu cred în chestia cu aerul înconjurător – favorabil, nefavorabil. Bineînţeles că unii pot spune că într-o parte este oprimare, în altă parte este libertate. Se poate judeca şi în felul acesta, şi asta este adevărat.
Dar, ziceam: cartea a fost publicată, unde a fost publicată, aşa cum a fost publicată, cu o mie de grşeli – bine că a apărut şi aşa! Evident, el a difuzat errata peste tot. Ei, şi-acum încep cronicile...
Dacă, de pildă – şi să mă ierte Ion Solacolu şi să mă ierte eventualii cititori că fac iar o paralelă – primele mele cărţi, Culoarea curcubeului, Gherla, publicate în România, în 1990, au provocat aceeaşi consternare din partea cronicarilor literari. Nu doar uimire, ca în faţa a ceva inedit, ci: cum, domnule, cum de-a putut el să scrie aşa ceva?! Or, la mine lucrurile au mers mai simplu, pentru că ale mele cărţi sînt... ficţiune, deci marcate de subiectivism: în curînd au acceptat, m-au acceptat: autorul poate să vadă personajele şi fenomenele şi aşa. Însă Negoiţescu lucra cu un material pe care toată lumea îl ştia din manualele şcolare, şi care dintr-o dată este pus în cauză. Unul din multele exemple: Cum, domnule, de ce nu figurează, de ce nu e tratată Şcoala Ardeleană? Dar este nepermis, inadmisibil, cum îşi îngăduie el, ardelean, să elimine Şcoala Ardeleană dintr-o Istorie a literaturii române!... Ori să vorbească despre Beniuc – cînd aşa, cînd invers...
Aproape toţi cei din România care au scris despre Negoiţescu, au scris defavorabil. Şi nu doar fiindcă ar fi receptat un lucru neizbutit. Şi nu e ciudat de loc, că cei care l-au receptat, să zicem, just – cînd zicem „just”, punem o marjă de aproximaţie, pentru că ce poate fi just în literatură?...-, mai aproape de adevăr au fost scriitorii din exil. Şi nu doar pentru că erau prieteni cu Negoiţescu, ca Nemoianu, Matei Călinescu sau Lucian Raicu. Aici, în exil, deci în libertate, este, nu mai uşor, ci mai normal să accepţi că Negoiţescu are dreptul suveran, ca autor, să prezinte un tablou al literaturii române aşa cum crede el că este. Deci, aici, nu este doar ţara în care eu sînt liber, ci ţara în care eu sînt liber să-i acord şi celui de-alături libertatea de-a se bucura de libertate. Deci eu, Matei Călinescu, îl înţeleg foarte bine pe Ion Negoiţescu, că şi-a luat libertatea de-a vedea astfel lucrurile. Pe cînd Florin Mărculescu de la Bucureşti – el, care nu este un om liber – nu poate să-i acorde lui Ion Negoiţescu libertatea de a vedea lucrurile aşa cum le-a văzut.
Asta e una. A doua. Acum nu mai vorbesc de Negoiţescu, ci de oamenii din România care, chiar la înalt nivel de profesionalism, au fost în ultimele decenii neinformaţi – nu ştiau ce se petrece în lume dar nici nu mai aveau dorinţa de a afla ce se petrece în lume. Dacă s-ar fi informat cei care au scris şi despre Negoiţescu, printre altele, ar fi aflat că nicăieri în toată lumea civilizată nu se mai fac istorii ale literaturii aşa cum le ştim noi, în România, tip manual, pe curente, pe scriitori, pe epoci. Fie că se recurge, nu la un subterfugiu, ci la o metodă de tipul „dicţionar” – cum spunea Negoiţescu că avea intenţia să facă din volumul doi - ; adică: iată, acesta este materialul (aparent) brut, descurcaţi-vă, clasarea, categorisirea, aşezarea, punerea în context, în pagină... În al doilea rînd, nu se mai fac sinteze care să devină evanghelii şi orice abatere să fie pedepsită ca erezie... Ciudăţenia: Negoiţescu nu a fost întîiul care să propună o astfel de Istorie a literaturii – fusese acum 50 de ani Călinescu, dar călinescologii au uitat. Că aşa-i românul: brav şi amnezic.
Negoiţescu, un om liber, are dreptul să aibă părerile pe care la are. Că aceste opinii vin în contradicţie cu ceea ce ştim noi despre anumiţi scriitori, despre anumite curente – este foarte adevărat. Dar zic aşa: ar fi timpul să mai ieşim din faza de idolatrie. Noi sîntem încă în... comuna primitivă, din punctul ăsta de vedere, deci şi din al literaturii, în care avem nişte sfinţi de care, Doamne fereşte să te atingi! Unul este Eminescu. După aceea, mai încoace, cine ar fi? Nichita Stănescu.
Românii nu s-au hotărît ce este o istorie a literaturii – dar cer celor care încearcă să facă altfel, să respecte nişte reguli asupra cărora ei înşişi n-au căzut de acord. De pildă, cînd Negoiţescu nu include Şcoala Ardeleană, el este consecvent cu ideea lui: nu a făcut o istorie a culturii, o istorie a literaturii. Şi dacă el îi spune istorie, nu e în sensul pe care i l-am dat noi de cîteva secole încoace, adică un fel de aproape ştiinţă exactă, ci în sensul pe care i l-a dat Herodot: povestire, reportaj, istorisire.     
      Sigur că Negoiţescu a contrariat multe spirite conservatoare, nu atît literare, cît structuri simple şi definitive, cum sînt cele naţionaliste. El i-a şocat prima oară în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, cu Eminescu – Eminescu al lui Nego . A prezentat o altă imagine a lui Eminescu decît cea cunoscută de o sută de ani de toată lumea. Ne-a propus postumele eminesciene. De atunci a rămas el cu faima de om care deramjează, care spune lucruri de nespus.  Dacă în România există totuşi oameni care-l admiră pe Negoiţescu şi acceptă punctul lui de vedere exprimat în Istoria literaturii române, în Basarabia... acolo este considerat un anticrist! Nimeni nu-l citeşte pe Negoiţescu, să afle ce anume spune el despre Eminescu şi cum spune; nu, au aflat ei de la Bucureşti, de la Păunescu, de la Sorescu, de la Vadim, de la Barbu, că Negoiţescu l-a atacat pe Eminescu.

Ion Solacolu: Nu cumva e vorba aici de un defasaj, ca urmare a unui decalaj? Nu mă refer la basarabeni, unde răspunsul pare mult mai uşor de dat. 
         
Paul Goma: Bineînţeles că e vorba de un defasaj în timp egal decalaj în spaţiu. Eu însă rămîn la această imagine, care s-ar putea să fie mult prea subiectivă: că în ultimele decenii înainte de evenimentele din 1989 din România, cei care trebuiau să se informeze şi să-i informeze pe alţii n-au mai avut curiozitatea. Repet ceea ce spuneam: eu, dacă voiam o carte în perioada aceea – şi nu mă dau pe mine ca exemplu, pentru că amicii din jur făceau acelaşi lucru (sigur că era foarte greu să te informezi, nu găseai cartea nici la anticariat şi nici la bibliotecă, dar puteai să faci rost de ea, prin prieteni, prin prieteni ai prietenilor, prin diplomaţi, prin ziarişti – scriai, aşteptai un timp şi o aveai); cînd o aveam, ne adunam grupuri de devoratori de hîrtie tipărită; dacă era o carte care putea să fie copiabilă, adică o carte de idei, o copiam de mînă; dacă nu, dacă era o carte de literatură, unul o citea şi ceilalţi ascultau – şi o consumam într-o noapte sau într-o noapte şi o zi. Sau o desfăceam în fascicole, o copiam, o conspectam şi după aceea o dădeam la relegat. Aşa i-am citit pe Soljeniţîn, pe Orwell, pe Koestler, tot ce voiam, tot ce era interzis. Bineînţeles că Mein Kampf n-am citit, pentru că nu mă interesa! E poate un cusur al meu, dar n-am avut această curiozitate... 

Ion Solacolu: Cred că această neinformare de care vorbeai, asupra literaturii, sau a culturii, să spunem, externe, nu s-a limitat la domeniul „extern”, ci s-a manifestat şi în cel „intern”. Am constatat acest lucru în diferite conversaţii particulare pe care le-am avut cu oameni de specialitate, la care anumite lacune nu erau permise.

Paul Goma: Acum să rămânem tot la literatură. Intern, există două sensuri. „Intern” pe plan românesc şi „intern” în cadrul lagărului (intern) al sovietismului, în care românii erau şi sînt în continuare total neinformaţi cu ceea ce se întîmplă în Ungaria, în Cehoslovacia, în Polonia, în Rusia. Ei ştiu mai degrabă ce se întîmplă în Franţa, în America, chiar în Australia, decît ce se întîmplă în Polonia,  de pildă. Mai ales că nici nu prea voiau să ştie... Să fie obligaţi să se compare cu polonezii? Să nu se mai găsească
Revin la momentul 1964: atunci s-a rupt ceva în noi, s-a rupt raţiunea de-a mai rezista, de-a mai exista, de-a mai fi drepţi... La ce bun să mai rezistăm, au zis românii. Americanii nu mai vin, am fost vînduţi la Ialta. Ce noroc au avut românii cu Ialta! Cum au pierdut-o, au găsit Malta! În curînd o să găsim Balta, că tot rimează... O să găsim întotdeauna un alibi al laşităţii noastre.

Ion Solacolu: Cu toate că, în acelaşi timp, am observat în alte discuţii, cu alţi oameni, o extraordinar de corectă informare asupra istoriei culturii româneşti – pentru că, de fapt, despre ea vorbim. Ceea ce mă duce cu gîndul că o astfel de informare, chiar dacă anumite cărţi erau închise în secţii mai puţin accesibile ale bibliotecilor, o informare în România era totuşi posibilă.

Paul Goma: Noi discutăm în continuare, nu despre posibilitate: posibil ar fi fost, şi unii o făceau, ci despre descurajare. Hai să-i spunem: resemnare; dar una nemioritică – aceea era în faţa morţii; ceastălaltă în faţa vieţii.
Am constatat la literaţii noştri o atitudine – un stil de viaţă... de neînţeles: literaţii noştri, cu excepţia celor obligaţi (şi nici aceia), nu citesc ce au scris alţii! Nici măcar ce au scris colegii de revistă.
Şi această obişnuinţă nu e recentă – de cînd există atîtea publicaţii, iar românul, din poet, a devenit ga-ze-tar! Dragă Doamne! Aşa cum comuniştii îşi închipuiau că toţi cei care ştiu să scrie sînt... scriitori, aşa scriitorii noştri: păi ei au scris romane, lungi, eseuri scurte, poeme – ce mare scofală să scrie şi la gazetă? Asta dovedeşte analfabetismul celor care ar trebui să alfabetizeze poporul... Iar cînd îi întrebi – cu grijă, să nu ofensezi: „Cum, n-ai citit – de pildă, Orwell – dar scrii despre el?”, ţi se „răspunde”: „De unde vrei tu să-l fi citit?”.
Pe de altă parte, explicăm inacţiunea , neinformarea – prin frică. Ce li s-ar fi putut întîmpla? Pentru că, de pildă... Dau un exemplu. Eram în România, în 1971-72. Îmi apăruse prima carte în Occident – în franceză, în germană. Ştiam de la oameni care veniseră din Occident în România, în vizită sau turistic, că de cum intrau în avion erau anunţaţi: Cei ce posedă cărţi de Goma, să le predea singuri! Şi erau confiscate. În schimb, puteau să treacă prin vamă cu Sljeniţîn.
Nostim, nu? Securiştii gîndeau aşa: Soljeniţîn „descrie” chestii de la ei, nu de la noi! Dar Goma, nu! Goma nu intră fiindcă vorbeşte... de noi... mi-au confiscat şi cărţi publicate în România, dobitocii! Cînd am ieşit în 1972 şi m-am întors în 1973, am ieşit şi cu un volumaş, cel cu care debutasem – fireşte, scria pe copertă numele meu... Or, ei ce ştiau? Că este interzis să intre cărţi de Goma. Şi mi le-au confiscat la vamă. Mi-au mai confiscat la vamă un volum de Faulkner, pe care îl co-tradusesem – nici măcar nu eram singurul traducător!-, fiincă era şi numele meu acolo, şi dispoziţiile erau să nu intre cărţi pe care există numele Goma.
Această neinformare care a intrat în sînge, duce la rezultate uneori comice, dacă n-ar fi tragice, după ce s-a dat voie de la poliţie ca băieţii să facă gazetărie. Şi ajungem acum la situaţia următoare: că dragii noştri scriitori din România, care fac acum jurnalism, le explică cititorilor ceea ce ei habar n-au – n-au avut niciodată şi nici chef n-au să afle vreodată!

Ion Solacolu: Crezi că Ion Negoiţescu va beneficia de o receptare mai tîrzie?


Paul Goma: Nu chiar atît de tîrzie, fiindcă a şi început să se modifice optica în care este privit. De pildă, în revista Familia, apoi Vatra. Sînt cei din generaţia tînără. Contează vîrsta receptorului. Pentru că, de pildă, Manolescu nu va putea recepta vreodată altfel decît a receptat pînă acum, adică defavorabil. De ce? Nu e vorba atît de timp, cît de faptul că cei tineri, care nu sînt marcaţi de toate demisiile, compromisurile, de toate relele obiceiuri ca cei bătrîni, pot să se scuture şi să ia cartea ca ceea ce este. Pe Negoiţescu, ei – vorbesc de cei tineri, să zicem, pînă la patruzeci de ani – îl consideră un fel de magistru, de maestru, de antemergător. Şi cu Istoria literaturii române, dar şi cu opera lui publicistică, în care a îndrăznit să încalce tabuuri româneşti, adică să „amestece” politica cu literatura – cultura cu natura, cum se zice.  

Ion Solacolu:  Să fie vorba aici tot de vechea problemă a căutării unor modele -  generaţia tînără nefiind mulţumită cu modelele pe care le găseşte în jurul ei?

Paul Goma: Este o chestiune normală pentru orice comunitate. Şi eu, cînd eram adolescent, aveam nevoie presantă de modele: fie ele modele din sport, fie din literatură. Nefericirea mea: n-am avut modele. Căutam modele, dar Sadoveanu era un antimodel, ca şi Camil Petrescu. Dacă aş fi scris versuri pe vremea aceea, poate că mi-ar fi fost mult mai uşor, pentru că l-aş fi avut pe Blaga, care tăcea, sau pe Arghezii, care nu fusese încă repus în circulaţie. Dar în proză nimeni, înafară de Hortensia Papadat-Bengescu. Dar în acel moment, în anii 1949-52, la Sibiu, unde eu eram în cursul inferior de liceu, ea nu avea pentru mine aceeaşi „importanţă” ca un Sadoveanu, de pildă.
Or, acum românii caută, caută... Sigur că, pentru o vreme încă, atîta timp cît vor mai fi activi bătrînii, care orice ar face – şi mă număr şi eu printre ei! – nu se poate face nimic din ei... Revin la povestea cu Moise, care i-a scos pe evrei din robia egipteană şi i-a purtat 36 de ani în pustiu. Nu pentru că ar fi pierdut drumul, ci ca să moară toţi cei care s-au născut sclavi, au obişnuinţe de sclavi, aşa ca în Canaan, în Pămîntul Făgăduinţei au intrat cei născuţi liberi. Nici măcar Moise, care a murit în Sinai, ci fratele lui, Aron, i-a condus în Canaan. Este un simbol, dar trăim şi cu simboluri, nu?
Bineînţeles că în curînd Negoiţescu va fi perceput normal de oameni normali.Pentru că deocamdată un produs normal, un produs al libertăţii – adică, scrierile lui Negoiţescu – sînt scrierile unui om liber, ele nu pot fi percepute, cu atît mai puţin acceptate de nişte oameni care au obişnuinţe de robi şi care nici măcar nu acceptă în sinea lor că cel de-alături ar putea să fie ne-rob.

Ion Solacolu:  Îţi mulţumesc, Paul Goma.        
      
                            Paris, 26 aprilie 1993