Ion
Solacolu: Îţi propun, Paul
Goma, să începem să vorbim despre Ion Negoiţescu, întrebîndu-te... „clasic”:
cînd şi cum l-ai cunoscut?
Paul
Goma: Întrebarea, o fi
ea clasică, dar e foarte dificilă. Eu, care am ţinere de minte, iată, nu mai
ţin minte cînd anume l-am cunoscut. Cert după 1965, cînd am revenit la
suprafaţă, pentru că în închisoare nu l-am întîlnit. Deci, deja liberi şi
„încadraţi” în Uniunea Scriitorilor. Probabil că acolo ne-am văzut. Evident, eu
ştiam cine este Negoiţescu şi despre mult mai multe lucruri despre el decît
ştia el despre mine. Mai îndeaproape l-am cunoscut prin anii 70, la ceea ce se
chema „cenaclul” lui Ţepeneag. În acel moment începuse să publice fragmente din
Istoria literaturii române - ţin minte că primele îi apăruseră în Familia din Oradea, cînd deja începuse
să se simtă sămînţă de scandal... A citit şi la cenaclu cîteva fragmente. Pe
unii i-a amuzat „optica”, pe alţii... Pe mine m-a interesat, pentru că era o altă manieră de a vedea ceva cunoscut.
E drept că în acel moment aveam o privire cu totul incompletă asupra a ceea ce
ar fi urmat să fie Istoria literaturii
a lui, însă simţeam că, într-un sens, departe de a fi „original”, Negoiţescu nu
făcea decît să repete – dar nu în asta stă tăria cărţii sale – ceea ce făcuse
Călinescu în 1941 în Istoria lui.
Adică nu alcătuise un manual, un inventar al literaturii române, ci scrisese un
roman al literaturii române. Apoi, eu, povestitor impertinent, eram încîntat de
această manieră de a povesti, altfel,
literatura şi literatorii; era originală şi... unii spuneau: obraznică. Cert : provocatoare, incitantă.
Aceasta a fost perioada, cum
să spun, „cuminte”. Căci eu ştiam că Negoiţescu este un domn din Cluj, dar şi
cu o cultură regăţenească, adică şi franţuzească; un domn care a trecut prin
Sibiu, amorul meu din adolescenţă şi de totdeauna; care făcuse şi el puşcărie –
ca tot creştinul. Îi fusese interzis un volum, Lampa lui Aladin, chiar dat la topit. Avea mari dificultăţi pentru
a-şi publica fragmentele din Istoria
literaturii române în Familia,
însă reţeaua de complicitate: prieteneie cu Radu Enescu, cu Puiu Cotruş,
neutraliza ostilitatea funciară a lui Andriţoiu, şeful revistei.
Nu eram ceea ce se cheamă
apropiaţi, şi nu vedeam cum am putea să ne apropiem, nu din motive de vîrstă,
ci din pricina altor decalaje: social, cultural, provincial – în sensul
provinciei de origine. Totuşi, în 1977, în ziua de 7 ianuarie, cînd Negoiţescu
mi-a telefonat invitîndu-mă de ziua lui, Sfîntul Ion, am fost şi n-am fost surprins.
Surprins, pentru că mie nici nu-mi trecuse prin cap să-i dau un telefon, să-l
invit de ziua mea. Bineînţeles că am fost bucuros, şi m-am şi dus. Acolo l-am
cunoscut pe Ion Vianu, am revăzut pe alţi prieteni... M-am simţit foarte bine
la Nego, acolo, în capătul Căii Victoriei, într-o cameră plină de cărţi –exact
cum îmi imaginasem locul omului...
Iar în ziua de 3 martie 1977
– era în ajunul cutremurului -, cînd Negoiţescu a apărut la uşa mea
întrebîndu-mă dacă poate să intre, a fost o surpriză – de altfel am şi scris în
cartea Culoarea curcubeului.
Surpriza avea mai multe straturi – toate plăcute. De prietenie: iată,
Negoiţescu vine la mine, Negoiţescu care este cineva, la mine care nu sînt
nimica; în al doilea rînd, Negoiţescu venise cu un text – se cunoaşte:
scrisoarea către mine -, despre care, la un moment dat, mă gîndeam că ar putea
să înlocuiască textul, pe care nu-l aveam, de program al mişcării pentru drepturile omului. Pentru că ceea ce s-a
întîmplat atunci a fost un bulgăre de zăpadă, care a pornit de la o scrisoare
personală pe care i-o adresasem lui Pavel Kohout: era deci o mişcare care
n-avea un text-program; textul lui Negoiţescu ar fi putut foarte bine să devină
programul nostru, dacă...
Şi cîteva zile mai tîrziu,
după cutremur, în 11 martie, Negoiţescu a venit însoţindu-l pe Ion Vianu. Şi
după aceea a mai venit, cînd a putut, ca să vadă ce mai fac, să vadă care este
mersul treburilor din punctul lui de vedere: adică, dacă textul lui s-a
transmis la Europa liberă, dacă se va transmite... Apoi a venit ziua de 1
aprilie, cînd am fost arestaţi şi nu ne-am mai văzut o lungă perioadă de vreme.
Aşa ne-am cunoscut...
Ion Solacolu: Te întrerup, Paul Goma. Cum îţi explici existenţa
acestui interval de timp în care nu aţi fost arestaţi? Te întreb asta pentru că
în cazul sindicatului liber S.L.O.M.A.R. procedeul a fost altul: au fost
izolaţi încă de la început.
Paul
Goma: În mai multe feluri. Şi nu o raportez doar
la anul 1977, ci începînd din 1967-68. Cum să spun, era o chestie mai degrabă
de psihologie, decît de administraţie sau poliţie. Din „preistorie”, din
propriile păţanii am învăţat, încă din închisoare, că atunci cînd tu –cel mic
şi ne-om, şi nimica toată, un sub-cetăţean – îndrăzneşti să te opui
atotputernicului securist, el are un moment de ezitare... E surprins... nu din
cauză că tu, un vierme, îndrăzneşti să-i întorci vorba ori să protestezi, ci
altceva se petrece în capul lui de animal: Oare ce are ăsta în spate, de
îndrăzneşte? Fiindcă el nu poate să-şi imagineze că cineva poate fi liber
pentru că... este liber, şi nu pentru că-l ajută cumnatul, sau soacra, sau
sindicatul....
Ion
Solacolu: Adică el te
judecă după propria lui schemă.
Paul
Goma: Bineînţeles. Continui. Eu, ca scriitor,
vreau să spun „membru” încadrat în Uniunea scriitorilor, trimiteam în
străinătate manuscrisele refuzate în ţară. Îl anunţam pe preşedinte, Zaharia
Stancu: Domnule, eu trimit în străinătate, ca să mă publice acolo. Ei – la urma
urmei colegii mei mai mari – nu credeau că un scriitor român poate să facă aşa
ceva: Ei, lasă, glumim, aşa, între noi!... Au fost foarte surprinşi cînd au
venit primele semne: că romanul trimis a fost tradus, că urmează să fie
publicat ş.a.m.d. Nu ştiau ce să facă. Am mai spus, repet, în august 1968 cînd
ruşii au intrat în Cehoslovacia, eu am intrat în partid. Cartea a apărut în
1971. Ai noştrii ca brazii vroiau să mă pedepsească, dar nu ştiau cum. Au încercat pe cale legală: să mă
excludă din partid. Au intervenit alţii, spunînd că nu este statutar etc. În
sfîrşit, am rămas cu carnetul neluat, mi l-au confiscat securiştii cînd m-au
arestat, în 1977.
Revin: De ce ne-au lăsat să „zburdăm” atîta Vreme?
Ceauşescu se afla, atunci, între ciocan şi nicovală: trebuia să păstreze un
portret pe care şi-l zugrăvise pentru uzul extern. Trecea drept campion al
luptei antiruseşti şi nu trebuia să i se ştirbească „imaginea” cu fleacuri ca
drepturile omului... Totuşi, eu publicasem, pînă în acel moment, trei cărţi în
străinătate – în Germania, în Franţa, în Olanda - , se scrisese despre mine,
fusesem în Occident, deci eram oarecum cunoscut, un oarecare ce se putea apăra.
Şi nu că nu ar fi îndrăznit, dar nu vroiau să facă scandal pentru nimica toată:
ei credeau că mişcarea se va stinge de la sine. Ceea ce şi eu mă temeam,
bineînţeles. Judecînd în termeni scriitoriceşti-româneşti şi iar în termeni
româneşti-scriitoriceşti, nici n-a luat foc!... De ce, din ce s-a întreţinut?
Din... nescriitori: au venit funcţionari, muncitori, au venit unguri, saşi...
Da, au venit saşi, care trec drept nişte oameni foarte prudenţi, ca să nu spun
fricoşi. Oameni din toate categoriile, şi nu erau doar doritori de paşaport.
Pnă la urmă, unora li s-a băgat pe gît: paşaportul sau viaţa! Negoiţescu a fost
o mare surpriză pentru mine, care eram împăcat cu ideea că nu se poate face
nimic cu scriitorii români. Şi ziceam: De acum încolo se va face, dacă a venit
Negoiţescu... după cîteva zile, cînd a venit cu Vianu, mi-am zis ca Ostap
Bender: „S-a spart gheaţa domnilor juraţi!”. Aşa îmi imaginam eu, naivul: că au
să vină şi alţi scriitori. Aşa credea şi Negoiţescu. Bineînţeles, n-au venit.
Scriitorii români aveau alte treburi: fie să facă cultură, fie să-şi
pregătească articolele de „înfierare” a noastră, a „trădătorilor de ţară”, a
lui Negoiţescu şi a mea...
Deci, mişcarea nu s-a stins de la sine, s-a întins focul
în altă parte, către alte categorii, a scăpat de sub controlul Uniunii
Scriitorilor...
Ion
Solacolu:Scrisoarea lui
Ion Negoiţescu era totuşi, spre deosebire de scrisoarea pe care i-o adresaseşi
lui Pavel Kohout, axată pe problemele crizei culturii româneşti. Era un text
bine scris, care însă se limita la problemele culturii. Este un lucru pe care,
mai tîrziu, însuşi Ion Negoiţescu şi l-a reproşat.
Paul
Goma: A fost nedrept
cu sine. Ştiu că în dialogurile lui cu Emil Hurezeanu, cu Ion Solacolu – şi-a
reproşat mereu, a mers pînă la exagerare: într-un interviu dat unui ziar
elveţian, Negoiţescu a mers mult prea departe cu auto-acuzaţiile.
În fond, scrisul este omul. Asta era Negoiţescu: el era
totalmente un om cultural. Un om pătruns, făcut de cultură şi care făcea
cultură. Nu cred că i s-ar fi putut reproşa că a fost aşa ceva. Nu trebuie
uitat că Negoiţescu a început cu o scrisoare adresată lui Lovinescu în 1943. Nu
pot să spun că scrisoarea către Lovinescu era un pretext, pentru că era atît de
mare Lovinescu încît nu poţi spune aşa ceva. Dar pot să spun că scrisoarea
adresată mie era un pretext – nu în sensul de... declasant, defavorizant la
adresa mea, să zicem. Nu, te rezemi de secundar, pentru ca să spui esenţialul.
Că el şi-a făcut reproşuri, pentru motivul că s-ar fi limitat la cultură,
dovedeşte bineînţeles măreţia, curăţia
de caracter a lui Negoiţescu, ba chiar, ca să zic aşa, ne-românitatea
structurii sale: un român n-ar face aşa ceva, n-ar recunoaşte vreodată că s-a
înşelat. Românul-pentru că de aceea e român! Îţi va explica ţie că tu n-ai
înţeles ceea ce el îţi dăduse de înţeles, dar dacă n-ai fost în stare să
înţelegi... Prin comportamentul lui, Negoiţescu s-a comportat ne-româneşte:
adică imprudent, a ieşit din curticica de recreaţie – care era culturală,
strict culturală!-; deşi scrisoarea vorbea numai despre cultură, dar vorbind
despre imposibilitatea de a face cultură, ce făcea el dacă nu, în sensul bun,
politică? El exprima un punct de vedere moral: oare de ce nu putem face
cultură? Oare de ce clasicii noştri nu sînt permişi, de ce sînt interzişi? Ce e
asta dacă nu... politică?
De ce-şi va fi reproşat el caracterul acestui text, care
este esenţial – aşa cum a fost difuzat la Europa liberă, cum a figurat la
dosarul lui după ce a fost arestat şi cum a apărut publicat în volumul În cunoştinţă de cauză, apărut la
editura Dacia în 1991?... Poate pentru că, după aceea, a regresat, a reintrat
în rînd, s-a întors la turma românească... supus unor presiuni insuportabile
pentru el, dar şi pentru oricare altul, trebuie s-o zicem – vorbesc acum de
Securitate: mai ales că el trecuse pe-acolo, şi noi ştim că a doua oară cînd
eşti arestat e mult mai greu decît prima oară, cînd nu ştii încă ce
te-aşteaptă; atunci eşti doar surprins...
A intrat în puşcărie ca un om perfect inapt de a face
puşcărie. Dar cine dintre oameni este apt? Există o asemenea aptitudine? Nu.
Dar Negoiţescu era cel mai neapărat, neajutorat dintre noi, un om pentru
cultură şi prin cultură, deci neajutorat în treburi domestice. Nu mai vorbesc
de cele de stradă, pentru că „strada” se mutase în beciurile Securităţii.
Apoi Negoiţescu
era un şantajabil: se ştie că în România homosexualitatea este considerată o
crimă. Şi nu este doar crimă, ci păcat. Pentru că securiştii, cînd te acuză de
homosexualitate, indiferent dacă eşti sau nu homosexual, ei nu te acuză ca să
te condamne pentru acea crimă, ci ca să te umilească: să te prepare psihologic
în vederea „ciomagului final”, cum se zice.
Pe lîngă acestea s-a adăugat şi faptul că Negoiţescu a
avut promisiuni, nu că va fi ajutat, dar că va fi urmat: lasă, că venim şi
noi... Au venit... scriitorii... Pe semne că nici n-au plecat, din moment ce
n-au ajuns...
A intrat deci în puşcărie. Ce se întîmpla acolo, oricare
dintre noi îşi poate imagina: ceva îngrozitor, mai ales pentru el, pentru
Negoiţescu.
Şi iată că este scos. Cu un preţ plătit: scrie un text
despre patriotism.
Cu tot respectul şi cu toată dragostea pentru Virgil
Ierunca, spun că el nu a făcut bine, insistînd în intervenţiile sale
jurnalistice asupra compromisului lui Negoiţescu. Nu pentru că nu este
adevărat, dar Negoiţescu este prietenul nostru şi trebuia să-l înţelegem
dinăuntru. Mai ales că aveam toate datele necesare: Negoiţescu a fost scos din
gura fiarei de scriitori români – ca Nicolae Manolescu, ca Doinaş, ca Breban, Nina
Casian, chiar Fănuş Neagu, s-au agitat, s-au dus la Burtică, pe la Pleşiţă, au
ameninţat că vor face ce vor face, dacă nu e liberat Nego. Şi Nego a fost
liberat; să zicem, liberat în urma presiunilor breslei. Ei bine, exact aceiaşi
scriitori, prieteni ai lui, cei care făcuseră presiuni asupra autorităţilor,
imediat ce Nego a fost eliberat, au început să-i reproşeze. Două erau
reproşurile – primul: ai văzut în ce te-ai băgat cu Goma, care nu este
scriitor, vezi ce-ai păţit? Al doilea: dacă ştiai că eşti slab, şantajabil (cu
homosexualitatea), de ce te-ai băgat? Argumente tipic româneşti, tipic
mioritice. Cum adică, de ce te bagi dacă eşti slab? Dacă teoria asta ar fi
valabilă, atunci niciodată n-am mai face nimic: stăm în cur şi facem cultur?
Deci, Negoiţescu era deja culpabilizat. Bine înţeles că
putea să-şi spună: da, sînt slab, sînt şantajabil, de aceea am cedat. Dar nu e
suficient să te justifici, cînd rămîi numai cu tine. Făcuse un compromis.
Scrisese acea chestie despre patriotism, care putea să fie considerată nu doar
ca un preţ al liberării acestuia, ci şi ca o arvună pentru acea carieră, să
zicem. Şi ce face Negoiţescu? Negoiţescu se sinucide. Am spus bine: se sinucide. N-am spus: a făcut o tentativă de sinucidere. Tentativă face
acela care anunţă: mîine la ora două mă sinucid; iar cel anunţat are grijă ca
la momentul dat să fie la locul dat, să-l salveze . Cu Negoiţescu nu s-a
întîmplat aşa. Negoiţescu n-a anunţat pe nimeni şi numai întîmplarea a făcut ca
Doinaş, trecînd cu alte treburi pe lîngă casa lui Nego, aducîndu-şi aminte că
de două, de trei zile nu mai dăduse nici un semn de viaţă, să urce, să constate
că uşa e blocată pe dinăuntru, să vină cu cineva s-o spargă; şi să-l găsească pe
Negoiţescu în comă.
O a treia întrebare ne-românească: care scriitor român
s-a mai sinucis pentru un principiu? Scriitorul român se sinucide din dragoste,
din disperare, din frică, dar pentru un principiu? Să se sinucidă pentru că a
considerat că a făcut un lucru pe care nu trebuia să-l facă? Negoiţescu este
primul şi am impresia că va fi şi ultimul.
Evit să spun că Negoiţescu a plătit... Nu se plăteşte
nimic cu nimic. Păcatul, dacă e păcat, rămâne, fapta bună la fel, dar nu se
amestecă borcanele. Pentru fiecare faptă: răsplată sau pedeapsă. Nu se
amestecă, nu se echilibrează, nu există compensaţie.
Mai departe. Negoiţescu şi-a văzut orizontul, viaţa
complet închisă. Pe plan individual cît şi pe cel general. Fiindcă... oare ce
făceau scriitorii români în momentul cînd noi, el şi cu mine, ieşeam din
închisoare, adică în mai-iunie 1977? Păi, scriitorii români participau la
congresul al nu ştiu cîtelea al scriitorilor români, la care Ceauşescu i-a
anunţat: noi nu avem cenzură în România, de aceea am hotărît să o desfiinţăm!
Şi nu s-a găsit nimeni care, măcar pe coridoare sau la toaletă, să ironizeze:
ce desfiinţezi, domnule, ce nu există?! Şi o a doua chestiune deosebit de
gravă, cu consecinţe nefaste, nu numai pentru literatură, ci şi pentru
psihologia românului: de la acel congres, cenzurarea
nu a mai căzut în seama unor funcţionari plătiţi pentru asta, oneşti în
neonestitatea lor, cenzori de meserie, ci în seama scriitorilor înşişi.
Scriitorul care era redactor la o revistă sau la o editură îşi lua... răspunderea.
Şi iată cum s-a mutat reeducarea de la Piteşti (întretorturarea) la scriitori:
bestiile naveau nevoie să asude, să-şi ude ei cămăşile, mînuind ciomagul,
fiindcă făceau o treabă foarte bună chiar băieţii din celulă, victimele: se
întretorturau, aşa şi la scriitori: de ce să asude lucrînd cu ciomagul
cenzurii, lovind cu măciuca ideologică, tovarăşul Măciucă de la cenzură – da,
da, aşa-l chema, Constantin Măciucă, scrie şi acum la revista lui Păunescu!-,
cînd băieţii noştri, talentaţi, culturali se întrecenzurau cu jubilaţie? Au
fost scriitori buni, prieteni de-ai noştri, care au făcut lucrul acesta,
cenzurarea colegilor: unii l-au făcut cu inconştienţă – dar cu ferocitate.
Ion
Solacolu: Din cîte cunoşti,
fenomenul acesta este specific românesc, sau s-a mai petrecut şi prin alte
ţări, vecine cu România?
Paul
Goma: Nu se cunoaşte
un fenomen similar. Aici la Paris, am legat relaţii strînse cu scriitorii
exilaţi din toate ţările comuniste – cu chinezi, cu vietnamezi, să nu mai
vorbim de europeni – şi ştiu care au fost metodele de represiune, de teroare. Fenomenul Piteşti nu ne-a venit din altă
parte, ba mă tem că noi românii l-am exportat – oricum: am împărtăşit
experienţele noastre chinezilor, vietnamezilor... Asta spune ceva despre
capacitatea noastră de a fi sau nu fi liberi...
Ion
Solacolu: Să revenim la
firul discuţiei noastre. În 1977 ai plecat din România, drumul tău s-a
despărţit de cel al lui Ion Negoiţescu. Ele s-au reîntîlnit, însă, după puţină
vreme, pentru că Ion Negoiţescu, la rîndul lui, a plecat în străinătate, la
început cu o bursă, pentru a transforma apoi această şedere temporară într-una
definitivă, într-un exil. Cum a avut loc întîlnirea voastră, revederea,
reluarea contactului cu Ion Negoiţescu şi cum l-ai regăsit după acest interval
de timp?
Paul
Goma: A fost o bucurie
amestecată cu părere de rău. Şi reciprocă. Pentru că şi Negoiţescu regreta că
nu mă întîlneşte în „ţărişoară”. Ştiam că Negoiţescu, român normal (spre
deosebire de basarabeni: români... nenormali), avea un cuib pe care şi-l muta:
cuibul lui de cărţi. Ăsta nu este un fel de a vorbi. La un moment dat un fin
intelectual român mă întreba, de ce sînt aşa de trist în exil... I-am răspuns
printr-o întrebare: Domnule, de cîte ori ţi-ai pierdut dumneata biblioteca? A
fost surprins: Ce întrebare-i asta? Ei, asta e întrebarea esenţială pentru un
intelectual. Negoiţescu era omul cărţii,
care nu numai că le citea, ci se şi îmbrăca în ele, se culca în ele, trăia
între ele, se iubea cu ele. Acolo era raţiunea lui de a fi, unde-i erau cărţile.
Or, lui i s-a întîmplat o succesiune de catastrofe ale cărţilor. Nu ştiu dacă
el a pus vreodată în balanţă: persoana lui şi cărţile lui...
Ion
Solacolu: Te întrerup.
Există un text – nu-mi amintesc unde l-am citit – în care Ion Negoiţescu spune
că iubea cărţile de aşa manieră, încît considera că ele sînt pîngărite dacă le
împrumută cuiva, deci dacă mai umblau şi alte mîini prin ele. Şi atunci încerca
să-şi procure de la început două exemplare, ca să poată păstra unul pentru el,
iar pe celălalt să-l poată împrumuta şi prietenilor.
Paul
Goma: Nu cunoşteam
acest amănunt. Mă gîndeam însă la altceva: că un om care exista prin cărţi,
între cărţi – în sensul de loc în spaţiu – a cunoscut cîteva „cutremure”, de pe
urma cărora i-au dispărut, i-au pierit cărţile: prima arestare, mariajele sale
mai mult sau foarte mult nefericite, care şi acestea i le-au clătinat, le-au
mişcat şi le-au alungat, le-au rătăcit, apoi exilul...
Am discutat şi în scris, cu Negoiţescu, chestiunea
aceasta: cît de favorizat de soartă am fost eu faţă de el. Eu care proveneam
dintr-o familie de mărunţi învăţători de ţară care aveau o bibliotecuţă, şi pe
care au tot pierdut-o: întîi au ars-o ruşii în 1940; apoi au lăsat-o acolo la
refugiul din 1944. După aceea n-au putut să adune cărţi, pentru că se mutau de
colo, colo. Deci, eu, cînd am plecat în 1977, n-am avut de suferit această
tortură, că las o bibliotecă, lăsam doar nişte cărţi. Pentru Negoiţescu însă
exilul a fost o ruptură. Pentru mine,
la capătul unui şir de necazuri, de suferinţe, exilul a fost, într-un fel, o
eliberare. Pentru el a fost, din contră, aş putea spune: o sinucidere.
Ion
Solacolu: Te rog să revii
la reîntîlnirea, la regăsirea cu Ion Negoiţescu.
Paul
Goma: Ce pot să spun?
Este o poveste destul de complicată.
Între noi au început nişte relaţii epistolare de o natură diferită. S-a
întîmplat ca eu, de prin 1984-85, să încep să scriu Ciclul sibian. Aveam printre cărţile aduse din România un volum de
scrisori între Ion Negoiţescu şi Radu Stanca: mi-a fost de mare folos. Negoiţescu
fiind aici, „la îndemînă”, îi ceream alte amănunte. Pe de o parte, ne-am
confruntat nişte informaţii: culturale; pe de altă parte, ne-am confruntat
nişte amoruri declarate – amor de Sibiu, de oraş, de aer, de tinereţe. Decalate
în timp: el fusese fericit la Sibiu între 1940-44; eu fusesem fericit la Sibiu
între 1945-52. Ne confruntam nu atît evoluţia cît involuţia, pentru că Sibiul a
cunoscut o cădere, o ruinare: comunismul, mizeria, deportarea saşilor... Dar,
fiind tînăr, priveşti realitatea cu ochelari roz: oricîtă mizerie ar fi, ţie
puţin îţi pasă. Negoiţescu mi-a fost deci de un real folos în repunerea în
situaţie a Sibiului...
Mai era ceva. Fiecare ştia că celălalt o duce greu din
punct de vedere material. Cînd a venit el în exil, eu încă mai lucram, nu cu
mintea ci... cu braţele. Din 1988 n-am mai putut să lucrez. Or, Nego nu putuse,
de la început: era şi mai în vîrstă decît mine, era şi cu sănătatea şubredă.
Apoi chestiunea cu Europa liberă... Chestiunea aceasta trebuie spusă... Chiar
dacă Negoiţescu nu mi s-a plîns mie, direct... Avînd un om de valoarea lui
Negoiţescu acolo, la München – la poartă , ca să zic aşa – bravii noştri şi
români şi culturali nu au mişcat un deget ca să-i asigure şi lui Nego un minim
necesar, permanent de supravieţuire: să-i fi dat o rubrică pe care el s-o ţină.
N-au făcut lucrul acesta. Or, omul nu se hrăneşte numai cu pîine cerească, din
nefericire trebuie să mănînce şi pîine pămîntească. Şi atunci cînd n-o are, şi
este conştient că n-o are, şi că se umileşte, atunci i se otrăveşte şi
sufletul.
Nu mă rabdă inima să nu re-spun: românul Vlad Georgescu
şi ultraromânul Stroescu (spre deosebire de ovreiul Bernard avînd românismul în
inimă) au angajat ca salariaţi plini, au facilitat colaborări permanente la tot
felul de „jurnalişti” detaşaţi de la Scînteia
la Englischen Garten, la tot soiul de
dudui semianalfabete, dar nu au făcut
– (pentru cuscru, nepoţi şi alte adunătoare de cotizaţii de partid din România făceau) – nu au făcut, ziceam, un gest
de... bunăvoinţă, faţă de, pe de o parte, un strălucit cărturar; pe de altă
parte, un adevărat om de condei – în fine, un om adevărat (chiar dacă aşa ceva nu se tolerează la Europa liberă!)...
Întreb, aşa, că a venit vorba: ce-a făcut, de-o pildă Hurezeanu, pentru
Negoiţescu, în afară de declaraţii de amor şi de fidelitate? De Gelu Ionescu nu
mai întreb...Apoi mai este şi povestea cu prietenii lui. Asta Negoiţescu mi-a
spus-o clar, în legătură cu scrisoarea lui din 1977. Mi-a scris: uite că umblă
zvonul că textul acela nu este al meu, ci o „operă colectivă”; şi vine dinspre
bunii mei prieteni; cică eu aş fi fost unul dintre coautori, „ceilalţi” ar
fi... Doinaş... După un timp mi-a scris: acum umblă zvonul că eu, Negoiţescu,
n-aş mai fi nici măcar coautor, că textul a fost elaborat de Irinel şi de
Doinaş... Astfel de măgării mi-au ajuns şi mie la urechi, direct din România. Dar cînd? Evident, după 1989, cînd „s-a dat
voie”, cînd marii rezistenţi din cultură au început să pretindă că ei
rezistaseră activ – adevărat: nici urmă de „activitate” a lor, dar nu în adevăr
se împiedică scriitorul la români... Bineânţeles că Nego era un înţelept, dar
omul nu poate să fie 24 de ore din 24 înţelept, să-i „înţeleagă” pe toţi
ticăloşii. Mai şi oboseşte.
Apoi, mie mi-a rămas obscură (nici n-am vrut să aflu,
nici atunci şi nici mai tîrziu) perioada cînd Negoiţescu s-a dus în România,
acum, după „evenimente”.
Ion
Solacolu: La începutul
anului 1990.
Paul
Goma: Am simţit, am
intuit... Nu spun că prevedeam că o să fie o catastrofă. Nu prevedeam, pentru
că şi eu aş fi vrut să mă întorc în România.
Cine n-ar fi vrut să se întoarcă?! Toţi am fi vrut.
Definitiv, evident...
Perioada aceea mi-e obscură, el nu mi-a spus decît aşa,
prin aluzii – dar am înţeles că acolo şi atunci a fost, cum să spun, ruperea definitivă: s-a rupt ceva în
Negoiţescu. S-ar putea să mă înşel...
Ion
Solacolu:Nu ştiu dacă
atunci a fost ruperea, sau dacă ruptura aceea a fost definitivă. Din cîte
cunosc eu, dorinţa lui fermă de a se întoarce în România a durat cîteva luni
bune, sau poate mai mult, pînă a renunţat probabil definitiv la acest proiect.
Eu m-am numărat printre cei care l-au descurajat să facă pasul acesta.
Dar n-am ajuns încă la momentul decembrie 1989.
Paul
Goma: Unde rămăsesem?
Ion
Solacolu: Sîntem încă în
perioada premergătoare. Cînd se poate constata: pe de o parte, o radicalizare a
lui Ion Negoiţescu şi, pe de altă parte, o politizare a lui – fenomene care se
instalează treptat şi despre care eu
cred că apar cu claritate la suprafaţă cam după anul 1985, deci la cîţiva ani
după ce se stabilise în străinătate.
Paul
Goma: N-am fost prea
preocupat de aspectul acesta. De altfel, am şi făcut o afirmaţie cam hazardată
– dar, în sfîrşit, mi-o asum-, că el exagera atunci cînd îşi reproşa sieşi că
textul nu fusese destul de politizat înainte. Însă după aceea, mai ales prin
interviul care i-a apărut într-un ziar elveţian, a avut un comportament
masochist. I-am şi scris: ai spus lucruri neadevărate, te-ai acuzat pe nedrept.
El mi-a răspuns cam aşa: dacă n-ar fi vorba de mine, bineînţeles că ţi-aş da
dreptate, fiindcă ai dreptate în ceea ce spui... Dar fiindcă era vorba de el şi
de elogii la adresa lui, nu putea să le accepte.
Dacă te gîndeşti că perioada aceasta de radicalizare, cum
îi spui, în care el a început să vadă, nu politic, ci mai degrabă moral decît
estetic, s-a petrecut în perioada discuţiilor pe care le-a avut cu Ion Solacolu
şi cu Emil Hurezeanu...
Ion
Solacolu: Interviul cu
Emil Hurezeanu este făcut la zece ani de la mişcarea
Goma, adică în 1987. Interviul transmis la Europa liberă, pe care el îl
publică în martie 1988, în primul număr al Caietului
de literatură al revistei Dialog.
Paul
Goma: Şi cel cu Ion Solacolu?
Ion
Solacolu: Discuţiile cu
mine – pentru că au fost mai multe – sînt ulterioare apariţiei acestui prim Caiet de literatură, adică încep din
vara anului 1988.
Paul
Goma: Despre asta nu
pot spune mare lucru. Însă în prima jumătate a anului 1989, dandanaia,
„Ţiganiada”, cu Uniunea Scriitorilor din
exil, l-a găsit pe Nego ferm şi, cum să spun? lămurit cu lumea şi cu viaţa.
În momentul în care Breban şi Ţepeneag se duc la el – de altfel, Breban
povesteşte episodul în revista lui, Contemporanul
- , Nego nu acceptă un asemenea proiect de Uniune
a Scriitorilor în exil fără Monica
Lovinescu, fără Virgil Ierunca, fără Paul Goma, cum propuseseră Breban şi
Ţepeneag; ba chiar îi tratează... (reproduc după Breban): această Uniune a
Scriitorilor, pe care voi mi-o propuneţi, este de sorginte comunistă – dacă nu
chiar „securistă” .
În acel moment eu m-am simţit foarte apropiat de Nego. De
ce? Pentru că aici, la Paris, era vîlvă mare, nelinişte, suspiciuni, temeri...
Pe mine însă – atunci am avut şi necazul cu sănătatea – mă preocupa altceva:
eram uimit de setea scriitorului român de a fi încadrat, măi tovarăşu! Întrebam
în dreapta, în stînga: de ce este nevoie de o Uniune a Scriitorilor? Ce să facem noi cu ea, cu acea uniune aici,
în exil? Mai întîi trebuie să existe o motivaţie a acţiunii, abia apoi treci la
acţiune. Ce faci cu ea, cu Uniunea
Scriitorilor? Ziceam: avem noi, oare, bani – de undeva, de la Loto, de la
vreo Fundaţie – cu care să scoatem nişte reviste, să tipărim nişte cărţi?
N-avem. Şi atunci, Uniunea Scriitorilor
la ce ne slujeşte? Ca să ne întredistribuim nişte legitimaţii? Să ne confruntăm
ordinea în care am fost acceptaţi? Să ne excludem unul pe altul? Să ne alegem
secretari generali?
Ion
Solacolu: Crezi că această
radicalizare şi această politizare, cum continui să-i spun, s-au datorat,
cumva, şi şocului produs de schimbarea mediului cultural?
Paul
Goma: Chiar dacă
Negoiţescu făcea parte dintr-o generaţie, să-i spunem, fără frontiere, el a
crescut – într-o perioadă, pînă la război – în care nu existau frontiere în
calea cărţilor, a ideilor ş.a.m.d. El s-a dezvoltat şi s-a format, ajungînd om
deplin din punct de vedere cultural, al caracterului, în momentul în care s-a
abătut comunismul. Dar chiar în perioada foarte grea a comunismului – asta
reiese din corespondenţa cu Radu Stanca – ei, aceşti băieţi declasaţi,
alungaţi...
Ion
Solacolu:...
marginalizaţi...
Paul
Goma: Nu
marginalizaţi, dar care pur şi simplu mureau de foame! Nu aveau bani de timbre.
Eu cunoşteam chestiile astea de copil, însă pentru ei, ditamai intelectualii,
era o noutate! Totuşi făceau schimb de cărţi: ultima apariţie în Occident, fie
că era în germană, engleză sau franceză. Şi le procurau. Şi le schimbau. Le
comentau. Apoi, ascultau radioul. Şi nu neapărat ştiri, să zicem, interzise.
Ascultau muzică. Ascultau conferinţe. Din capitalele europene: de la Paris,
concert de la München, dezbatere la Zürich. Ei erau în Europa. Însă asta era în perioada de glorie a istoriei, nu
numai a României, ci a ţărilor din estul Europei căzute sub ruşi în 1944. Era
perioada de glorie , era încă inerţia normalităţii: oamenii erau normali din
inerţie, îşi continuau viaţa lor normală în condiţii vitrege.
Ei, dar treburile s-au degradat, s-au, pentru multă
vreme, stricat. Eu am arătat de mai multe ori o dată-reper, contestată de
foarte mulţi români, 1964, cînd a
fost decretul de amnistie. Pe care eu îl consider avînd două feţe: una,
extraordinar de fericită, pentru că oamenii au fost scoşi din puşcărie; şi a
doua, care a rupt coloana vertebrală oamenilor, care dintr-o dată n-au mai avut
motiv să reziste, fie în afară, fie înăuntru. Oamenii deveniseră liberi, dar
libertatea se dovedise a fi alta – una mizerabilă, mincinoasă. Fiecare deţinut,
cînd a ieşit din puşcărie şi-a găsit familia distrusă: nevasta măritată cu
altul, copii care-l urau pe tatăl lor pentru că le nenorocise viaţa, nu mai
făcuseră studii, apoi americanii nu mai veneau... Din acel moment, 1964, începe
o retragere care, sînt convins, a
cuprins vîrfurile culturale, spirituale . Sigur că Negoiţescu era unul dintre
cei mai informaţi oameni din România. Dar nu e suficient. Nu mai era suficient
în anii 70 să fii cel mai informat om din România, ca să fi fost un om normal
informat. E şi chestie de structură... Să zicem aşa: e adevărat că eu am plecat
în 1977, eu ieşisem la suprafaţă în 1965; între 1965 şi 1977, doisprezece ani de
normalitate şi de activitate, pentru mine. În această perioadă, dacă vroiam o
carte – auzisem de ea fie la radio, fie la prieteni, ori citisem pe undeva că
ar exista – nu în două zile, nu în două săptămîni, dar în două luni tot o
aveam! Fiindcă eu voiam s-o am . Fiindcă
aveam curiozitate – pe de o parte, curiozitate de cititor şi, pe de altă parte,
cum să spun, arţagul, permanenta luptă cu bestiile care-mi interziceau, mie, să
citesc. Or, se pare că nu toţi aveau aceste apucături... extraculturale... Adică
să vrea să citească o carte doar de-al dracului, ca să dea cu sîc din Isarlîc,
Securităţii. Presupun însă că Negoiţescu, în ciuda setei intelectuale, nu avea
şi... curiozitatea de-al dracului pe care o aveam eu. Dacă nu-şi putea procura
o carte – şi nu şi-o putea procura pe căi legale – n-o mai dorea, n-o citea.
Asta se va fi întîmplat cu Negoiţescu în ultima vreme, mai ales după teribilul
şoc din 1977. De atunci, pînă în momentul cînd s-a exilat, a fos o perioadă
foarte dură pentru el, din toate punctele de vedere. Şi, venind în Occident,
primul şoc a fost, desigur, cel informaţional. Nu acela de la televizor, ci
acela care pluteşte: şi de la televizor, şi din ziare, şi din discuţii...
Ion
Solacolu: Şi pe care în
primul moment nici nu-l înţelegi.
Paul
Goma:... dar care îţi
provoacă disperare: Uite, domnule, şi noi stăteam acolo şi credeam că sîntem la
zi cu Europa aia liberă... Dar bineînţeles că nu putea să facă Europa liberă
chiar totul: să şi rumege, să şi mestece posmagii!
După aceea, Negoiţescu a urmat o cale normală pentru un
om liber şi care ştie că este. Adică avea gustul libertăţii...
Ion
Solacolu: ...dublat de un
sentiment de responsabilitate.
Paul
Goma: Responsabilitatea la un ardelean pe
care-l cheamă Negoiţescu, deci e încrucişat cu ceva oltean, e de mirare! E de
mirare – zice basarabeanul din mine, care are şi el odată prilejul să se uite
de sus la regăţeni... Asta vine mai
degrabă din lumea slavă, din lumea rusească : să ai o responsabilitate, să ai o
misiune, să ai o datorie... Asta nu există la români. A existat într-o perioadă
scurtă, la paşoptişti, pînă cînd, ajunşi în exil, au început să se certe între
ei, pe motive de politică politicianistă... Unii scriitori, şi încă scriitori
mari, s-au băgat în politicianism, ca Maiorescu, ca Iorga, Goga. Ce căutau ei
acolo? Înseamnă că nu erau atît de mari, dacă ei au intrat, repet în
politicianism. Cînd eşti scriitor, eşti Dumnezeu: tu faci lumea! De ce au intrat ei în murdărie?
Ion
Solacolu: Poate că era un
vid care trebuia umplut.
Paul
Goma: Era un vid...
Iar ei pot să răspundă: Uite, aşa ne facem noi datoria faţă de popor! Cum şi-a
făcut datoria Iorga faţă de popor, ca prim-ministru? Iorga a fost unul dintre
cei mai incapabili în această ţară de incapabili. Asta o ştiu de la taică-meu,
care nu era înscris la Iorga, dar era iorghist din suflet. Învăţător de ţară,
basarabean, cum să nu fie „cu Iorga”? Prima dată cînd s-a dus, dintr-un sat de
lîngă Orhei la Bucureşti, ca să facă demonstraţie de stradă, a fost sub
guvernul Iorga, cel care nu le plătise salariul de un an de zile...
Scriitorul are altă menire: el trebuie să fie un fel de
paznic, de supraveghetor, de veghetor.
Ion
Solacolu: Am remarcat că
textele despre Ion Negoiţescu apărute în România după maoartea lui evită, mai
toate, acest capitol foarte important al vieţii sale, pe care l-am putea numi scrisoarea către Paul Goma...
Paul
Goma: Da, e o chestiune normală. N-am să vorbesc despre vreun text scris despre Negoiţescu,
ci despre un interviu al lui Mihai Şora apărut în revista 22. Care vorbeşte de situaţie, şi de ce se întîmplă în jur. Şi cînd
ajunge la 1977, zice: În 1977 aşteptam ceva de la Solidarnosć. În primul rînd e
o confuzie cît roata carului: În 1977 sindicatul polonez nu exista, a trebuit
să aşteptăm anul 1979, ca să vină sindicatul român S.L.O.M.A.R., abia apoi
1980, ca să apară Solidarnosć. În 1977 fusese totuşi ceva în România. Dar Şora nu-şi permite să spună ce anume. Nu-şi permite pentru că el n-a
participat. Nici de departe, nici de aproape. A fost totuşi o grevă a minerilor,
în august 1977. Iar cu cinci luni mai devreme fusese o... chestie despre care
intelectualii, şi mai ales scriitorii, nu vor să vorbească.
Cum să vorbească scriitorii români despre 1977? Dacă ar
vorbi, ar trebui să recunoască faptul că ei, atunci, s-au purtat ca nişte laşi,
ca nişte nescriitori.
Ion
Solacolu: Lucrul acesta
poate să fie valabil pentru cei care aveau la vremea respectivâ, adică în urmă
cu 16 ani, o anumită vîrstă şi o anumită poziţie. Dar cei tineri? Cei care
puteau, la fel de bine, să fie sau să nu fie implicaţi în această acţiune?
Paul
Goma: S-o luăm cu
categoriile sociale. Cei care nu erau scriitori au venit; -au semnat şi au tras
ponoasele.
Ion
Solacolu: Nu, nu. Eu m-am
referit la scriitorii de astăzi, care la vremea respectivă aveau, să zicem o
vîrstă ne-matură.
Paul
Goma: Acelora nimeni
nu le poate reproşa nimic. Dar poate că aveau o „vîrstă matură” în momentul 1987,
nu? Atunci s-a întîmplat ceva – Braşovul,- ai auzit vreo reacţie a vreunui
scriitor? Măcar unul?
Ion
Solacolu: În sfîrşit...
Paul
Goma: Nu, nu în sfîrşit ! Pentru că istoria noastră (de
asta sînt amnezici, de asta amnezia lor este activă, agresivă: pentru că ei
impun şi altora uitarea) este plină de acte de laşitate, de abandon, de
dezertare. Nu doar din punct de vedere al datoriei lor de scriitori faţă de
propriul scris.
Ion
Solacolu: Îţi propun să
revenim la Ion Negoiţescu. Se petrece momentul decembrie 1989. După care are loc vizita în România, cînd dă
interviuri, apare la televiziune. Se întoarce în Germania, convins că locul lui
este în România, că se va stabili definitiv acolo, unde spera, poate, să i se
dea un cadru în care să-şi desfăşoare talentul lui, cum spuneai cîndva, de
întrumător, de profesor. Apoi vine renunţarea la această idee, după o perioadă
de timp în care a mai cochetat cu ea, în mai multe variante, dintre care eu
cunosc două sau trei. Perioadă care este urmată, în ultimii doi ani şi jumătate
de viaţă, de o radicalizare mai
avansată a lui, de o politizare, zic
eu, în continuare a lui faţă de situaţiile premergătoare. Sînt momentele în
care el reproşează direct
scriitorilor români faptul că au refuzat un angajament
politic. În perioada ce a precedat momentul decembrie 1989, evident, dar unii şi în ceea ce a urmat.
Paul
Goma: Ce pot spune
despre asta? A fost nevoie să treacă trei ani de zile de la evenimentele din
1989 ca să pot vedea limpede – o părere, o impresie, că văd limpede... – ce s-a
putut întîmpla şi care este mecanica acestor două curente. Căci este evident că
sînt două curente: cel din interior şi cel din exterior. Pentru că există o incompatibilitate. Cei din interior,
toţi vor să iasă, într-un fel sau altul, fie temporar, fie în vizită, fie
definitiv. Vor să iasă din cazan – din mizerie, din închidere, din întuneric,
din frig, din izolare, din neinformare. Noi, cei din afară avem tendinţa să ne
întoarcem, pentru că la asta ne gîndim 24 de ore din 24, de cînd am plecat de
acasă – de un an sau de zece, sau de treizeci. Şi ne ciocnim în drum. Să zicem,
cam la graniţă: unii vor să iasă, alţii să intre, se încoţopenesc în uşă, în
poartă. Bineînţeles că asta e o figură de stil, dar nu mai este atunci cînd
Dinescu îl întreabă pe Dorin Tudoran, abia revenit în România: „Dorine, cînd te
întorci acasă la tine, în America?”.
Aceasta ar putea fi luată drept o întrebare nevinovată,
prietenească, fără nimic agresiv, bădărănesc. Fiindcă românii „interiori” nu
visează decît la „exterior”, sînt convinşi că „afară” e, dacă nu Paradisul,
atunci măcar Purgatoriul... În Occident este lumină (la propriu), căldură,
bunăstare...
Însă pentru că noi, „exteriorii”, din decenţă, din
delicateţe, faţă de cei abia scăpaţi, fie şi pentru o săptămînă din iadul
comunist, nu arătam, nu mărturiseam cît de săraci sîntem noi – noi, literatorii
- , ei credeau că aşa o ducem în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu. Or, noi
făceam eforturi, uneori considerabile, ca să păstrăm aparenţa: să-l scoatem pe
„călător” la un restaurant, să-l ducem la teatru, la cinema, să-i dăruim o
carte, două, un cadou pentru soţia şi copiii rămaşi în România. Ce şi cum
făceam după aceea ca să umplem găurile – era treaba numai a noastră. În acelaşi
timp, ei, „interiorii” nu ne înţelegeau pe noi cînd ne mai scăpa cîte o mărturisire:
că ne este dor de România, de locul unde ne-am simţit fericiţi în copilărie, în
adolescenţă, că ne preocupă mormintele părinţilor, soarta cutărei clădiri,
limba... Ei, da: limba. Mie, dacă îmi
lipsea ceva foarte tare în exil: limba
română, cea în care gîndesc, scriu... Fiindcă limba mea, chiar dacă o luasem cu mine în traistă, ca unic „bagaj”,
tot acolo îşi avea rădăcinile...
Ion
Solacolu: Şi acolo este
publicul.
Paul
Goma: Bineînţeles. Şi
ce se întîmplă? Se întîmplă că, uite aşa, dintr-o dată aflăm că nu mai există loc. Loc pentru noi, „plecaţii”. Fiindcă
noi, plecînd, n-am lăsat „loc rezervat”. Nu ne-am pus pălăria pe un scaun, ca
să se ştie că acela este locul nostru.
Aşa că... nu mai avem loc în România! Nu de duşmani, de
prieteni:”Şi altfel, cînd te întorci acasă la tine-n America, Dorine?”.
Am avut nevoie de trei ani, ca să înţeleg că, dacă
această comunitate „scriitoricească” (foarte culturalizată – la Căminul
Cultural), dacă în atîta amar de timp n-a avut... timp să rezolve o chestiune elementară, de bun simţ comun, anume
amenajarea Casei memoriale Lovinescu
(în treacăt: „casa” este un apartament, lîngă Facultatea de Drept; apartamentul
i-a fost naţionalizat de comunişti văduvei Lovinescu; în clipa de faţă
apartamentul este ocupat de un fel de miliţian) . Dacă atîţia lovinescologi,
acum în conducerea Uniunii Scriitorilor;
atîţia... „clandestini” – vizitatori -
pe furiş – ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca -; atîţia, la
urma urmei, îndatoraţi Monicăi, pentru laudele prin Europa liberă... zic: dacă
în trei ani nu s-a rezolvat Casa
Lovinescu, ce pretenţii avem noi, cei ce sîntem infinit mai mici decît el
şi în viaţă – şi nici n-am avut un apartament, proprietate...
Ce pretenţie, din parte-ne! Mi-au replicat Doinaş,
Blandiana – la Roma, cînd le-am reproşat că nu ne-au trimis nouă, scriitorilor
din exil, măcar o hîrtie, cu numele
nostru al fiecăruia, din care să reiasă că sîntem reprimiţi în Uniune:
„Dar sînteţi
primiţi cu toţii”, a răspuns foarte alături Doinaş, jucînd senilitatea.
„Dar veniţi acasă,
nu aveţi nevoie de invitaţii!”, a exclamat Blandiana, jucînd-o pe Imaculata...
Nu s-a găsit cineva care să ceară să se dea numele lui Eugen
Lovinescu – unei străzi, unei stradele - ... Există străzi Nichita Stănescu,
Noica, Eliade – o străduţă Lovinescu, ba!
Şi chestiunile astea nu trebuiesc psihanalizate, ca să
înţelegem: de ce aşa? Pentru că Noica era ca şi ei: un păcătos. Era de-al lor: naţionalist, a colaborat cu Ceauşescu, a
purtat mesajele Securităţii la Paris... Pe cînd Lovinescu, dispărut în 1943,
era deja un corp străin... de parcă
ar fi fost basarabean! De parcă ar fi fost Stere... Ca... neromân, Lovinescu a
fost consecvent în ideile sale şi în acelaşi timp era un om care, tot spre
deosebire de români, se revizuia...
Adică în momentul în care constata că s-a înşelat, se corecta. Şi spunea, scria: iată, mă revizuiesc,
mă corectez. De pildă, în timpul primului război mondial, şi Lovinescu era cu
inima alături de aliaţii noştri de-atunci – cu francezii, cu ruşii, cu englezii
– şi a acuzat pe adversarii politici de trădare de ţară: într-un text, el l-a
acuzat (şi el!) pe Petre Carp. Ei bine, în 1940, sau în 1941, Lovinescu a scris
că regretă ce scrisese în contextul primului război mondial, fiindcă iată, Carp
avea dreptate! Or, acest lucru,
recunoaşterea păcatelor, românii nu-l fac. Şi poate că din cauza aceasta Lovinescu
nu a trecut mai departe de profesor de liceu, nu a ajuns la Universitate, de
Academie, nici vorbă! Însă dacă există un părinte al adevăratei şi al moralei
literaturi şi spiritualităţi, acela este Lovinescu. Nu Călinescu.
Bineînţeles, Călinescu este foarte..., dar nu pentru asta
îl iubim noi. Iar Negoiţescu se revendică de la Lovinescu, de la linia morală a
lui Lovinescu. De altfel, Negoiţescu a intrat în literatură printr-o scrisoare
adresată lui Lovinescu...
Ion
Solacolu: Adică este un spirit european.
Paul
Goma: Spirit european,
spirit care ţine seamă şi de morală. La rigoare, amestecă în estetică şi puţină
etică. Şi nu-i strică!
Ion
Solacolu: Ajungem acum la Istoria literaturii române. La publicarea ei în 1991, Ion
Negoiţescu scrie o prefaţă care începe cu propoziţia: „Această lucrare este o operă de exil”.
Paul
Goma: Mai mult ca
sigur, Negoiţescu n-ar fi putut să scrie această carte decît într-o totală stare de libertate.
Bineînţeles că produsul muncii mele nu este acelaşi cu al
muncii lui Negoiţescu, dar eu am putut să scriu cărţi în România: am scris
cinci cărţi acolo şi le-am publicat aici. Însă trebuie să spun un lucru: cartea
Gherla este scrisă aici, în timpul
unei călătorii. Şi toţi au remarcat, în primul rînd eu, că prin faptul că mă
aflam aici – deşi eram în vizită, nu definitiv – aveam o altă libertate decît cea de la Bucureşti. E aerul care te ajută să fii liber. Sigur: aerul... zic eu. Negoiţescu spune aşa: e o carte de exil. Este scrisă în exil şi este receptată ca o carte exilată.
Ion
Solacolu: Cu toate că
planul lucrării a fost alcătuit cu mulţi ani în urmă. Şi planul acesta a fost
respectat.
Paul
Goma: N-are nici o
importanţă planul. Au importanţă
micile fraze pe care la găseşti ici, colo à
propos de un scriitor, de un curent, de un fenomen. Asta contează. Şi care
acolo n-ar fi venit. Nu de frică, dar aerul
acolo nu le-ar fi favorizat... Nu i-ar fi trecut prin minte autorului că
poate scrie aşa ceva...
Ion
Solacolu: Să fie vorba de o
altă perspectivă?
Paul
Goma: Nu ştiu dacă
este vorba de o perspectivă. Eu cred în chestia cu aerul înconjurător –
favorabil, nefavorabil. Bineînţeles că unii pot spune că într-o parte este
oprimare, în altă parte este libertate. Se poate judeca şi în felul acesta, şi
asta este adevărat.
Dar, ziceam: cartea a fost publicată, unde a fost
publicată, aşa cum a fost publicată, cu o mie de grşeli – bine că a apărut şi
aşa! Evident, el a difuzat errata
peste tot. Ei, şi-acum încep cronicile...
Dacă, de pildă – şi să mă ierte Ion Solacolu şi să mă ierte
eventualii cititori că fac iar o paralelă – primele mele cărţi, Culoarea curcubeului, Gherla, publicate
în România, în 1990, au provocat aceeaşi consternare
din partea cronicarilor literari. Nu doar uimire, ca în faţa a ceva inedit, ci:
cum, domnule, cum de-a putut el să scrie aşa
ceva?! Or, la mine lucrurile au mers mai simplu, pentru că ale mele cărţi
sînt... ficţiune, deci marcate de subiectivism: în curînd au acceptat, m-au
acceptat: autorul poate să vadă personajele şi fenomenele şi aşa. Însă Negoiţescu lucra cu un
material pe care toată lumea îl ştia din manualele şcolare, şi care dintr-o
dată este pus în cauză. Unul din multele exemple: Cum, domnule, de ce nu
figurează, de ce nu e tratată Şcoala
Ardeleană? Dar este nepermis, inadmisibil, cum îşi îngăduie el, ardelean,
să elimine Şcoala Ardeleană dintr-o Istorie a literaturii române!... Ori să
vorbească despre Beniuc – cînd aşa, cînd invers...
Aproape toţi cei din România care au scris despre
Negoiţescu, au scris defavorabil. Şi nu doar fiindcă ar fi receptat un lucru
neizbutit. Şi nu e ciudat de loc, că cei care l-au receptat, să zicem, just – cînd zicem „just”, punem o marjă
de aproximaţie, pentru că ce poate fi just în literatură?...-, mai aproape de
adevăr au fost scriitorii din exil. Şi nu doar pentru că erau prieteni cu
Negoiţescu, ca Nemoianu, Matei Călinescu sau Lucian Raicu. Aici, în exil, deci
în libertate, este, nu mai uşor, ci
mai normal să accepţi că Negoiţescu
are dreptul suveran, ca autor, să
prezinte un tablou al literaturii române aşa cum crede el că este. Deci, aici,
nu este doar ţara în care eu sînt liber, ci ţara în care eu sînt liber să-i
acord şi celui de-alături libertatea de-a se bucura de libertate. Deci eu,
Matei Călinescu, îl înţeleg foarte bine pe Ion Negoiţescu, că şi-a luat
libertatea de-a vedea astfel lucrurile. Pe cînd Florin Mărculescu de la
Bucureşti – el, care nu este un om liber – nu poate să-i acorde lui Ion
Negoiţescu libertatea de a vedea lucrurile aşa cum le-a văzut.
Asta e una. A doua. Acum nu mai vorbesc de Negoiţescu, ci
de oamenii din România care, chiar la înalt nivel de profesionalism, au fost în
ultimele decenii neinformaţi – nu ştiau ce se petrece în lume dar nici nu
mai aveau dorinţa de a afla ce se petrece în lume. Dacă
s-ar fi informat cei care au scris şi despre Negoiţescu, printre altele, ar fi
aflat că nicăieri în toată lumea civilizată nu se mai fac istorii ale
literaturii aşa cum le ştim noi, în România, tip manual, pe curente, pe
scriitori, pe epoci. Fie că se recurge, nu la un subterfugiu, ci la o metodă de
tipul „dicţionar” – cum spunea Negoiţescu că avea intenţia să facă din volumul
doi - ; adică: iată, acesta este materialul (aparent) brut, descurcaţi-vă,
clasarea, categorisirea, aşezarea, punerea în context, în pagină... În al
doilea rînd, nu se mai fac sinteze care să devină evanghelii şi orice abatere
să fie pedepsită ca erezie... Ciudăţenia: Negoiţescu nu a fost întîiul care să
propună o astfel de Istorie a
literaturii – fusese acum 50 de ani Călinescu, dar călinescologii au uitat.
Că aşa-i românul: brav şi amnezic.
Negoiţescu, un om liber, are dreptul să aibă părerile pe
care la are. Că aceste opinii vin în contradicţie cu ceea ce ştim noi despre
anumiţi scriitori, despre anumite curente – este foarte adevărat. Dar zic aşa:
ar fi timpul să mai ieşim din faza de idolatrie. Noi sîntem încă în... comuna
primitivă, din punctul ăsta de vedere, deci şi din al literaturii, în care avem
nişte sfinţi de care, Doamne fereşte să te atingi! Unul este Eminescu. După
aceea, mai încoace, cine ar fi? Nichita Stănescu.
Românii nu s-au hotărît ce este o istorie a literaturii – dar cer celor care încearcă să
facă altfel, să respecte nişte reguli asupra cărora ei înşişi n-au căzut de
acord. De pildă, cînd Negoiţescu nu include Şcoala
Ardeleană, el este consecvent cu ideea lui: nu a făcut o istorie a
culturii, o istorie a literaturii. Şi dacă el îi spune istorie, nu e în sensul pe care i l-am dat noi de cîteva secole
încoace, adică un fel de aproape ştiinţă
exactă, ci în sensul pe care i l-a dat Herodot: povestire, reportaj,
istorisire.
Sigur că
Negoiţescu a contrariat multe spirite conservatoare, nu atît literare, cît
structuri simple şi definitive, cum sînt cele naţionaliste. El i-a şocat prima
oară în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, cu Eminescu – Eminescu al lui Nego . A prezentat o altă imagine a lui Eminescu
decît cea cunoscută de o sută de ani de toată lumea. Ne-a propus postumele eminesciene. De atunci a rămas
el cu faima de om care deramjează,
care spune lucruri de nespus. Dacă în România există totuşi oameni care-l
admiră pe Negoiţescu şi acceptă punctul lui de vedere exprimat în Istoria literaturii române, în
Basarabia... acolo este considerat un anticrist! Nimeni nu-l citeşte pe
Negoiţescu, să afle ce anume spune el despre Eminescu şi cum spune; nu, au
aflat ei de la Bucureşti, de la Păunescu, de la Sorescu, de la Vadim, de la
Barbu, că Negoiţescu l-a atacat pe Eminescu.
Ion
Solacolu: Nu cumva e vorba
aici de un defasaj, ca urmare a unui decalaj? Nu mă refer la basarabeni, unde
răspunsul pare mult mai uşor de dat.
Paul
Goma: Bineînţeles că e
vorba de un defasaj în timp egal decalaj în spaţiu. Eu însă rămîn la această
imagine, care s-ar putea să fie mult prea subiectivă: că în ultimele decenii
înainte de evenimentele din 1989 din România, cei care trebuiau să se informeze
şi să-i informeze pe alţii n-au mai avut curiozitatea.
Repet ceea ce spuneam: eu, dacă voiam o carte în perioada aceea – şi nu mă dau
pe mine ca exemplu, pentru că amicii din jur făceau acelaşi lucru (sigur că era
foarte greu să te informezi, nu găseai cartea nici la anticariat şi nici la
bibliotecă, dar puteai să faci rost de ea, prin prieteni, prin prieteni ai
prietenilor, prin diplomaţi, prin ziarişti – scriai, aşteptai un timp şi o
aveai); cînd o aveam, ne adunam grupuri de devoratori de hîrtie tipărită; dacă
era o carte care putea să fie copiabilă, adică o carte de idei, o copiam de
mînă; dacă nu, dacă era o carte de literatură, unul o citea şi ceilalţi
ascultau – şi o consumam într-o noapte sau într-o noapte şi o zi. Sau o
desfăceam în fascicole, o copiam, o conspectam şi după aceea o dădeam la
relegat. Aşa i-am citit pe Soljeniţîn, pe Orwell, pe Koestler, tot ce voiam,
tot ce era interzis. Bineînţeles că Mein
Kampf n-am citit, pentru că nu mă interesa! E poate un cusur al meu, dar
n-am avut această curiozitate...
Ion
Solacolu: Cred că această
neinformare de care vorbeai, asupra literaturii, sau a culturii, să spunem, externe, nu s-a limitat la domeniul
„extern”, ci s-a manifestat şi în cel „intern”. Am constatat acest lucru în
diferite conversaţii particulare pe care le-am avut cu oameni de specialitate,
la care anumite lacune nu erau permise.
Paul
Goma: Acum să rămânem
tot la literatură. Intern, există
două sensuri. „Intern” pe plan românesc şi „intern” în cadrul lagărului
(intern) al sovietismului, în care românii erau şi sînt în continuare total
neinformaţi cu ceea ce se întîmplă în Ungaria, în Cehoslovacia, în Polonia, în
Rusia. Ei ştiu mai degrabă ce se întîmplă în Franţa, în America, chiar în Australia,
decît ce se întîmplă în Polonia, de
pildă. Mai ales că nici nu prea voiau să
ştie... Să fie obligaţi să se compare cu polonezii? Să nu se mai găsească
Revin la momentul
1964: atunci s-a rupt ceva în
noi, s-a rupt raţiunea de-a mai rezista,
de-a mai exista, de-a mai fi drepţi... La ce bun să mai rezistăm, au zis
românii. Americanii nu mai vin, am fost vînduţi la Ialta. Ce noroc au avut
românii cu Ialta! Cum au pierdut-o, au găsit Malta! În curînd o să găsim Balta,
că tot rimează... O să găsim întotdeauna un alibi
al laşităţii noastre.
Ion
Solacolu: Cu toate că, în
acelaşi timp, am observat în alte discuţii, cu alţi oameni, o extraordinar de
corectă informare asupra istoriei culturii româneşti – pentru că, de fapt,
despre ea vorbim. Ceea ce mă duce cu gîndul că o astfel de informare, chiar
dacă anumite cărţi erau închise în secţii mai puţin accesibile ale
bibliotecilor, o informare în România era totuşi posibilă.
Paul
Goma: Noi discutăm în
continuare, nu despre posibilitate:
posibil ar fi fost, şi unii o făceau, ci despre descurajare. Hai să-i spunem: resemnare;
dar una nemioritică – aceea era în
faţa morţii; ceastălaltă în faţa vieţii.
Am constatat la literaţii noştri o atitudine – un stil de
viaţă... de neînţeles: literaţii noştri, cu excepţia celor obligaţi (şi nici
aceia), nu citesc ce au scris alţii!
Nici măcar ce au scris colegii de revistă.
Şi această obişnuinţă nu e recentă – de cînd există
atîtea publicaţii, iar românul, din poet, a devenit ga-ze-tar! Dragă Doamne!
Aşa cum comuniştii îşi închipuiau că toţi cei care ştiu să scrie sînt...
scriitori, aşa scriitorii noştri: păi ei au scris romane, lungi, eseuri scurte,
poeme – ce mare scofală să scrie şi la gazetă? Asta dovedeşte analfabetismul
celor care ar trebui să alfabetizeze poporul... Iar cînd îi întrebi – cu grijă,
să nu ofensezi: „Cum, n-ai citit – de pildă, Orwell – dar scrii despre el?”, ţi
se „răspunde”: „De unde vrei tu să-l fi citit?”.
Pe de altă parte, explicăm
inacţiunea , neinformarea – prin frică.
Ce li s-ar fi putut întîmpla? Pentru că, de pildă... Dau un exemplu. Eram în
România, în 1971-72. Îmi apăruse prima carte în Occident – în franceză, în
germană. Ştiam de la oameni care veniseră din Occident în România, în vizită
sau turistic, că de cum intrau în avion erau anunţaţi: Cei ce posedă cărţi de
Goma, să le predea singuri! Şi erau confiscate. În schimb, puteau să treacă
prin vamă cu Sljeniţîn.
Nostim, nu? Securiştii gîndeau aşa: Soljeniţîn „descrie”
chestii de la ei, nu de la noi! Dar Goma, nu! Goma nu intră fiindcă vorbeşte...
de noi... mi-au confiscat şi cărţi publicate în România, dobitocii! Cînd am
ieşit în 1972 şi m-am întors în 1973, am ieşit şi cu un volumaş, cel cu care
debutasem – fireşte, scria pe copertă numele meu... Or, ei ce ştiau? Că este
interzis să intre cărţi de Goma. Şi
mi le-au confiscat la vamă. Mi-au mai confiscat la vamă un volum de Faulkner,
pe care îl co-tradusesem – nici măcar nu eram singurul traducător!-, fiincă era
şi numele meu acolo, şi dispoziţiile erau să nu intre cărţi pe care există
numele Goma.
Această neinformare care a intrat în sînge, duce la
rezultate uneori comice, dacă n-ar fi tragice, după ce s-a dat voie de la
poliţie ca băieţii să facă gazetărie. Şi ajungem acum la situaţia următoare: că
dragii noştri scriitori din România, care fac acum jurnalism, le explică
cititorilor ceea ce ei habar n-au – n-au avut niciodată şi nici chef n-au să
afle vreodată!
Ion
Solacolu: Crezi că Ion
Negoiţescu va beneficia de o receptare mai tîrzie?
Paul
Goma: Nu chiar atît de
tîrzie, fiindcă a şi început să se modifice optica în care este privit. De
pildă, în revista Familia, apoi Vatra. Sînt cei din generaţia tînără.
Contează vîrsta receptorului. Pentru că, de pildă, Manolescu nu va putea
recepta vreodată altfel decît a receptat pînă acum, adică defavorabil. De ce?
Nu e vorba atît de timp, cît de faptul că cei tineri, care nu sînt marcaţi de
toate demisiile, compromisurile, de toate relele obiceiuri ca cei bătrîni, pot
să se scuture şi să ia cartea ca ceea ce este. Pe Negoiţescu, ei – vorbesc de
cei tineri, să zicem, pînă la patruzeci de ani – îl consideră un fel de
magistru, de maestru, de antemergător. Şi cu Istoria literaturii române, dar şi cu opera lui publicistică, în
care a îndrăznit să încalce tabuuri româneşti, adică să „amestece” politica cu
literatura – cultura cu natura, cum se zice.
Ion
Solacolu: Să fie vorba aici tot de vechea problemă a
căutării unor modele - generaţia tînără nefiind mulţumită cu
modelele pe care le găseşte în jurul ei?
Paul
Goma: Este o chestiune
normală pentru orice comunitate. Şi eu, cînd eram adolescent, aveam nevoie
presantă de modele: fie ele modele din sport, fie din literatură. Nefericirea
mea: n-am avut modele. Căutam modele,
dar Sadoveanu era un antimodel, ca şi Camil Petrescu. Dacă aş fi scris versuri
pe vremea aceea, poate că mi-ar fi fost mult mai uşor, pentru că l-aş fi avut
pe Blaga, care tăcea, sau pe Arghezii, care nu fusese încă repus în circulaţie.
Dar în proză nimeni, înafară de Hortensia Papadat-Bengescu. Dar în acel moment,
în anii 1949-52, la Sibiu, unde eu eram în cursul inferior de liceu, ea nu avea
pentru mine aceeaşi „importanţă” ca un Sadoveanu, de pildă.
Or, acum românii caută, caută... Sigur că, pentru o vreme
încă, atîta timp cît vor mai fi activi bătrînii, care orice ar face – şi mă
număr şi eu printre ei! – nu se poate face nimic din ei... Revin la povestea cu
Moise, care i-a scos pe evrei din robia egipteană şi i-a purtat 36 de ani în
pustiu. Nu pentru că ar fi pierdut drumul, ci ca să moară toţi cei care s-au
născut sclavi, au obişnuinţe de sclavi, aşa ca în Canaan, în Pămîntul
Făgăduinţei au intrat cei născuţi liberi. Nici măcar Moise, care a murit în
Sinai, ci fratele lui, Aron, i-a condus în Canaan. Este un simbol, dar trăim şi
cu simboluri, nu?
Bineînţeles că în curînd Negoiţescu va fi perceput normal de oameni normali.Pentru că deocamdată un produs normal, un produs al
libertăţii – adică, scrierile lui Negoiţescu – sînt scrierile unui om liber, ele nu pot fi percepute, cu
atît mai puţin acceptate de nişte oameni care au obişnuinţe de robi şi care
nici măcar nu acceptă în sinea lor că cel de-alături ar putea să fie ne-rob.
Ion
Solacolu: Îţi mulţumesc, Paul Goma.
Paris, 26 aprilie 1993