Trăim în patru labe, într-un prezent mizerabil

                                                               

Liviu Antonesei în dialog cu Paul Goma

Criza de lipici afectează Securitatea

          -Ei, da, da ştiu că în România există o criză de lipici care afecteză chiar şi Securitatea! Deci, Securitatea, din nefericire, n-a fost desfinţată. Însă ceea ce s-a realizat în România şi ceea ce este un bun nepreţuit este libertatea presei...

          -Şi dispariţia fricii...

          -Nu ştiu, nu ştiu... dispariţia fricii. Nu ştiu dacă la toată lumea, pentru că mai există oameni cărora le este frică...

          -Da, dar nu ca înainte. De pildă, în octombrie anul trecut, eu am testat aproape 30 de persoane pentru a semna apelul împotriva lui Ceauşescu. De-abia prin noiembrie am avut două semnături obţinute de mine. Dar, în august anul acesta, cînd a fost marşul pentru eliberarea lui Marian Munteanu, la Iaşi, au venit aproape 10.000 de oameni. E o schimbare, nu?

          -E un progres. De acord. Cînd sînt contrazis cu veşti bune, le accept imediat. Însă e totuşi o insulă, pentru că, în jur, este, cum să spun, un peisaj dezolat şi dezolant. Din toate punctele de vedere economic, ecologic, moral. Sau transporturile – e ceva îngrozitor, nici măcar în Coasta de Fildeş nu există aşa ceva... Păi, unde o să ajungem? Tot mergînd aşa, bineînţeles că o să ieşim nu din Europa, ci din planeta Pămînt, o să ieşim cu totul. Ceauşescu ne-a scos deocamdată din Europa, Iliescu şi cu ai lui, repet, o să ne scoată şi din planetă. În schimb o să avem Airbus-uri, altă minciună...  Aşa. Zic din nou: scriitorii n-au făcut nimic pînă acum, au dormit pînă pe 22 decembrie, acum trebuie să pună osul să facă, pentru că această insulă, libertatea presei, libertatea de expresie e esenţială. Pot să se exprime acum, să nu piardă timpul, cum pierde colegul meu de generaţie Eugen Simion cu societatea de poimîine, de răspoimîine!

          -Noi avem Azi-ul.

          -Avem Azi-ul, dragă, avem azi, avem de rezolvat problema lui Azi şi-a lui Bîrlădeanu, de pildă. Dacă da sau ba, există sau nu există. Nu este, nu există, Bîrlădeanu e cineva care nu există...  

          -Dar noi îl vedem.

De ce faci Buzura asta? Păi, pentru prunci

         

-Ei, îl vedem! Noi îl vedem, şi nu e! Sau Buzura, problema lui Buzura. Păi să-i fie ruşine lui Buzura care, pe de o parte, făcea pe scriitorul dizident, scria cîte o carte curajoasă foarte, pe care Geta Dimisianu, cu mari lupte, cu lupte seculare, o scotea şi, după ce apărea cartea, el se interna la nebuni, de frică. Dar frica nu-l împiedica să profite de Gogu Rădulescu. Asta este o chestie – cu Gogu Rădulescu. De ce nu se duce el la poarta închisorii cu nişte portocale? Că acum el poate să cumpere portocale din Occident, el călătoreşte, îl ţuţăreşte pe Iliescu. Gogu Rădulescu, care i-a asigurat hrana pruncilor lui. Cînd îl întrebai: de ce ai scris, Buzura, pagina aia pentru Ceauşescu – ştii, el scria cam o dată la cinci ani, în Tribuna, cîte o pagină de laudă lui Ceauşescu - , de ce-ai scris Gusti porcăria asta? Păi, pentru prunci, răspundea el... Pentru prunci, bestia aia de Gogu Rădulescu, buldogul, îi dădea salam. L-am văzut şi eu, ieşea de la Gogu Rădulescu cu o rudă de salam!

-Nu e prea vesel ce-mi spuneţi.

-Nu, nu e vesel, nici nu mai insist. Revin la obsesia mea care este memoria, ţinerea de minte. Ţinerea de minte a reprezentat, pentru mine, nu numai, cum să spun, o înmagazinare în vederea unui act de justiţie viitoare, nu, nu asta, că nu sînt răzbunător. Se înşeală cei care-şi imaginează că eu, dacă ţin minte ce s-a întîmplat acum 5 ani, acum 15, acum 25 de ani, e ca să mă răzbun. Ci, ca să nu se uite, pentru că, am constatat asta încă de multă vreme, încă de acum 30 ani, cînd mă aflam în închisoare, că românul are o înclinare nemaipomenită la uitare...şi la uitare de sine, aproape la completa uitare de sine. Aşa e românul, ce să facem? De pildă, în închisoare, în anii ’50, erau oameni care fuseseră părtaşi la nişte evenimente, evenimente ce deveniseră istorie, care nu trebuiau uitate. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu ei. Ei nu ştiau ce s-a întîmplat cu ei înşişi. Ziceau: lasă, Paul, mă, ce să mai discutăm? După aceea, mai era un fenomen. Erau oameni care, în închisoarea propriu-zisă, povesteau. Aceiaşi oameni – că eu i-am văzut în trei faze diferite -, în domiciliu obligatoriu, care era o altă stare, aşa între libertate şi recluziune, nu mai povesteau cu acelaşi avînt, cu aceeaşi plăcere, ce li se întîmplase lor, de pildă. Şi, tot ei, erau muţi ca nişte peşti, ca nişte crapi cum se spune aici, în libertate, libertate între ghilimele, dar libertate. Am experimentat asta în demersurile mele de documentare modeste, cînd încercam să adun memorie pentru cartea despre Piteşti, despre acel fenomen îngrozitor şi inedit. Martori, eroi, pe care îi cunoscusem la Jilava, la Gherla, unde povesteau ce-a fost, se eliberau povestind, era ca un exorcism, alungau demonul din ei, demonul care-i chinuia . În domiciliu obligatoriu mai puţin. În libertate, nu. De ce?

“Eram tineri, aveam de unde muri”

-Chiar, de ce se instala această tăcere?

          -Mi-am dat seama pînă la urmă de ce – fiecare este curajos, cu el însuşi şi cu exteriorul, în funcţie de ce are de pierdut. În închisoare, n-ai nimic de pierdut, în afară de viaţă. Or noi, atunci, eram tineri şi nu exista problema, nu ştiam ce este moartea. Uite, tinerii care au murit în decembrie. Tocmai de aceea s-au băgat ca inocenţii, ca sublimii şi ca tîmpiţii în faţă, pentru că nu realizau ce e aceea moarte. Moartea se realizează treptat – prin boală, prin neputinţă , prin handicapuri… faci ucenicia morţii şi, de-abia atunci, începe să te sperie moartea. Dar cînd eşti tînăr… repet aici versul acela extraordinar al lui Caraion: “Eram tineri, aveam de unde muri”. Deci, în închisoare, unde eram într-o civilizaţie orală, reoralizată, unde n-aveam pe ce scrie, cam toţi povesteam. După aceea, am ieşit la libertate, în domiciliul obligatoriu, unde aveam voie să umblăm cu creioane şi hîrtie şi profitam, profitam. Aveam nişte sticle, acum pot să spun, puneam în ele hîrtiile, le smoleam, le îngropam în grădină, apoi ne apuca frica şi le distrugeam. Apoi, iar scriam, iar îngropam sticlele… Era o permanentă luptă cu noi, cu îngerul şi cu diavolul, care era Securitatea, să nu se uite Securitatea…

          -Asta în domiciliul obligatoriu…

          -Aşa. Dar după aceea am ajuns în mediul scriitoricesc… Ce chestie! Abia acum ne dăm seama că, la sfîrşitul anilor ’60, în România era bine, era aproape normal – nu era foamete, era un fel de deschidere, mai pleca cîte un scriitor în străinătate... Da, fiecare îşi aştepta rîndul, nu era grabă, speram cu toţii că vine ceva mai bun. Ei, n-a venit ceva mai bun, a venit ceva cu mult mai rău! Dar atunci nu-mi dădeam seama, aveam acces la lucrări publicate în Occident. Ce mă interesa pe mine? Bineînţeles literatura, dar mai ales documente, mărturii din ţările comuniste – din Rusia, din Polonia, din Ungaria, Cehoslovacia, chiar şi din Bulgaria. Erau publicate în Occident şi le citeam în franţuzeşte. Bineînţeles că în frunte era Tetea Soljeniţîn, numai pe el juram! De la el se numără anii! Că ne place, că nu ne place... Ştiu poate nu dumneata în special, ştiu că „Şcoala de la Iaşi” jură numai pe Zinoviev...

          -Şi pe Soljeniţîn!

          -Impresia mea este luată din dialogul Dan Petrescu Cangeopol, apoi, din nişte chestii de Antohi, din ce publicaţi voi în „Convorbiri...”. Aşa, „Şcoala” voastră jură pe Zinoviev... Oare de ce? Şi nu pe Zinoviev unde este el genial, în cele două romane, ci pe eseuri, care sînt nişte prostii, nişte însăilări... Cum să spun? El crede că este cel mai mare logician, dar de ce nu scrie logică? El îşi dă cu părerea despre soarta lumii, unde este jalnic. Şi, după aceea, este calomnios de-a dreptul la adresa lui Soljeniţîn, a lui Saharov, a lui Amalrik. A spus chestii îngrozitoare. De unde plecasem?

          -De la literatura pe care o citeaţi în anii ’60…

Efortul Securităţii de a ne analfabetiza

          -Da, citeam asta şi-mi ziceam: bine, dar noi, nu existăm? Noi n-am învăţat carte la timp? C-am fost şi noi alfabetizaţi, măcar pentru că am avut un Spiru Haret, nu? Aşa... şi mai fac o paranteză şi mai zic odată despre alfabetizarea Regatului, a Munteniei şi Moldovei, prin Marius Chicoş Rostogan, prin săracii, prin „Şcoala Ardeleană”. Bineînţeles că eu îl iubesc pe Caragiale, numai pe el jur, dar spun aşa : ar trebui să se ridice un bust al lui Marius Chicoş Rostogan şi să se pună la Ploieşti lîngă haimanaua aia de Caragiale. Ca o dreptate postumă făcută acestei „şcoli ardelene”. Ei, vezi, ei s-au străduit să ne şcolească, să ne înveţe, iar noi consimţim la efortul Securităţii de a ne analfabetiza,  de a ne extirpa memoria. Pentru că, la Piteşti, a fost un experiment pe scară redusă a ceea ce a făcut mai tîrziu Securitatea . Şi aici nu are nici un fel de scuză. În alte sectoare, da, este o inspiraţie, o anexă a N.K.V.D.-ului, apoi a K.G.B.-ului rusesc, dar în chestii de reeducare iniţiativa îi aparţine în întregime ei. Extirparea memoriei sau o falsă memorie. E mai bine să nu ştii. Iar rezultatul se vede acum – ei n-au reuşit în trei ani, între 1949-52, să facă reeducare prin mijloace extrem de violente, în timp scurt. Pentru că timpul, conta timpul...

          -Dar au făcut-o în timp lung, la nivelul întregii populaţii?

          -Au făcut-o cu frig, cu foame şi cu implicare, cu bălăcăreală, cu această interpromiscuitate morală la care ne-a obligat, ne-a şantajat Securitatea. Iată că am ajuns o naţie care nu mai ţinem minte, iar eu am constatat asta, să mă ierte eventualii cititori, prin mine. Eu aveam impresia – nu pentru că am publicat nişte cărţi la Paris, ci pentru că ele erau documente, mărturii, care s-au dat la Europa Liberă – aveam impresia că acele cărţi se ţin minte...

          -Se ţin minte, eu le ţin minte, Domnule Goma!

          -Nu! Eu nu vorbesc despre excepţii care pot fi numărate pe degete şi mai ales la Iaşi. La Iaşi, ştiu, Dan Petrescu, Cangeopol, voi toţi care aţi fost anchetaţi, aţi fost bătuţi. Mai e un caz la Braşov. Dar sînt, sînt foarte puţini şi-mi pare rău că acele cărţi au fost uitate. Şi aici nu este ambiţul meu, autorlicul meu care suferă...

          -Ci este vorba de memorie? Pentru că vorbiţi de memorie, am să vă amintesc o spusă a lui Churchill ce mi se pare foarte exactă:”Cine uită trecutul este obligat să-l repete”. Credeţi că există riscul ăsta?

          -Dar bineînţeles, ăsta e un risc nu doar recent al României. Asta s-a spus cam de o sută de ani. Marii români spun despre ei înşişi, despre generaţia lor: dar ce Dumnezeu sîntem noi blestemaţi să reîncepem mereu, mereu, mereu? Şi vorbim despre cine? Despre renascentişti, despre un Iorga de pildă, despre un Pîrvan, un Călinescu mai recent. Noi sîntem obligaţi să reîncepem, ca şi cum înainte n-ar fi fost nimic...

Securismul a transformat timpul în prezent perpetuu

          -Ceea ce numeşte Cioran adamismul românesc?

          -Despre Cioran, fac o paranteză şi cer permisiunea să nu vorbesc acum, am ceva de împărţit cu el. Tot aşa cum există dualismul Zinoviev-Soljeniţîn, aşa există şi la români o înclinaţie spre culturalul Cioran şi nu spre moralul Ionesco. Şi mai departe... românii jură pe Marquez care, la urma urmei, este un bănulescian de duzină, şi nu pe marii scriitori sud-americani: Llosa, Fuentes, Paz...

          -Dar ei sînt citiţi în România în ultimii ani!

          -Ei,dar nu, nu...

          -Şi traduşi!

          -Llosa e tradus?

          -Da.

          -De cînd?

          -De mai mulţi ani. Chiar şi Eu supremul de Bastos, e tradus de vreo 5 ani.

          -Da? Atunci e bine. În sfîrşit. Deci revenind la chestia cu memoria, eu simplific lucrurile şi mai mult – nu doar erorile se repetă, dar noi, care avem pretenţia că sîntem oameni, pentru noi timpul a devenit ternar, totuşi. Or, ce s-a întîmplat cu noi de cînd comunismul, de cînd securismul a acţionat asupra noastră cu o violenţă îngrozitoare? Pentru noi timpul a devenit un prezent perpetuu. Nu mai avem trecut, nu mai avem, l-am uitat, nu-l mai ştim şi nu ne mai interesează. Viitor? Dar ce viitor? Că atît ne-au bătut la cap cu „viitorul luminos”. Nu mai avem viitor, e închis. Şi atunci trăim animalic, trăim în patru labe, într-un prezent permanent şi mizerabil.

          -Obsesia asta  a memoriei am întîlnit-o şi la D-l Paleologu. Am discutat cu D-sa despre cartea recent apărută. Îmi spunea că a dorit să scrie o carte despre cele 4 luni de ambasadoriat dar scriind-o, a trebuit să scrie şi despre interbelic, pentru a regăsi memoria bună, dar şi despre perioada de după război, pentru a rememora şi „partea rea” cei aproape 50 de ani de comunism...

          -Bineînţeles că istoria nu înseamnă manual de primară în care: noi ne tragem direct din Traian şi Decebal. Cum adică? Ne tragem din doi bărbaţi? Noi sîntem fructul legăturii lor. După aceea, noi ne tot tragem , ne tragem mereu. Deja eram ridicoli înainte de venirea comuniştilor, că ne tot trăgeam. Dar atunci eram abia alfabetizaţi. După aceea, ne-a umplut gura, ne-a umplut ochii Ceauşescu, că el se trăgea, el se trăgea din Burebista, nu mai vorbesc de Mihai, de Ştefan, de toţi domnitorii din care se trăgea . Iar acum, cei care mai umblă pe la strămoşi sînt nişte oameni, cum să spun, nişte oameni din altă lume sau nişte analfabeţi...

E o problemă a Securităţii

          -V-ar deranja dacă am discuta puţin şi problema Ardealului?

          -Nu, nu. Chiar vreau. Nu că n-ar exista o problemă a Ardealului, ea există şi va exista încă multă vreme. Dar acum, e o problemă a Securităţii, nu a noastră,  a celor  care locuim sau sîntem desţăraţi. Dar ne doare inima de ce se petrece acolo. Pentru că, zic aşa: dacă noi, amărîţii de exilaţi români – sîntem cel mai sărac, cel mai prăpădit, cel mai mizerabil dintre toate exilurile -, totuşi, am reuşit să ne înţelegem cu exilaţii unguri. Şi să nu-şi închipuie românii adevăraţi, cinstiţi că a fost uşor, că numai printre români se află dobitoci şi exaltaţi. Şi ungurii, slavă domnului, au dobitocii lor. Totuşi, noi am reuşit să cădem la o înţelegere, zicînd aşa: nu rezolvăm noi problema, o punem deoparte. Noi nu avem nici o împuternicire, noi nu sîntem reprezentanţii popoarelor noastre, această problemă o vor trata viitoarele guverne legitime ale ţărilor noastre. Mai spuneam: această problemă este problema ruşilor care au interesul ca ungurii să se mănînce cu românii pe chestia Ardealului, ca să uite românii că au o Basarabie, iar amîndoi să uite că există un comunism care-i asupreşte pe toţi...

          -E plauzibil ce spuneţi...

          -Iar acum, acum, de când cu evenimentele din România, a zgîndări, a aţîţa, a întreţine prin toate mijloacele această tensiune pare un fel de ultimă salvare a fesenismului la români! Şi, de fapt, acolo pare a fi ultima salvare, în această problemă a Ardealului. Culmea e că o punem noi pe tapet, ca să atragem atenţia asupra ei! A pune aşa problema nu e numai o chestie falsă , e şi criminală. Pentru că, pe de o parte, din punct de vedere economic, noi murim de foame, iar oamenilor le trebuie pîine, lapte pentru copii... Doi, din informaţiile mele – dacă-s corecte – ungurii nici nu vor Ardealul. Ce să facă cu Ardealul?

          -Nu ne putem întreba şi altceva: dacă 2 milioane de unguri pun problema la un stat de peste 20 de milioane de români, ce-ar însemna 7-8 milioane de români la vreo 9-10 milioane de unguri?

          -Păi, îi îneacă, e limpede. Şi noi, de pildă, dăm din gură: Europa, Europa, Europa. Dar Europa ce va fi? Va fi un stat federal cu unităţi culturale, lingvistice diferite, dar frontierele vor fi permeabile, cum e acum în Piaţa Comună. Nu se va mai spune: să nu treci frontiera că te puşc! Măcar asta să dispară, frontierele de felul celor care ne-au chinuit atîta vreme, frontierele cu sîrmă ghimpată şi cu ziduri. Berlinul s-a dus, zidul Berlinului s-a dus, dar noi vrem neapărat o frontieră de fier – beton. Pentru că şi la noi trebuie o diversiune –acest guvern de securişti este incapabil să dea papă populaţiei, nu este capabil să dea nici cît căpătam în vremea lui Ceauşescu, puţinul ăla, şi atunci face diversiuni. Ceauşescu avea diversiunea lui – îi trăgea cu tricolorul şi Cîntarea României, cu pericolul rusesc...

          -Şi cu ungurii, a avut şi el probleme ...

          -Da, desigur, dar nu le dusese la explozia interetnică.

          -Să vă spun ceva, Domnule Goma: prin februarie – martie, începuse să se cristalizeze o puternică mişcare anti-front. Ei, bine, în momentul în care s-au petrecut evenimentele de la Tîrgu Mureş, a apărut o mişcare dirijată de lozinca: „Ardealul, pămînt românesc”. Asta nu vi se pare...

          -Păi, sigur că mi se pare. Eu prin natură sînt bănuitor. Sigur că au avut interesul să provoace tulburările ca oamenii să uite de problemele esenţiale ale luptei politice din România, să uite şi de Basarabia, nu? Dar eu aş face iar o paranteză...

          -Vă rog...

          -În chestia de la Tîrgu Mureş, fac o paranteză cu o persoană, cu acest Gelu Voican. În interviul pe care l-am dat Gabrielei Adameşteanu, nu s-a înţeles de pe bandă un lucru, eu spuneam că Gelu Voican, pe care îl cunosc foarte bine, e un ţucălar, mai spuneam că e un mitoman – nu un mincinos, un mitoman. Deci ăsta era Gelu Voican, unul care umbla de colo-colo. După aceea, cînd l-am văzut aici, am plasat agăţarea lui de către Securitate în anul 1976. A urmat punerea lui la treabă. Prima treabă vizibilă pe care a avut-o a fost să-l păzească pe Iliescu în primele zile.

          -Corect.

Gelu Voican, omul treburilor murdare

          -Doi...

          -Procesul Ceauşescu?

          Procesul Ceauşescu – o treabă foarte murdară şi Gelu Voican care era omul potrivit. El este... un sfert... un sfert de sfertodoct, e un ezoteric de trei lulele. Lumea zice : a, păi, a citit Guenon. Ei şi ce dac-a citit Guenon? Şi eu am citit Almanahul pe anul cutare . Asta e cu Guenon. Iar faptul că ştie franţuzeşte şi-a spus tîmpeniile alea, în sfîrşit! Dar este un tip periculos. De ce? Pentru că e prost şi cei proşti sînt mai periculoşi decît cei inteligenţi. Pentru că ei pun şi viscere în acţiune. Deci Voican a fost amestecat în procesul Ceauşescu, în toată mascarada aia oribilă... Să nu uităm că a fost amestecat şi în prima chemare a minerilor...

          -În toate chemările minerilor, după cîte se pare.

          -A fost amestecat apoi, în realegerea aceluiaşi Sinod...

          -Exact, Domnule Goma.

          -Adică Sinodul cu Teoctist, cu Plămădeală, cu Anania, cu părintele Stăniloaie, marele nostru teolog care, însă, a dat şi el binecuvîntare ceauşismului. După aceea, în chestia cu Tîrgu Mureş, Gelu Voican iar a fost amestecat. Este clar, este clar...

          -A fost trimis acolo ca mediator.

          -Aşa şi a mediat de nu s-a văzut om cu om.  Iar chestia cu minerii din iunie, ultima crimă a lui, că e criminal, are sînge pe mîini acest Voican. E o întreagă echipă de primitivi în acest Front, Voican, Dan Iosif şi alţii. O altă echipă este de şantajaţi de Securitate – ar fi vorba de cam întreg guvernul de astăzi : Năstase, agăţat într-un proces de homosexualitate, Babiuc, transformat din juristconsult la Braşov în comerciant exterior ş.a. Alţii sînt fii de ştabi, eu nu le fac o vină din asta. De pildă, Petre Roman, el nu este vinovat că e fiul tatălui său, care era un criminal, el este vinovat pentru că este tîmpit, prost, de rea credinţă şi se agaţă de putere. Şi, în subsidiar, pentru că, în ciuda, evidenţei, afirmă că tatăl său a fost un antistalinist! O, nu, nu, mai bine tăcea din gură. Dar netăcînd, a dovedit că e un tip foarte prost, că e un adevărat inginer! Ei, dar nu contează toţi securiştii ăştia!

          -Dar ce contează?

          -Păi, eu pretind că am lecturi biblice, dar am trecut prea uşor peste esenţial, peste Ieşirea. Deci, evreii pleacă din robia egipteană conduşi de Moise, ajung în deşertul Sinai, primesc legile şi... şi încep să se învîrtească prin deşert...

          -40 de ani...

          -Mai precis 38.

          -Domnul Paleologu are şi el secvenţa asta în carte. E vorba de faptul că nu trebuiau să ajungă în Ţara Sfîntă cei care au cunoscut sclavia. Asta voiaţi să- mi spuneţi?

          -Exact.

          -Fantastic! Şi D-l  Paleologu are asta în carte...

          -Dar e la mintea cocoşului, e la mintea cocoşului şi oricît mi-ar fi mie de greu să accept – eu sînt născut în 1935 – trebuie să accept că eu fac parte din generaţia de sclavi. Cu mine nu se mai poate face un lucru nou, un lucru liber. Cu copilul meu, da. Generaţia dumitale are oarecari şanse pentru că e călare pe chestia asta. Şi că nu este fals ce-ţi spun, uite, exemple din generaţia mea – şi acum dau nume de oameni pozitivi, cum se zice -, cum poţi să faci o lume nouă cu Eugen Simion, cu Nicolae Manolescu? Iar ăştia sînt oameni foarte buni – dar poţi să faci o Românie nouă cu ei? Ei ar trebui să accepte acest sacrificiu, nu?, să fertilizeze pămîntul, să fie gunoiul care...

Securiştii, puii de enkavedişti

          -Domnule Goma, dar deja ce spunea Dl. Brucan în iarnă era îngrijorător, el dădea 20 de ani pentru instalarea democraţiei în România, iar dacă luăm parabola biblică, ajungem la vreo 40 de ani. Nu e cam mult? Poate România să mai piardă 40 de ani?

          -România a pierdut totul. De fapt, ea n-a pierdut pentru că nu era conştientă că pierde. Avînd doar prezent, românul nu şi-a dat seama cît pierde. Din afară, uneori, se vede mai bine. Acum e simplu – ori începe un lucru nou, cu oameni noi, ori prelungeşte această suferinţă, această agonie, din cauza securiştilor, din cauza Securităţii securizatoare nu în sensul de apărare, ci în sensul unei forţe care s-a infiltrat şi care se agaţă de pietre, care vrea să se menţină. Păi să nu se menţină! Dacă unul dintre ei are oarecari noţiuni de geografie elementară, să se uite pe hartă, să vadă că România nu are la frontiere, să zicem o mamă Rusie care, în caz de ceva , vine şi-i ajută pe trimişii ei, pe securiştii ei, pe puii de enkavedişti ca să pună din nou mîna pe putere. Nu, s-a terminat! S-a terminat cu comunismul, s-a terminat! Şi ei ce fac? Nu fac decît să... să...

          -Să prelungească o agonie?

          -Să prelungească agonia întregii comunităţi, dar şi pe a lor, pentru că e o cheltuială enormă de energie să se menţină la putere. Şi ce fac? Blochează tot. Şi să nu-şi închipuie că, odată şi odată n-or să dea socoteală. Chiar dacă ei n-or să dea seama... de pildă, eu m-am însărcinat ca fii şi ficele lor să ştie că taţii lor au fost nişte criminali, nişte securişti. Este un fel de jenă a românului, românul este un băiat bine crescut în porcării. De pildă, românul se jenează, zice : nu se face să-i spui unuia că este porc cînd este porc. Cum să nu se facă? Ba se face. Dar se face ca el, porcul, să te martirizeze pe tine şi tot neamul tău pînă la a nu ştiu cîta spiţă? Păi, zice românul, el este la putere. Şi dacă-i la putere? Aici nu este vorba de putere, este vorba de dreptate şi nedreptate. Deci, securiştii, nu se poate face nimic cu ei, cu ei chiar că nu se poate face nimic. Cu nesecuriştii care sînt din generaţia mea... terminaţi, fixaţi, nu? Ei or să ne învîrtească în deşertul Sinai în cerc, aşa, pînă la împlinirea de aici a 38 de ani. Acum, în treacăt, aş putea spune că şi eu am fost revoltat de spusa lui Brucan, dar în momentul în care Brucan spusese asta, nu era limpede că fiara asta, caracatiţa asta securistă se va agăţa cu atîta ferocitate şi cu atîta disperare de putere. Ar fi fost de preferat un vid de putere – da, dragă, uite s-a oprit trenul, nu mai merge timp de o săptămînă, e viscol, e nu ştiu ce, suferim acum, că oricum e ceva dureros trecerea de la una la alta. S-ar fi făcut tot cu durere...

Securiştii prezentîndu-se ca profesori

          -Dar, poate, era mai bună tranziţia aşa...

          -Era mai cinstită. Pe cînd aşa, şi cu toate chestiile astea, cu Azi.. Pe mine nu mă deranjează atît România Mare pentru că eu cunosc cîntecul, nu?, încă de la Săptămîna, eu sînt unul din cei încurajaţi încă din 1970. Eram ăla care vindea ba Ardealul, România întreagă, ba nu ştiu ce. Mă înjura Barbu, Vadim Tudor nici nu exista pe vremea aceea, era de-abia căprar, nu-i crescuseră gradele! Dar pe mine mă deranjează Azi pentru că are aspect, ca să zic aşa, e mai prezentabilă. Nu se discută chiar la nivel de înjurătură, însă calomnia e conţinută şi e mai periculoasă. Aici nu se vede imediat, nu pute de la distanţă, nu trăzneşte ca la România Mare sau ca la Dimineaţa. Şi, după aceea, la Azi au chestia aia care pe mine nu mă înşeală, dar îi înşeală, probabil, pe românii simpli. În viaţa mea n-am văzut atîtea semnături însoţite de dr.ing. cutare sau profesor cutare. Asta cu profesorii mie îmi spune ceva pentru că, în 1977, cînd a fost povestea cu drepturile omului, cine-mi telefona înjurîndu-mă, ameninţîndu-mă, dîndu-mi sfaturi preţioase? Securiştii prezentîndu-se ca profesori. E o poveste cu profesoratul la români. Alţii semnează cu doctor inginer cutare. Ei şi, dacă e doctor inginer, ce contează? Acolo e o chestie de jurnal, de opinie. Dacă ai doctorat în electromecanică, ai în mod necesar dreptate în chestiunea libertăţii de exprimare?

          -Competenţa într-un domeniu nu-ţi dă neapărat competenţă în oricare altul. Asta numai Ceauşescu o credea...

          -Nu numai Ceauşescu, o credea şi fostul director, pînă nu de mult, de la Azi, pe numele lui Bîrlădeanu. Acum, Bîrlădeanu nu mai este director onorific. De ce?

          Pentru că l-ar fi şocat tonul, metodele murdare, calomnioase, ale ziarului pe care-l gira? Nu, nu, nu. El n-a protestat niciodată împotriva acestor mîrşăvii. Nu mai este director pentru că devenise incompatibilă funcţia lui de preşedinte al Senatului cu orice altă chestie. Deci – Bîrlădeanu nu ştie ce-i aceea morală, nu ştie ce e bine şi ce e rău. El a trecut dintr-un scaun în altul, cum trece dintr-un scaun în altul de, să tot fie, 45 de ani. El a trecut pe sub diferiţi „domnitori”, pe sub diferiţi comisari, şi nu a murit, nu a crăpat, nu a fost închis...

          -Dar, se pare, nici n-a învăţat mare lucru. Drept dovadă, declaraţiile D-Sale la sosirea de la Strassbourg, cînd a început să dea Occidentului lecţii televizate de democraţie şi liberalizare...

          -Bineînţeles că asta nu mă miră. Bîrlădeanu, deşi e basarabean de-al meu, eu l-am considerat întotdeauna un mioritic, adică acel cioban care stă, nu pe vîrful muntelui, ci în peşteră şi, în momentul în care un alt cioban, rătăcit, plouat, vrea şi el să se adăpostească, ăsta începe să mîrîie, îşi arată dinţii. Şi spune: la mine-i mai bine, străinii afară. Asta este concepţia bîrlădeană, în sfîrşit bîrlădea-mioritică. Bineînţeles că e o ruşine acest Bîrlădeanu. Noi vrem să facem un lucru nou, dar îl facem, nu cu lucruri vechi, ci cu lucruri deja dovedite ca fiind rele.

          -Dar Bîrlădeanu nu e numai în Senat, e şi academician...

          -Asta-i, domnule Atonesei, o poveste de firmă, de prestigiu, Bîrlădeanu? Campania împotriva lui Bîrlădeanu, pentru că n-are operă, eu cred că e adevărată...

         

Bîrlădeanu? Dacă are o tresărire de bun simţ, să demisioneze!

          -Şi ce-i de făcut?

          -Păi, dacă are o tresărire măcar de bun simţ, ar trebui să demisioneze. Eu, în locul lui, mi-aş da demisia şi din Senat. Ce face el acolo? Dă sfaturi? Păi, Senatul e adunarea înţelepţilor, or Bîrlădeanu nu e un înţelept, e un prost, el a fost o viaţă întreagă un mic contabil. El nu a fost un mare economist, ci un contabil care a con-ta-be-lit? Mă rog, asta a făcut. Şi pentru chestia asta să fie în Academie, şi încă de treizeci şi nu ştiu cîţi ani? Este adevărat că Academia nu este onorată nici prin faptul că vicepreşedinte este Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Nu pentru că, profesional, n-ar fi o persoană meritoasă. E cu atît mai vinovată pentru că, fiind meritoasă, şi femeie în plus!, a putut   pune semnul egalităţii între Eminescu şi Ceauşescu. Negru pe alb. Asta nu se uită! Iar ea rămîne, în continuare, să viceprezideze Academia Română! Păi la asemenea Academie, asemenea academicieni, ca Bîrlădeanu, ca... Oare cine mai lipseşte? Elena Ceauşescu?

          -Domnule Paul Goma, din discuţia noastră reiese foarte limpede că majoritatea instituţiilor româneşti sînt departe de a fi sănătoase. Am discutat despre biserică, despre Academie, despre Senat, despre guvern. Ştiu eu, ce-a mai rămas? Poate Uniunea Scriitorilor ?

          -Să nu uităm că sînt două categorii de instituţii. Adică Senatul, Parlamentul, guvernul sînt instituţii schimbabile. Prin natura lor, ele permit alternarea, într-o democraţie, ele se înoiesc, se schimbă: vin ai noştrii, pleacă ai voştrii etc. Pe cînd biserica, Uniunea Scriitorilor sau Academia sînt instituţii care rămîn, care trebuia să dea, cum să spun, un strop de eternitate comunităţii noastre. Biserica? Păi, cu ea e o adevărată problemă, iar Pleşu s-a înşelat şi de timp şi de spaţiu cînd s-a dus la Brăila ca să discute despre catedrala neamului. Dar ce avea el cu catedrala neamului sau necatedrala neamului? Era povestea cu construirea de biserici. Dar trebuie să intervină Ministerul Culturii ca să dea dispoziţii să se construiască biserici? Să-i lase pe oameni să-şi construiască, pînă acum nu s-au construit biserici pentru că oamenii nu aveau voie să-şi construiască. Asta e povestea. Ce se amestecă Ministerul Culturii ?  Ministerul Culturii ar putea să-şi prezinte opinia lui de intelectual de rasă în următoarea chestiune: este oare biserica ortodoxă, cum e ea acum, o instituţie vie, care merită să păstorească în continuare opinia comunităţii? Sau este o chestie muzeală? Că, dacă e o chestie muzeală, fixată, o punem la muzeu şi punem acolo şi pe Iustin, şi pe Teoctist, şi pe Plămădeală, şi pe Anania, şi pe restul, şi-i prezentăm ca material didactic: iată cum arătau, pe timpuri, „păstorii”, între ghilimele, neamului românesc. Eu am fost intrigat şi amuzat, şi de acel Comit... pentru moralizarea bisericii...

          -Parcă renovarea...

Biserica a fost de partea lupilor nu a turmei

          -Renovarea. În principiu, da, domnule, aş putea fi de acord, dar poţi, oare, să renovezi biserica? Chiar aşa? Dar astea sînt nişte apucături ceauşiste, totalitare, că poţi face orice, oriunde. Să renovezi, să refaci, să schimbi, să rotezi. Cum adică să renovezi biserica? În loc să fie lăsată în pace, să-şi ispăşească păcatele, eventual să fie invitaţi, cum fuseseră invitaţi la început, Paleologu îi invitase, să se ducă la mînăstire ăştia care nu au fost acolo unde ar fi trebuit să fie că au fost de [ mec]  .Să se ducă la mînăstire, nu-i trimitem la stuf, nici la făcut cărămidă, dar să ne lase în pace! E o confuzie totală, o confuzie patronată de cine? De un om pe care îl credeam lucid, de Pleşu.

          -Domnule Goma, situaţia din România fiind cea care este, iar eu sînt departe de a vă contrazice, mai avem vreun motiv de speranţă?

          -Păi, bineînţeles că există motive de speranţă. Ne învîrtim noi, ăştia, din generaţia asta a mea, încă vreo 38 de ani, aici, în deşertul Sinai, iar copii noştri or să poată să se îndrepte spre Ţara Sfîntă ca oameni liberi. Sigur, Moise moare şi-l lasă pe Aaron să conducă. Ha! Ha! Ha!

          -Într-un fel, sîntem pe poziţii apropiate...

          -O, nu, ăsta e pesimism, asta e varianta foarte pesimistă!

          -Şi eu cred că speranţa e în tineri, am scris asta încă din iarnă. Celor mai în vîrstă nu le pot acorda credit pînă nu-i verific, iar tinerilor, celor mai tineri decît mine sînt tentat să le acord credit pe loc. Credeţi că mă înşel?

          -Nu, nu, nu... Şi eu sînt de aceeaşi părere, şi eu mi-am exprimat-o, deci nu sîntem originali, dar e bine că sîntem de acord asupra acestei probleme. Tinereţea nu e un merit...

          -E un dat.

          - Exact. După cum nici bătrîneţea nu e un merit. Trebuie să-i respectăm pe bătrîni nu pentru că sînt bătrîni, ci pentru că, ajungănd la vîrsta respectivă, s-au menţinut ca oameni. Iar la tineri, cum să spun, respecţi virtualitatea din ei, ce vor deveni ei, pentru că în fiecare trebuie să vezi numai ce e bun, răul nu. E foarte simplu – acum spun o răutate – tinerii nu au avut încă timpul să se compromită, să facă tîrguri. Astea umilesc, şi astea decad, şi astea îngroapă pe om de viu. Pentru că un om, oricît de bun ar fi, este îngropat de această viaţă nenorocită. Fiind aşa cum este, viaţa este o cursă cu obstacole printre demisii, printre compromisuri. E adevărat că, în societatea pe care am părăsit-o, sper, pentru totdeauna, aceste compromisuri erau aproape inevitabile. Le făceai – trăiai, nu –supravieţuiai. Dacă nu le făceai, nu mai puteai face nimic sau te excludeai.

          -Deci, pînă la urmă, speranţa e în tineri...

          Trebuie să crezi şi în miracole

          -Pe de o parte, sigur că tinerii sînt speranţa. Pe de alta, eu cred – şi repet asta, - eu cred că trebuie să crezi şi în miracole. Şi mă gîndesc, vreau să fac o paralelă cu cei de pe malul stîng al Prutului, din Basarabia, care este provincia mea – acolo m-am născut, acolo mi-a rămas inima, despre ea tot scriu, şi tot scriu, şi tot scriu, şi din această cauză n-o să mă duc niciodată acolo, ca să nu confrunt Basarabia mea scrisă cu Basarabia reală. În ce priveşte fenomenul basarabean, eu am trecut prin mai multe faze de receptare, de cunoaştere. Mai întîi, am fost cei din generaţia mea, pe care i-am cunoscut aici, la Paris, şi care, unii dintre ei, m-au deziluzionat prin îngustime, prin păşunism, prin peştericolism... Sînt oameni care, de pildă, ca gîndire, sînt în secolul XIX, iar ca literatură, mai ales lirică, au rămas, ce ? Cantemir era mare, vorbesc de tată, căci fiul este părintele clasicismului rusesc. Dar pericolul este următorul – în publicistica lor parcă ar fi fost alţi oameni, parcă ar fi fost altă naţie, altă comunitate. Adică, citeşti versurile şi vezi că sînt oameni cinstiţi; oameni buni, şi de fapt, oameni plini de talent în felul lor, apoi le citeşti un articol de gazetă şi ai impresia că sînt două personalităţi diferite. Unul lucid, care vorbeşte şi scrie româneşte, nu ca la Bucureşti, mai curat ca la Bucureşti, altul care face nişte versuleţe pe care nici Cîrlova nu le scria.

          -Ar fi vorba de cei cam din generaţia Dumneavoastră...

          -Da, dar pe de altă parte, mai există şi diferenţa dintre generaţii. Am cunoscut şi din generaţiile dumitale. Altceva, altceva. Deşi sînt oameni care şi-au făcut studiile, începînd cu şcoala elementară în ruseşte şi, uneori, în Rusia . Şi vorbesc normal, culmea e, vorbesc normal şi gîndesc normal. Vorbesc mai curat româneşte decît cei de la Bucureşti, care şi-au stricat limba. Limba din regat s-a ţigănizat, a devenit violentă, a devenit agresivă, interjecţională şi interjecţionistă, în sfîrşit, plină de răsteli, răstită. Mereu răstită şi mereu nu-i ajunge şi, dacă nu-i ajunge, recurge la alte chestii. Am cunoscut deci tineri basarabeni, şi nu erau doar scriitori, erau actori, regizori de cinema, operatori, care vorbeau o limba extraordinară şi care gîndeau extraordinar. Şi-atunci zic: dacă acolo, în pustiul ăla din Basarabia, unde intelectualitatea a fost aproape  total lichidată timp de 50 de ani, după ce viaţă normală n-au mai avut decît vreo 20 de ani, dacă acolo se poate, aici, în România, de ce să nu se poată? Şi ştii ce era intelectualitatea Basarabiei? Erau învăţătorii de ţară, care erau părinţii mei, asta era intelectualitatea Basarabiei. Şi, uite, există această speranţă – vorbesc, au idei, vor binele...

          Gabriel Andreescu, da, bineînţeles

          -Deci, cam acestea ar fi speranţele...

          -Cam acestea... şi, apoi, mă uit la presa din România: Opinia studenţească, Amfiteatru, Cuvîntul, revista voastră, altele. După aceea, aceste grupuri, mişcări civice, ca Timişoara, ca Braşovul, apoi Clujul. Dialogul social... asta e deja altă poveste, căci e vorba de intelectuali de marcă, care au dovedit asta, dar vin şi acolo tineri, colaborează şi ei. Ei, ăştia da, dar nu Pavel Cîmpeanu de la Dialog... , nu ăsta îmi pare foarte rău...

          -Dar Gabriel Andreescu de pildă?

          -Gabriel Andreescu, da, binînţeles. Şi Mungiu, şi Petru Creţia, da, chiar dacă el e din generaţia mea. Dar nu Pavel Cîmpeanu – eu nu ştiu cine e, dar l-am citit. Este un om care nu are ce căuta acolo... este un brucanist, este un geamăn... E adevărat?

          -Nu ştiu, se poate...

          - Eu nu ştiu ce caută acolo, şi se bagă, e tipul care nu se lasă, e ca securistul la guvern, nu se lasă mişcat de la 22 şi dă sfaturi, dă sfaturi...

          -Domnule Goma, aş reveni la tineri. Şi despre cei din România şi despre cei din Basarabia avem păreri asemănătoare. Mai ales că am avut prilejul să văd pe viu ceva. În iunie am fost la Copenhaga, la reuniunea post-Helsinki, şi am putut vedea cum arată tinerii români de pe ambele părţi ale Prutului, într-o confruntare internaţională. Am fost şi uimit şi foarte bucuros să văd că n-au motive să aibă nici un fel de complexe...

          -Faţă de cine?

          -Faţă de occidentali. Mi s-au părut absolut competitivi. Au prezentat comunicări foarte atent urmărite şi foarte bine primite, şi era lume acolo din Anglia, Danemarca, Franţa, Statele Unite, de peste tot...

          -Şi eraţi competitivi?

          -Mie mi s-a părut să da, ba chiar şi presei de acolo i s-a părut la fel...

          -Să ştii că mă bucur, mă bucur tare mult.

          -Şi pentru mine a fost reconfortant. Din păcate, mai trist a fost altceva – pe 13 iunie, eram deja la Berlin, venind spre casă, şi seara a trebuit să văd scenele de la Bucureşti...

          -La televiziune, nu?

          -Da, la televiziune, Domnule Goma. Am plecat a doua zi dimineaţă de acolo, nu mai puteam rămîne, mi-era şi ruşine, şi scîrbă, eram şi foarte îngrijorat de ce se-ntîmplă acolo. Bine-înţeles că am dat peste mineri, dar am avut noroc de paşaportul de serviciu, eliberat de Uniunea Scriitorilor, aşa am scăpat probabil fără mari corecţii fizice. Şi-atunci, am realizat ceva: degeaba este competitiv intelectualul român în lume, dacă are viaţa în pericol în propria sa ţară. Asta mi s-a părut incredibil, de netolerat.

          -Şi mie mi se părea la fel, domnule Antonesei. Da. Bineînţeles că eu nu […] ce fac oamenii din România, ei sînt acolo, pe jăratec, ei fac politica vie. De aceea, spun că poate bine a făcut liderul studenţilor că s-a pupat cu reprezentantul minerilor. Poate a făcut bine în împrejurările actuale. Dar, în principiu, n-a făcut bine – minerii au să aibă impresia că au fost absolviţi, nu iertaţi ci absolviţi, că a trecut de data asta, dar că poimîine ei o să poată din nou să bată. Nu este bine, nu este bine. Nu e vorba de iertare, e vorba de uitare. Eu am văzut în nişte publicaţii o operaţiune de memorizare, de publicare a atrocităţilor la care s-au dedat minerii. Eu aş merge şi mai departe...

Comunismul şi Securitatea s-au bazat pe tăcere

          -Adică?

          - Păi, aş scrie: l-am recunoscut pe minerul cutare, care e chiar miner, nu securist, stă pe strada cutare, are atîţia copii, îl cheamă aşa şi aşa, nevastă-sa lucrează unde lucrează. Fără nici un fel de judecată. Ar fi ca o „turnătorie pedagogică”! Dacă noi, românii, vrem să ieşim din starea de adunătură şi să accedem la statutul de popor, nu o putem face cu aceste compromisuri, cu aceste pupături în „Piaţa Endependinţii”. Revin şi la o poveste din timpul doi al Revoluţiei, povestea cu „ Fără violenţă!”. Mie nu mi-a plăcut lozinca asta, în timpul doi. Pentru că : cine striga aşa? Strigau vinovaţii, care se ştiau cu musca pe căciulă şi se temeau, strigau securiştii, dragă, ăştia strigau...

          -Dar şi tinerii au strigat „Fără violenţă!”

          - Eu m-am referit la timpul doi, adică nu la momentul în care au avut loc revolte şi tinerii ăştia nu voiau să omoare pe nimeni, ei voiau binele, de asta strigau, şi în timp ce strigau, erau ucişi! Dar în timpul doi, adică după vreo 4-5 zile, cine striga? Ce rost avea? Strigau securiştii şi activiştii ca să se apere. Nu e vorba de a ierta sau a nu ierta, e vorba de a nu uita. Nu e bine să uităm. Asta e bine şi pentru ei înşişi, pentru criminali. Eu ce să-i fac minerului care, poate, a ucis o femeie cu tîrnăcopul? Să-l pup? Ba să-l pupe mă-sa nu eu!  […]   la distanţă.Pentru că regimul comunist şi Securitatea s-au bazat pe tăcere pe neinformare, pe secret. Că nu trebuie să ştie nimeni cum mă cheamă pe mine X, securist, nici cu cine sînt însurat, că nici nevasta nu ştia că el face ce face. Dar era o complicitate, pentru că nevasta se prefăcea că nu ştie, ea făcea eforturi să nu ştie că bărbatul îi vine acasă cu kilograme de carne, iar vecina ei, soţie de inginer...

          -Mînca oase...

          -Mînca oase, iar nevasta securistului nu se întreba de unde vin toate. Păi, veneau din Ordinul 50, ordin pentru securişti. Şi tot la securişti revenim!

          -Întradevăr, am tot revenit! Domnule Goma, nu ştiu dacă Dumneavoastră sînteţi mulţumit de discuţia noastră, eu sînt foarte mulţumit şi vă mulţumesc că aţi acceptat-o. Nu mă îndoiesc că acelaşi interes va trezi şi cititorilor noştri, pretenţia noastră este că avem cititori inteligenţi...

          -Să sperăm, să sperăm. Dar eu revin la obsesia mea – nu doar eu, pentru că am făcut puşcărie, sînt victima Securităţii, ci victime ale Securităţii sînt toţi cetăţenii, toţi locuitorii României, ba şi cei ce se vor naşte de-acum, vreo doi-trei ani, vor fi victime ale acestui monstru care este încă Securitatea. Şi nu trebuie uitată, nu iertată, nu trebuie uitată. Eu aşa m-am răzbunat – scriindu-i, dîndu-le numele, punîndu-i bine la lumină...

          -Încă o dată, vă mulţumesc Domnule Paul Goma.

          -Şi eu vă mulţumesc.

                                                                                Paris, 14 noiembrie 1990