EPISTOLE PAUL GOMA ION NEGOIŢESCU

Aceste două epistole avînd ca expeditor pe Paul Goma, iar ca destinatar pe Ion Negoiţescu, fac parte dintr-un volum de scrisori şi alte texte pe care scriitorul român aflat (încă) în exil la Paris, urmează să-l publice în BIBLIOTECA REVISTEI FAMILIA. În numerele viitoare urmează să publicăm şi alte scrisori din corespondenţa purtată ani în şir de cei doi scriitori români.

Paris, 22 septembrie 1988

Dragă Nego,

          Cam tîrziu – dar abia acum mi-a trimis Solacolu ambele numere din Supliment (Dialog) – îţi strîng mîna, pentru treaba făcută. E minunată şi deie Domnul să continue (după cum anunţă Directorul...).

          Acesta (I.S.) are de gînd să-mi tipărească Din calidor, într-o fasciculă. În sfîrşit, o să fiu şi eu scriitor de limba română! Dacă scoate mai multe exemplare (10-20), o să fiu mai... tare decît Negoiţescu, cel care, în Clujul anilor 48-49, visa să aibe – în unic exemplar, precum sculpturile – opera-i (fireşte : nemuritoare...)

          Pînă să ajungem la fericitul eveniment – un adevărat debut – rămîn un ... dactilografiat (propriu şi personal). Pornit pe amintiri – din – copilărie, am comis o a II-a parte (care va apare, în toamna lui 89, la Julliard – mi-am schimbat iar editura, fiindcă editorul, Nabokov, s-a mutat, iar cu, căţel, după el...), ba sînt în curs de a termina partea a III-a.

          Este vorba de perioada (mea, sibiană) 1949 - 51 – pe scurt: între 46-48 am făcut Şcoala Normală „Andrei Şaguna”, în 48 m-a prins reforma, am făcut a VII-a (!) la ţară, la Şeica Mare, în toamna lui 49 am revenit la Sibiu, la „Gheorghe Lazăr”, de astă dată.

          Or, amintirile mele spun că, în toamna lui 49, pentru întîia oară ducîndu-mă la cenaclul Astra (unde, în prima parte a programului se produceau tovarăşi muncitori-elevi-funcţionari, cu poeme în-cinstea lui Stalin; în a doua parte se citea proză haiduco-răzmeriţo-bobîlnoasă-autori: Paul Constant , Radu Theodoru, Rarişte – şi alţi „scriitori sibieni”, am avut prilejul (zic şi eu aşa, n-am avut chiar prilej, ci doar ocazia) să văd o doamnă –în legătură cu care am înţeles-dedus următoarele:

1) e ardeleancă, de prin Mărginime;

2) publicase deja două romane – erotice!, soro;

          3) se învîrtise, la Bucureşti, în jurul lui Lovinescu, (care o şi binecuvîntase);

          4) îl cunoştea -intimamente- pe Camil Petrescu (poate şi pe alţi mari, dar numai numele lui l-am auzit şoptit, într-o convorbire cu colonelul de haiduci pe nume Paul Constant);

          5) avea pseudonim, de-acasă altfel o chema, cred că Banu;

           6. în acel moment (octombrie-noiembrie 49) se afla în mare derută (scriitoricească) – din care voia cu-orice-preţ să iasă – drept care se înfiinţase la puchinosul cenaclu de la Sibiu cu o „povestire” despre o spălătoreasă (am dedus asta, trăgînd cu urechea la o discuţie a ei, pe coridor, în pauză, cu Haiducul – care haiduc aproape o înjurase pentru că voia să iasă-reiasă la suprafaţă cu asemenea porcărie); nu a citit, în acea zi „proza” (spălătoristă), însă la şedinţa următoare, în ciuda lui Constant (care făcea pe tetea cenaclului), a citit „neşte fragmente de roman-social” – o adevărată oroare;

          7) după isprava sus-descrisă, doamna în cestiune a dispărut din Sibiu – cel puţin din ochii mei de cenaclist pasiv...

          Am dedus că persoana (nu-mi aduc aminte să i se fi rostit numele, în public – sau n-am reţinut eu ) ar fi (fost) Ioana Postelnicu.

          Fireşte, nu i-am scris negru-pe-alb numele în amintirile mele – şi nici nu o voi face – dar, pentru sufletul meu, aş vrea să aflu de la tine dacă portretul-robot corespunde (cum ar zice Regman). Mă interesează asta, fiindcă în minunata carte Un roman epistolar, există informaţii care contrazic – nu amintirile mele, ci obiectul lor.

          Din corespondenţa ta cu Radu Stanca reiese că adevărata Postelnică, chiar dacă nu mai publică nici ea, şi-o agită frenetic – ba pentru un teatru, al ei, ba pentru o revistă, deasemeni, că, în 23 oct. 48, tu îi comunici lui R.S. că „Ioana se află în inspecţie la teatru (de la Cluj)”. R.S. zice că nu se poate pune temei (pe ea), fiind o (şi o citeză): „luminată” (probabil fără simţ practic); însă cea mai derutantă informaţie (tot din Nego – la 27 oct. 1949); „I.P. se pare că s-a remăritat după ce şi-a căpătuit întîi fata”. Nu intru în intimitatea amănuntelor; nici nu mă rezem pe flerul meu (de atunci) – de aceea încep să mă îndoiesc că persoana mai sus portretizată ar fi putut să fie Postelnica.

          Încă o dată: eu „lucrez” cu amintirile (de la care trecură anii...), tu cu însemnările din prezentul de atunci. Ceea ce aş putea preciza: scena s-a petrecut după septembrie 1949 (fiindcă, înainte, eu nu eram la Sibiu); şi s-a petrecut, totuşi, în 49 – fiindcă în acel an a fost „Marea Aniversare”  (a lui Stalin).

          Ce crezi despre acestea – simplă curiozitate, repet : nu i-am scris numele – numai faptele.

          Tot din curiozitate : ce anume sînt Harteneck, Fingerling? Care anume „locuri” din Sibiu – pe care eu, cu siguranţă, le-am bîntuit, dar fuseseră rebotezate ( precum strada Şaguna, a lui R. Stanca)...?

          Şi încă – dar la asta poţi refuza să răspunzi: cine este acel B., intrigantul care a provocat darea afară a ta de la E.S.P.L.A. că – vorba Ardeleanului – no hi chiar Iel!...

          Cîndva, cînd se va arăta ocazia, mi-ar place să ne punem pe două coloane Sibiul; nu numai sentimental, ci, vai, istoric (vorbesc de operaţie, nu de Sibiu...). Oricum: tu aveai (în corespondenţă) nostalgia Sibiului în care făcuseşi ceva – şi cum! Şi ce! – dar, iată, timpurile nu mai îngăduiau; eu, venit în timp după tine, am trăit cu ciuda, mînia că „generaţia” mea (care ştia din povestire, ce era, ce făcuse, a ta) nu poate nici măcar începe...

          Pînă una-alta, te îmbrăţişez şi-ţi doresc sănătate.

                                                                      Cu drag,

                                                                      Paul

Paris, 5 iulie 1989

Dragă Nego,

          Îţi răspund atît de tîrziu, pentru că pe – aici bate un vînt de nebunie (şi unde-i vîntul, hop şi eu!).

          Aşadar: mai întîi îmi cer iertare pentru reproşul – nemeritat –pe care ţi-l făcusem, în legătură cu absenţa de la colocviul Eminescu. Povestea a fost aşa: Tudoran mi s-a plîns că nici nu pusese bine piciorul pe pămîntul Europei, că un bun amic al lui l-a şi luat la rost – că ce caută el, băiat bun, „cu legionarii”, la un colocviu al unui antisemit. Mi-a mai spus Tudoran că aceeaşi persoană (Shafir, prin telefon, de la München) a zis că „ pe Nego l-a descurajat (de a participa)”. Asta-i. Nu are legătură cu ofensa pe care eu ţi-am... administrat-o (încă o dată, scuze), dar chiar ieri Shafir a fost şi pe l-a mine. Şi el a deschis discuţia despre colocviu – fireşte, n-am ratat ocazia. L-am pus la punct – în general şi în special. În primul rînd, reproşul lui „de căpătîi” la adresa lui Tudoran: de ce se încurcă cu legionarul ... „de la Madrid...” – dar nu-i (mai) ştia numele!; după ce l-am lăsat o vreme, l-am scos din încurcătură: Răuţă. „Aşa, legionarul Răuţă – cel care scrie articole legionare la Cuvîntul Românesc” . I-am explicat, ca la clasa-ntîia: nu cunoaşte numele „acuzatului”, apoi îl acuză... pe nedrept: Răuţă nu scrie la C.R , pentru că ... nu scrie (din lene, desigur) . Apoi i-am adus aminte că eu am fost bun prieten cu legionarul Cuşa – cu care şi Ierunca a fost prieten pînă la moarte. Păstrînd proporţiile, sînt în bune, în corecte relaţii şi cu legionarul Răuţă – ceea ce nu înseamnă că îi împărtăşesc „doctrina” (şi nici el pe a mea – dacă am una...). În al treilea rînd: este (era) vorba de Eminescu, nu de Codreanu – cu ce drept se dă el de ceasul morţii, ca să-i culpabilizeze pe prietenii săi ? Participarea, „alături” de cineva, la o ceva, nu înseamnăză participare de pe aceleaşi poziţii (ar fi şi plicticoasă o asemenea eventualitate). Asta-i poveste cu Shafir.

          Revin la... mioile noastre: de cînd cu „Uniunea”, s-a dus dracului puţina „armonie” dintre scriitorii exilaţi. Pînă acum cîteva zile, scriitorii, în exil, se certau în doi, în trei, pe chestii personale – gagici, bîrfe, presupuneri. De acum cîteva zile, am intrat în rîndul lumii (exilate): ne certăm pe... principii organizatorice, mă rog frumos : Uniune sau ne-Uniune? Contra-uniune sau para – uniune? Cine intră (de drept), cine nu poate (pe drept!) pătrunde în-rîndurile- încă nu s-a ajuns la cearta pe scaune, dar să nu zicem hop, pînă... nu ne-am certat.

          Fireşte, principiul era bun, era de-dorit, era necesar; fireşte, într-o lume normală, am fi discutat cum s-o numim, cum s-o structurăm, pe cine să alegem în fruntea (sau pe capul nostru) şi, desigur, scopul ei, dar nu Uniune de dragul de a ne afla în treabă, de a ne satisface nevoia de a trăi neapărat „organizaţi”.

          A fost cum a fost (nu ştiu cum) şi ce a fost (nu ştiu decît frînturi) – oricum, ceea ce s-a reuşit, s-a reuşit:

          1.Au şi scriitorii români exilaţi un motiv „serios” să se certe, să se excludă (înainte de a se fi... inclus), etc.

          2.Monicii au intrat în – hai să nu zic: panică, dar nelinişte: li s-a părut că totul a fost făcut cu un singur scop: să-i neutralizeze (cel puţin ) pe ei – şi fapta lor de 4 decenii. Monica a văzut (vede, în continuare), un complot şi cîteva zeci de complotişti. Şi eu – pe lîngă Marie France Ionesco şi Alain Paruit – am încercat să „filtrăm” informaţiile sigure; să dăm o interpretare benignă unor malignităţi (astfel resimţite de Monici); să „apărăm”, în faţa lor, persoane care n-ar merita – oricum, să le „despuiem” de intenţia complotativă – şi aici apar, persistă trei nume: Ţepeneag, Breban şi bulă de Nedelcovici, ţapul ispăşitor al... dezumflării (deocamdată) a „Uniunii”.

          Monicii sînt răniţi profund şi, vai, statornic. Secretul în care a „lucrat” Nedelcovici (la, probabil, ordinul ţepeneag)  a produs ravagii – sincer să fiu: nu doar în sufletul sensibilizat al Monicilor. Scrisoarea ta către mine (din 22 iunie a.c. ) a fost limpede şi nu mi-a provocat nici călduri, nici friguri, ca să zic aşa: îmi scriai că se vîntură ideea unei uniuni, ţie ţi-a comunicat-o Ţepeneag, dar ai mai auzit-o şi-n alte părţi – şi mă îndemnai şi pe mine să fac-parte... Însă Monicii au înţeles altceva din mesajele tale –scrise, telefonice; sînt convins, nu e vina ta – dar nici a lor că au... înţeles din ceea ce le vei fi spus (probabil, mai pe larg, ceea ce mi-ai scris şi mie), ei, zic, au „interpretat” informaţiile, prefăcîndu-le în ştiri sigure cu privire la un complot. Biata Monica, în starea de oboseală, epuizare, în care se afla deja, se teme că Uniunea aceea – lua-o-ar dracu!, fiindcă uite ce a dat! – este îndreptată numai împotriva lor.

          În acest stadiu ne aflăm, pe-aici. Marie-France, pe partea ei, Alain pe a lui, încearcă să verifice „informaţiile”, ca să-i liniştim pe Monici, să-i calmăm, să-i reînsănătoşim.

          Din nefericire, dacă Uniunea (încă) nu s-a făcut, s-a desfăcut puţinul care ne mai ţinea la suprafaţă şi alături de şi aşa puţinii prieteni.

          Să sperăm că lucrurile se vor lămuri – dar rănile...

                                                 

                                                                      Cu prietenie, Paul.